De ce m-am razgandit in ‘cazul Alfie’

Acesta text e un raspuns la comentariile care au aparut la urmatoarea mea postare pe Facebook:

M-am razgandit in cazul ‘Alfie’. Decizia de a nu le permite parintilor transferul in Italia (si din cate se vede, apoi in Munchen si apoi cine mai stie pe unde) a fost intemeiata, chiar daca extroardinar de dificil de acceptat.

Am ajuns la concluzia asta citind articolul acesta – e cea mai clara, sobra, si cumpanita perspectiva pe care am intalnit-o pana acum. Autorul este Matthew Scott – barrister (avocat pledant) la Pump Court Chambers si blogger pe teme juridice.

Inainte sa sariti, va rog cititi materialul in intregime pentru a intelege detaliile juridice ale cazului si modul nefericit in care acesta s-a derulat cu complicitatea unor organizatii crestine de campanie implicate in caz. Va rog faceti efortul de a nu reactiona exclusiv emotional si defensiv.

Mentionez de la inceput ca asta va fi singurul comentariu pe care il voi face. M-am lamurit mai demult – nu suficient de devreme! – ca dezbaterile pe forumuri de tip FB sunt 9 din 10 ori sterile. In cel mai bun caz nu duc nicaieri. Deseori duc la schimburi generoase de animozitati, blocari si dez-prieteniri. Nimeni nu convinge pe nimeni si mai toata lumea se grupeaza inversunat in triburi, de unde isi confirma reciproc punctul de vedere si ataca alte triburi de opinie.

Acum despre Alfie. Fara indoiala e vorba de un caz cu o imensa incarcatura emotionala si de mare complexitate medicala si juridica. Venim fiecare cu bagajul propriu de experiente, cunostinte medicale, juridice, predispozitii, alergii ideologice si pozitii prestabilite referitor la rolul parintilor, al statului si al expertilor, printre altele.

M-au indispus insa rea-credinta, distorsionarile, ad hominem-urile, insinuarile, si alte tipuri de atacuri care din pacate abunda in sirul de comentarii la postarea mea. Sper ca e clar: nimeni nu are toate datele si imaginea de ansamblu in toate detaliile ei. Chiar daca articolul lui Scott mi s-a parut informat, lamuritor si echilibrat, imi dau seama ca s-ar putea sa fie si alte dedesubturi, juridice si de alta natura, care complica pozitia luata de Scott si adoptata in final si de mine.

Acum pe fond, cateva idei:

Cu toate ca etiologia bolii neurodegenerative nu a fost cunoscuta pe deplin, manifestarile ei au fost cat se poate de clare (si tragice):

“Before the case, the parents had engaged solicitors who commissioned several independent expert opinions, all of whom agreed with the doctors at Alder Hey that Alfie’s medical prognosis was hopeless and that Alfie’s brain had deteriorated to an extent that was ‘catastrophic and untreatable.’”

Centrul de greutate al dezbaterii e asadar urmatorul: cine are capacitatea (!) si dreptul (!) de a stabili ce este in interesul superior al copilului – atentie insa, nu in general, ci in astfel de cazuri medicale extreme. Verdictul medicilor din spital si al diversilor medici specialisti implicati in caz a fost clar si unanim: conditia sa este absolut ireversibila. Creierul sau este la un nivel catastrofal si ireversibil de degradare. Chiar si parintii acceptasera acest fapt. Niciodata nu s-a pus in discutie posibilitatea unei alte variante de tratament (experimental).

Daca parintii ar fi avut castig de cauza in nefericita disputa cu spitalul, Alfie ar fi continuat pe o perioada nedefinita cu tratamentele extrem de invazive pentru mentinerea sa in viata in mod artificial. Daca mai putea simti durere asta ar fi insemnat suferinta prelungita nedefinit si absolut nenecesara (in sensul ca nu ar fi dus la o eventuala ameliorare, si cu atat mai putin o vindecare).

Dupa ce spitalul a obtinut dreptul de a-l deconecta de la aparate, Alfie intr-adevar nu a murit instantaneu, asa cum anticipasera medicii in baza experientei si expertizei lor, ci a mai trait cateva zile (5?). Asta intr-adevar a adaugat cazului un strat suplimentar de complexitate si a alimentat controversa. Dar a vorbi de ‘infometare’ si ‘crima’, dat fiind subtilitatile medicale si legale ale cazului, este iresponsabil si ignorant. Cel mai probabil, din momentul in care a fost ‘deconectat de la aparate’ s-a trecut la ingrijire paliativa – adica pregatire pentru moarte prin sedative administrate pentru a micsora durerea. Este exact ce se intampla in alte cazuri incurabile in care se recurge la tratament paliativ.

Si aici cred ca e esenta dezacordului: unii cred ca mentinerea unei persoane in viata in mod artificial, in totala dependenta de aparate este singurul mod in care respectam viata umana in astfel de cazuri. Dar exista si o alta perspectiva: moartea fizica este urata, cumplit de dureroasa si de-a dreptul tragica, mai ales cand vine vorba de un prunc de 2 anisori. Dar cata vreme traim de partea asta a revenirii lui Cristos, inainte de Noua Creatie unde lacrimile vor fi sterse si moarte nu va mai fi, moartea este un ‘dat’ al vietii in acest trup fragil de carne si intr-o lume ce suspina sub blestemul caderii. Exista o limita pana la care putem intarzia moartea. Vine insa momentul in care trebuie sa o acceptam.

Oricat de greu ar fi fost – si aici, recunosc, nici nu cred ca imi pot imagina ce sfasiere trebuie sa simti ca parinte in astfel cazuri – cred ca parintii lui Alfie, mai ales ca erau catolici, ar fi trebuit sa accepte ca, in situatia data – tragica si sfasietoare cum a fost –, viata micutului lor trebuie onorata prin acceptarea faptului ca a ajuns la sfarsit.

Mentionez ca nu voi raspunde la alte comentarii.

Luca 13:1-5 (Noua Traducere Justa. Coordonator: Zgândărilă Pîrîș)

(Atenție: text dur, dar necesar. Se recomandă cercetarea de sine)

”În vremea aceea, au venit unii şi i-au istorisit lui Isus ce li se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. Isus le-a zis: ”Credeți că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au păţit astfel? Ferice de voi, căci adevărul vă este pe buze și vorbirea voastră e dreaptă. Adevărat adevărat vă spun că voia Tatălui meu se împlinește negreșit. Căci nimic nu se întâmplă care să nu fie ori răsplata ori pedeapsa Celui ce e Voință neîngrădită, dragoste neînțeleasă și dreptate nepătrunsă. Galileenii și-au primit pedeapsa, acum și în veci de veci, căci cu ale lui Lucifer treburi se îndeletniceau ei. Sau acei opsprezece inși peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți și despre aceștia că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Ferice de voi de credeți astfel; adevărul și dreapta judecată vă sunt în inimă. Nu vă înșelați: oricine păcătuiește altfel decât voi va pieri sub ochii voștri. Voi sunteți judecătorii și pârâșii lumii. Trâmbițați vina vrăjmașilor voștri. Judecați păcatul celor răi. Ferice de voi și vai de ei.”

Apologetica persuasiunii

Unii fug de apologetică, alții fug încântați spre ea. Pentru unii, apologetica e ori complicarea inutilă a ”credinței simple” ori încercarea zadarnică de a ‘dovedi’ existența lui Dumnezeu cu ajutorul rațiunii (im)pure. Pentru alții, apologetica e mirajul descoperirii adâncimii credinței bine întemeiate. Pentru mine, apologetica e disciplina și arta de a fi creștini convingători.

Cuvântul-cheie? Convingător sau persuasiv.

A fi convingator înseamna mult mai mult decât dibăcie discursivă în prezentarea unor argumente și dovezi pentru diverse articole de credință. Presupune un întreg fel de a fi. Nu doar logos, ci și ethos și pathos. Nu doar vorbă, ci și faptă. Nu doar argument, ci și atitudine și dispoziție. Nu doar discursul unei persoane individuale (apologetul), ci viața trăită în comun (Biserica). 

Persuasiunea adevarată e opusul manipulării. Un discurs persuasiv cuprinde mijloace care solicită participarea activă a celui adresat în descoperirea ”ideii”: întrebari, povestiri, artă dramatică, scenarii de tip ”ce-ar fi dacă...” șamd. În felul asta, audiența gândește ”cu capul ei”. Natan e persuasiv când îl confruntă pe David. Domnul e persuasiv prin întrebările pe care le pune și pildele pe care le rostește. Și se pot da încă multe alte exemple din Scriptură. Aceasta nu înseamnă că toți vor fi ”convinși”. 
 Un text, un discurs sau o persoană, cred eu, pot fi convingătoare fără a-i convinge pe toți. Poți fi convingător fară a convinge , fiindcă convingerea unei persoane apare la întretăierea tainică a libertății sale cu lucrarea nu mai puțin tainică a Duhului lui Dumnezeu.

Eroi și sfinți

În cartea sa, Improvisation: The Drama of Christian Ethics (Improvizația: drama eticii creștine), Sam Wells are un eseu excelent despre diferența dintre (super-)eroi și sfinți. Distincția vine ca răspuns la o serie de întrebări cuprinzătoare de etică, de tipul ”Este creștinismul o religie al cărui scop este producerea de indivizi remarcabili sau de comunități remarcabile?”.

Aristotel își îndeamnă cititorii să devină eroi. Ucenicii săi, dacă vor cultiva virtuțile nobile, vor avea intervenții hotărâtoare: vor schimba deznondământul unei încleștări armate sau culturale, vor câștiga dezbateri. Fără eroi în situații limită, totul ar putea fi pierdut. Ei sunt în centrul întâmplării. Se disting de mulțime și stau doar în compania altor eroi. 

Toma d’Aquino, pe de altă parte, propune un set de virtuți care, odată asumate, nu produc eroi, ci urmași ai lui Cristos. Și cei ce îl urmează pe Cristos nu sunt chemați să fie eroi, ci sfinți. Cuvântul ‘erou’ nu apare niciodată în Noul Testament, pe când cuvântul ‘sfânt’ apare de șaizeci și patru de ori. Care e diferența dintre un erou și un sfânt? Wells prezintă cinci aspecte, pe care le redau mai jos:

(1) Eroul este întotdeauna în centrul întâmplării și, mai apoi, în centrul povestirii. De cele mai multe ori sfântul e aproape invizibil și ușor de trecut cu vederea. Povestea eroului este întotdeauna despre el însuși. Sfântul este la periferia unei povestiri a cărui personaj principal este Dumnezeu.

(2) Povestea eroului se spune pentru a scoate în evidență virtuțile eroului: forța, curajul, dibăcia, coordonarea sale – calitățile ce au stat la baza intervenției sale hotărâtoare. Spre deosebire de erou, sfântul e posibil să nu se remarce prin calități excepționale. Sfântul s-ar putea să nu fie puternic, curajos și deosebit de inteligent. Sfântul însă e credincios. Dacă povestea eroului laudă vitejia, povestea sfântului este spusă pentru a celebra puterea credinței.

(3) Întruchiparea emblematică a eroului este soldatul gata să-și riște viața pentru un bine mai presus de el. Cea mai nobilă moarte este moartea în luptă, fiindcă lupta presupune gradul cel mai ridicat de primejdie, ce reclamă cel mai mult curaj. Povestea eroului presupune că într-o lume cu resurse limitate, conflictul este inevitabil.

Sfântul se orientează însă după o altă povestire. Sfântul nu intră în lupta pentru resurse și bunuri fiindcă știe că Isus Cristos a luptat și a câștigat pentru el cea mai de preț resursă și bunul veritabil. De aceea, bunurile care contează de acum nu sunt în ‘stoc limitat’. Dragostea, bucuria, pacea, fidelitatea, blândețea – acestea nu cresc sau scad odată cu piețele financiare. Povestea sfântului nu presupune lipsa de resurse și nevoia de perpetuare a violenței ca mijloc de obținere a lor.

Dacă întruchiparea emblematică a eroismului este soldatul, întruchiparea emblematică a sfințeniei este martirul. Eroismul soldatului este în sine o răsplată: are sens în orice limbă și cultură ce respectă noblețea și aspiră la măreție. Sfințenia martirului nu are sens în lipsa promisiunii recompensei divine: nu are sens și loc în nicio altă narațiune decât în cea despre jertfa răscumpărătoare a lui Cristos și cununa cerească.

(4) Fără intervenția eroului în întâmplare, totul ar fi pierdut. Toate speranțele sunt proiectate asupra lui. Dacă el greșește sau întâlnește o problemă insurmontabilă, deznodământul întâmplării este catastrofal.

Sfântul, pe de altă parte, se așteaptă să dea greș. Dacă greșelile sfântului sunt greșeli sincere, nevinovate, ele nu fac decât să arate și mai bine spre izbânda supremă a lui Dumnezeu. Eroul se teme de eșec, evită cu tot dinadisul greșelile și nu cunoaște pocăința. Sfântul știe că lumina pătrunde printre crăpături, iar frumusețea ține la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, de restaurarea creației pe cât ține de creația în sine.

(5) În sfârșit, eroul stă singur împotriva lumii. Se separă de mulțime prin virtuțile sale și prin caracterul decisiv al intervenției sale. Narațiunea lui Dumnezeu însă ne arată că ceea ce El le cere ucenicilor e un răspuns pe care aceștia nu îl pot da singuri, pe cont propriu, ci doar împreună. Pentru resursele necesare unei vieți credincioase ucenicii depind nu doar de Dumnezeu, ci și unii de alții. Și dependența lor nu este un handicap, ci cheia eficienței mărturiei lor. Fiecare dintre cele șaizeci și patru de referiri la sfint în Noul Testament este la plural. Sfinții nu sunt niciodată singuri, ci presupun și reclamă o comunitate – o comunitate aparte: comuniunea sfinților.

Charlie Hebdo Thought Experiment

While ‘Je suis Charlie’ continues to reverberate powerfully and glue uncanny masses together in the name of the divinised victim of ‘freedom of expression’, try this thought experiment: imagine Charlie Hebdo was a satirical magazine that drew cartoons mocking the LGBTQ community. Would we still have millions rallying to defend the magazine’s right to offend or might it be that there’s an unspoken, unattackable standard that determines who can and who can’t be offended?

Strigătele democrației

Am trăit 6 ani în comunism. Primii 6 ani din viață. Doar vag îmi amintesc cum era să stai la coadă înainte de ’89. Dar iată, 25 de ani mai târziu, Guvernul Ponta îmi oferă șansa de a mă întoarce în timp, ca să îmi consolidez amintirea. În Londra, of all places. Doar că statul la coada de duminică, 2 noiembrie, la Institutul Cultural Român nu s-a încheiat cu o unghie de unt sau o franzelă, ci cu o ușă trântită în nasul democrației. Fiindcă deja cunoașteți povestea – ați văzut înregistrările video și ați citit articolele -, nu fac decât să redau pe scurt ceva din experiența de duminică, înainte de a oferi câteva interpretări și sugestii.

Înainte de a ieși din casă, în jurul ore 16:30, am verificat pe net situația de la secția de votare. Era clar că, în cel mai bun caz, urma să avem dificultăți. Ajunși la fața locului, ne-am mirat, am fotografiat mulțimea și ne-am încolonat. Coada era lungă. Înaintam greu. Senzația era că făceam vreo 3-4 pași tot la 20-30 de minute. Eram toți surprinzător de tăcuți. Din când în când, pe fondul unei surprinzătoare cumințeni generale, de după colț se auzeau prevestitor primele fluierături și strigăte indignate. Apoi totul revenea la normal. Mai făceam doi pași și iar așteptam 20-30 de minute.

Nu ne-a luat mult timp să realizăm însă că, cel mai probabil, nu vom ajunge să votăm. Fluierăturile și strigătele s-au întețit și erau tot mai frecvente. Către 21, după ce nu ajunseserăm nici măcar la jumătatea distanței până la intrarea în secție, am ieșit din rând și am fugit până în față, aproape de intrare. Atunci au început strigătele democrației: ”Deschideți ușa!”; ”Nu plecăm, vrem să votăm!”; ”Suntem uniți!”; ”Jos comuniștii!” sau ”It’s our right to vote!”, atunci când polițiștii englezi, veniți oricum tardiv, au debarasat intrarea. Niciun slogan însă nu era strigat cu mai multă energie și patos ca ”Jos Ponta”. Duduia Belgrave Square. Cu toții știam că aceea era rădăcina problemei.

Deznodământul anti-climactic îl știm cu toții. Nici vorbă de prelungirea orelor de votare. 800-1000 de oameni împiedicați să voteze. 800-1000 de oameni cărora li se călcase în picioare un drept fundamental, garantat prin constituție, în momentul definitoriu al democrației.

Am plecat răgușiți, indignați, dezamăgiți, dar și încurajați și îndârjiți.

Nu reiau motivele pentru răgușeală, indignare și dezamăgire. Sunt arhicunoscute. Zic doar că am plecat încurajați să vedem că există totuși o Românie care refuză să-și plece capul din supunere sau resemnare, o Românie care știe să denunțe nedreptatea și să-și ceară drepturile când e batjocorită, o Românie încă vie, ce poate lupta pentru schimbare.

Uitându-ne însă la micul procent pe care îl reprezentăm ca români plecați din țară, și totodată la distanța considerabilă între cei doi candidați, trebuie să renunțăm la orice fel de iluzii. Nu cred că de data asta rezultatul va atârna, în mod direct, de noi. Cuvintele-cheie sunt însă ”în mod direct”. Rolul nostru este poate altul. Prin mobilizarea noastră, prin răbdarea cu care am stat la coadă – între 3 și 6 ore –, prin strigătele noastre insistente la ușa ambasadei, poate vom fi reușit să îi tulburăm pe cei mulți de acasă care se afundă în ”somnul (cel) de moarte” al indiferenței, cinismului și resemnării.

Aceștia trebuie treziți la o realitate a debandadei și minciunii, într-o țară care, atenție, încă mai poate fi… normalizată. Dar solidaritatea și mitingurile de susținere, pentru care vă suntem mulțumitori, nu sunt de-ajuns. Nu e suficient să ne citim reciproc articolele, postările pe Facebook, să ne dăm like-uri și share-uri solidare. Suntem într-un balonaș de săpun în care e cald și bine. S-au încins spiritele de atâta indignare. Dar balonașul nostru trebuie spart. Anglofonii au o vorbă… we’re preaching to the choir. Și corul știe deja predica. Problema sunt cei din bancă. Cei mulți, care ațipesc sau dorm de-a binelea, nepăsători și cinici. Aceia trebuie treziți. Fără ei, duminica trecută și duminica din 16 vom fi răgușit degeaba.

Acest articol a apărut sub formă de guest-post și pe Corcoduș.ro, blogul Alexandrei Giula.

Ce crede Lucian Mîndruță despre Biserică

Lucian Mîndruță a publicat de curând pe peretele său de Facebook următoarea profesiune-de-credință/critică-poetică-la-adresa-Bisericii:

Eu cred ca Biserica nu crede in demnitatea omului.
Pentru ca altfel nu l-ar lasa sa mearga in genunchi in jurul cladirii.

Eu cred ca Biserica nu crede ca noi am putea face ceva bun, impreuna. Pentru ca altfel ar schimba tipicul slujbei in care un popa vorbeste cantand si ceilalti il asculta hipnotizati.

Eu cred ca Biserica nici macar nu si-a citit cartea de capatai. Pentru ca altfel n-ai fi vazut popi cu coif aurit, episcopi cu masini ca ale Cezarului si afaceri ca la tarabele daramate de Iisus in Templu. 

Eu cred ca Biserica nu are incredere in noi ca putem sa concepem un Dumnezeu abstract, ca o idee, ca o esenta a inceputului si sfarsitului lumii. Si de aceea ne incurajeaza sa pupam bucati din trupurile lumesti ale altor oameni. 

Eu cred ca Biserica nu are incredere in noi ca avem nevoie de ea. Asa ca procedeaza la fel ca Mega Image: ne mai face cate o filiala in drum, ca nu cumva sa mergem la concurenta.

Eu cred ca Biserica nu se mai gandeste demult la rostul ei. Acela de a schimba lumea in bine. Pentru ca altfel n-ar face intelelegeri cu politicienii care fura, mint si tradeaza turma credinciosilor.

Dar totusi eu cred ca Biserica e o institutie careia ii e frica de Dumnezeu.
Da, frica ca El nu cumva sa existe si sa afle cu ce se ocupa ea!

Stilistic, textul lui Mîndruță este splendid. Referitor la conținut, aș spune următoarele: daca nu as simti ca Lucian Mindruta e gata sa arunce, din reflex secularist, ‘pruncul’ imaginarului ‘vrajit’ (enchanted), sacramental, constitutiv credintei crestine odata cu apa murdara a metehnelor si derapejelor BOR-ului (si a altor ‘intrupari’ istorice, locale ale Bisericii cu B mare), ar fi o critica fina in registru poetic. Dar – fara a apara mersul ingenunchi in jurul bisericii sau pupatul de moaste – ma intreb daca nu cumva indaratul dispretului fata de asemenea practici misuna materialismul – posibilul angajament metafizic al autorului. „Eu cred ca Biserica ne crede prosti. Pentru ca altfel ar inceta sa mai vorbeasca la pereti, sa ne imbie moartea unui iudeu din primul secol ca si solutie la problema de capatai a lumii” – ma întreb dacă glosa aceasta nu ar fi putut figura printre randurile lui Mindruta? Prin aceasta nu caut decât să văd în ce măsura critica BOR-ului are la bază o suspiciune funciară, vecină cu negarea, față de „all things supranatural.”

Este leul Aslan ‘o alegorie a lui Hristos’? Un inceput de discutie

Este leul Aslan din ‘Cronicile din Narnia’ o ‘alegorie a lui Hristos’? Întreb eu, călcând pe urmele lui Alister McGrath, și citind răspunsul afirmativ dat implicit de Teodor Baconshi la întrebare.

Ca traducator al celei mai recente biografii a lui Lewis, am dat peste urmatorul pasaj care aduce lumină în chestiune, lăsând totuși loc de întrebări și nuanțări: „Se spune de multe ori că cele șapte Cronici din Narnia ar fi o alegorie religioasă (cu toate că, trebuie precizat, Lewis nu afirmă nicăieri acest lucru). Cartea The Pilgrim’s Regress, scrisă de Lewis înaintea Cronicilor, poate fi numita o alegorie religioasă. Fiecare element are o funcție de reprezentare – cu alte cuvinte, se referă în mod cifrat la altceva. Însă în decursul unui deceniu, Lewis renunță la acest tip de scriitură. Desigur, aceasta nu inseamna ca Narnia nu poate fi citită ca o alegorie; însă, așa cum remarca Lewis, ”simplul fapt că un text poate fi alegorizat nu dovedeste că textul este, în sine, o alegorie.” [Alister McGrath, C. S. Lewis. O viață (Arad: Neword Press, forthcoming 2015)] 

Ce spune Lewis însuși: „Dacă Aslan este o reprezentare a fiintei divine imateriale în același fel în care Marea Disperare este o reprezentare a disperării, am spune despre el că este o figură alegorică. De fapt, Aslan este o creație care intruchipeaza răspunsul la întrebarea: ”Cum ar arăta Cristos dacă ar exista o lume ca Narnia, și dacă ar alege să se întrupeze, să moară și să învieze în acea lume, așa cum a făcut-o în lumea noastră?” În cazul acesta nu vorbim despre o alegorie.” (Scrisoare catre Doamna Hook, 29 decembrie 1958; Letters, vol. 3, 1004.

Pentru unii, citatul tranșează problema. Aslan nu este un personaj alegoric. Alții vor arăta poate spre șubrezimea distincției dintre alegorie și ”personaj care întruchipează răspunsul la întrebarea….”, arătând în special spre secțiunea despre alegorie din excelentul studiu al criticului literar canadian Northrop Frye, ”Anatomia criticii”.

„Mergeti in toate sferele sferele sociale ale lumii…”

 

 In ultima parte a cartii sale “How to Change the World. The Irony, Tragedy, and Possibility of Christianity in the Late Modern World” (Oxford University Press, 2010), James Davison Hunter propune un model alternativ de raportare a crestinismului la cultura. Hunter analizeaza judicios modelul ‘dreptei crestine’, modelul ‘stangii crestine’, dar si modelul neo-anabaptist din peisajul american, dar le gaseste pe toate trei nesatisfacatoare. Modelul alternativ articulat de Hunter este acela al ‘prezentei credincioase’ (faithful presence), croit pe intruparea Cuvantului divin si caracterizat de: angajare, identificare, sacrificiu. Modelul presupune pastrarea elementului distinctiv crestin, dar afirmarea lui ‘in lume’, in cultura, in concretetea activitatilor zilnice, nu retrasi in ghetoul pietismului scalciat. Nu pot oferi acum o recenzie amanuntita, doar cateva impresii ideatice pe marginea reflectiilor sale referitoare la ‘Marea Trimitere’.

“Mergeti in toata lumea”

Hunter observa ca Marea Trimitere a fost in general interpretata in sens geografic, cu referire la chemarea misionarilor de a merge in locuri indepartate ca sa duca Vestea Buna si sa faca ucenici. Dar, zice el, Marea Trimitere poate fi interpretata si in sensul structurii sociale: “Biserica este chemata ‘se mearga’ in toate sferele sociale: munca voluntara si munca platita – calificata si necalificata, meserii, inginerie, business, arta, drept, arhitectura, invatamant, sanatate, servicii etc.”

Problema insa e ca Biserica are prea putin de spus despre felul in care mesajul ei central, Evanghelia, este relevant si se aplica diverselor activitati nebisericesti, dincolo de accentul pe caracter si etica personala. Pronosticul lui Hunter pentru o astfel de stare de fapt este necrutator: “Cand Biserica nu trimite oamenii in aceste sfere si cand nu asigura o teologie a lucrului si a angajarii sociale si culturale, desconsidera porunca de a ‘merge in toata lumea.’” In cazul acesta vorbim despre Marea Omisiune (in engl, The Great Omission – expresia apartine filozofului crestin Dallas Willard), nu despre Marea Comisiune (in engl, The Great Commission). Si ce teribila omisiune…

Ma preocupa de multa vreme problema raportului dintre credinta crestina si cultura, si mai nou ‘teologia lucrului’. Ma entuziasmeaza si ma intristeaza deopotriva. Ma entuziasmeaza potentialul pe care o articulare robusta a raportului dintre cele doua il are de a energiza crestinismul contemporan. Ma intristeaza fiindca imi dau seama cat de serioasa e lipsa unei asemenea viziuni si invataturi (si parca in special in evanghelismul romanesc). Ma intristeaza intrucat consecintele acestei absente se vad cu ochiul liber si sunt teribile: crestini traind ‘schizofrenic’, unii debusolati, chinuindu-se sa dibuie legatura dintre credinta, ‘invatatura biblica’ si viata de zi cu zi (scoala, serviciul, ‘viata sociala’), altii cu degetul aratator mereu indreptat condamnator spre ‘lume’; rezultatul este irelevanta fata de semeni si cultura in care participa ori prin compromis ori prin condamnare separatista; sunt si dintre aceia care, satui sa traiasca in tensiune, renunta cu totul la credinta. ‘Credinta e de vina; e abstracta si irelevanta’ spun ei. Gresesc, dar cat de aspru putem fi cu ei, cand problema este lipsa viziunii si a invataturii care sa arate relevanta credintei crestine pentru viata de zi cu zi, acea perspectiva integratoare ce releva semnificatia vietii zilnice,  a ‘serviciului’, a activitatilor nebisericoase, in general, in economia divina? (Va urma)

Apologetica modestă; apologetica triumfalistă. o distinctie

Una dintre sarcinile apologeticii modeste este să pună pietricele în încălțările necredinciosului.

 

In functie de obiectivele pe care si le asuma, apologetica este de doua feluri: modesta sau triumfalista. Apologetica modesta, printre altele, sugereaza plauzibilitatea si atractivitatea credintei crestine, formuland argumente (aplogetica rationala) si povestind la modul ‘dar daca…Dumnezeu (nu) exista’ si ‘vino si vezi’ (apologetica poetica/narativa).  In tot acest timp, apologetul modest intelege ca nu poate ‘dovedi’, in sens tare, existenta lui Dumnezeu printr-un argument, nici macar prin toate argumentele formulabile luate impreuna, si nici nu poate convinge prin povestirea sa. In schimb, apologetul triumfalist e convins ca ceea ce ofera e o demonstratie cvasi-definitiva bazata pe dovezi de netagaduit. Urca frecvent pe calapodul silogismelor spre a executa cu sange rece conceptiile concurente. Adesea ii priveste cu superioritate pe interlocutorii sai necredinciosi, care persista in ceea ce el considera a fi conceptii a caror irationalitate crede ca a demonstrat-o. 

Apologetica modesta cauta sa ‘dea de gandit’, ‘sa nu lase in pace’, ‘sa puna pe ganduri’, nu (neaparat) sa convinga pe loc, si in niciun caz sa ‘demonstreze’ beyond a shadow of a doubt.

Exerciţiu de demitologizare: CREATIVITATEA

Am citit de curand un articol tulburator despre felul in care mirobolantele si hipnotizantele discursuri TED ne mint. E un articol care intoarce cu susul in jos tot ce stiati despre creativitate si despre extrem de populara literatura despre creativitate.

Cui nu-i place sa citeasca despre scanteierile de creativitate ale maestrilor, despre Jobs si povestea Apple, despre 3M si povestea bandei adezive (‘scotch’-ul) si a notitelor aderente (post-it notes), Protector & Gamble, Bob Dylan, Picasso, dinamica jazz-ului si a improvizatiei etc. etc.?

Fascinatia pentru fenomenul creativitatii nu cunoaste granite. Articolul pe care l-am citit e un dureros, dar necesar exercitiu de demitologizare. Nu am timp sa il rezum. Merita citit integral, chiar daca nu e o lectura usoara. Il gasiti aici. Redau si comentez doar cateva crampeie:

Literatura despre creativitate este intesata cu cliseu, formulaic si aceleasi povesti de succes. Cu alte cuvinte, e ironic de lipsita de creativitate. Desigur, concluzia asta e trasa in urma unui studiu comparativ a celor de mai populare carti ‘din domeniu’. Concluzia e transanta: „Literatura despre creativitate e un gen de o neintrecuta banalitate. Fiecare carte (pe care corespondentul nostru a citit-o) era plină cu aceleaşi anecdote uzate şi aceiaşi eroi canonici. Dacă autorii ni se prezintă ca experţi în inovare, în mod sigur ne vor vorbi despre Einstein, Gandhi, Picasso, Dylan, Warhol, Beatles. Daca îşi celebrează propriile inovaţii, şi le vor compara cu capodoperele Impresionismului ce au fost iniţial respinse – acel amestec paradigmatic de rebeliune şi tâmpenie placidă şi pastelată cu care sunt decoraţi pereţii lobby-urilor de hotel din Pitssburgh şi până în Pyongyang.”

Apoi, creativitatea, arată articolul, nu este roada unui efort singular inspirat al unor indivizi cu înzestrăi excepţionale. O spun sincer: întotdeauna când m-am gândit la creativitate, by default, aveam în minte persoane cu înzestrări speciale, care se impun înaintea maselor prin simpla forţă şi atracţie a ideilor lor ’întrupate’ în teorii foarte bune, produse deştepte, lucrări de artă de calitate etc. Cu alte cuvinte, creativitatea o înţelegeam ca pornind dinspre persoana creativă înspre public. Era clar. Articolul de faţă mi-a arătat o dimensiune la care nu m-am gândit prea bine niciodată: cea politică (în sens larg). Creativitatea şi politicul, arată articolul, sunt mult mai strâns legate decât ne imaginăm.

Mihaly Csikszentmihalyi recunoaşte că ceea ce numim creativitate e departe de a fi un act de inspiraţie individuală. Creativitatea este de fapt doar expresia unui consens profesional. Adică? Csikszentmihalyi foloseşte exemplul lui Van Gogh şi arată că “creativitatea artistului s-a născut atunci când un număr suficient de mare de experţi în artă au considerat că picturile lui au ceva important de spus.” Cu alte cuvinte, inovaţia apare doar în momentul în care conştiinţa colectivă a specialiştilor decide că aceasta s-a ivit. Fără un astfel de răspuns, spune Csikszentmihalyi, “van Gogh ar fi rămas ceea ce era de fapt, un individ turmentat, care picta tablouri ciudate.” Când ia fiinţă creativitatea? Când un individ genial, cu înzestrări excepţionale născoceşte în singurătatea-i fertilă o idee nouă, un produs revoluţionar, o teorie care răstoarnă consensul ştiinţific? Nu. Creativitatea este determinată tocmai de facţiunea faţă de care ea se răzvrăteşte: corpul de experţi, establishmentul. Creativitatea aşadar este o noţiune mult mai politică decât ne-am imagina. Ideea asta e atât de simplă, dar atât de demistificatoare. Ţine de simţul comun. Spulberă aura mistică a creativităţii şi ne coboară în prozaicul politicului.

Poate avem nevoie perspectiva asta. Poate e bine să ne vindecăm de iluzia creatorului solitar, care prin simpla forţă a ingenuităţii lui, convinge mulţimea cramponată în convenţional cu Ideea lui şi impune o schimbare. Realitatea, iată, dacă teoria e valabilă, este că experţii, establishmentul determină creativitatea, adică decide dacă ceva este sau nu o contribuţie creativă. Iată deci o perspectivă politic-constructivitstă asupra creativităţii. Fascinant, nu? Ah, şi mai e ceva, la fel de dureros-demistificator: toti propovaduitorii creativitatii de fapt ne vand, ca buni directori de marketing, ideea ca, in fond, creativitatea este dreptul si proprietatea noastra, avantajul nostru competitiv, virtutea noastra de clasă. De fapt, sugerează articolul, literatura şi discursurile (gen TED) despre creativitate nu sunt in ultimă instanţă despre creativitate. Literatura despre creativitate este literatură motivaţional-inspiraţională în straie sofisticate. Tu, cititorul, ascultătorul eşti subiectul principal. Despre tine e vorba. Despre avantajul tău competitiv, despre forţa ta creativă ce zace încă nesondată în lăuntrul tău. Discursul despre creativitate este o manevră de marketing. Plăteşti pentru el ca să ţi se şoptească măgulitor în ureche: ŞI TU POŢI! ŞI TU EŞTI BUN! EŞTI UN GENIU NEDESCOPERIT (ÎNCĂ). Când de fapt, iată, dacă n-ai spate (politic), n-ai şanse.

Sau poate e prea cinică, reducţionistă perspectiva?

Despre mânia şi dragostea lui Dumnezeu

Totul a pornit de la o postare provocatoare referitoare la o afirmatie revoltătoare: „In preaching things like ’God hates, right now, personally, objectively, some of you… God’s fed up with you. God’s sick and tired of you. God’s suffered long enough with you. God’s against you’, technically speaking, Mark Driscoll is an anti-Christ.” Am zis eu.

Au urmat o serie de comentarii care s-au transformat, treptat-treptat, într-un dialog consistent pe o tema dificilă, dar important de înţeles: mânia lui Dumnezeu, în special relaţia dintre aceasta şi dragostea lui Dumnezeu.

Fiindcă respectiva conversaţie a fost lăsată în urmă pe ’zidul’  virtual, am ales sa scriu o postare în care să includ completările cu care sunt dator. Ceea ce urmează e o distilare a câtorva idei principale din capitolul “The Wrath of God as an Aspect of the Love of God” de Tony Lane în Kevin J. Vanhoozer (Ed.) Nothing Greater Nothing Better: Theological Essays on the Love of God (© 2001 Wm. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan).

Lane ne reaminteşte că trebuie sa continuam efortul de decontaminarea a notiunii de dragoste a lui Dumnezeu de sentimentalismul romantic străin de Scripturi.  E necesar să vorbim despre mania lui Dumnezeu in contextul unei discutii despre dragostea lui Dumnezeu nu fiindca mania si dragostea ar trebui tinute in echilibru, ca atribute opuse, ci „fiindca dragostea lui Dumnezeu presupune mania Sa. Fara manie, Dumnezeul pur si simplu nu este iubitor in sensul pe care Biblia il da iubirii.” (p. 139)

Lane deplange absenta conceptului de ‘manie’ din multe biserici contemporane. Mania a fost inlocuita cu varianta sentimentalista a dragostei intelese ca acceptare si toleranta absolute. Estomparea maniei are, desigur, explicatii multiple. Ma intreb insa daca nu cumva una dintre ele e si o intelegere deformata, excesiv antropomorfa, a la Edwards (in infama predica „Pacatosi in mana unui Dumnezeu manios”) a ei?

Una dintre modalitatile principale de estompare, si chiar negare a maniei este redefinirea ei exclusiv ca efect (lat. effectus). Cu alte cuvinte, mania lui Dumnezeu e doar o metafora pentru efectele negative ale pacatului, nu un afect, o stare emotionala sau manifestare a lui Dumnezeu.

Cateva idei despre mania lui Dumnezeu, asa cum apar ele in articolul lui Tony Lane.

1. Limbajul despre mania lui Dumnezeu este antropomorfic sau, mai exact, antropopatic. Putem vorbi despre Dumnezeu folosind limbajul uman, dar nu trebuie sa uitam ca adecvarea lui la realitatea lui Dumnezeu este una analogica nu univoca. Cu alte cuvinte, exista mai multe neasemanari decat asemanari intre mania lui Dumnezeu si mania omeneasca.  A accepta insa ca limbajul despre mania lui Dumnezeu e antropopatic nu inseamna a nega realitatea careia acesta ii corespunde. Dificultatea consta in a defini acea realitate.

2. Mania lui Dumnezeu nu poate fi inteleasa in termeni literali. Ea nu este totuna cu furia irationala. In directa contradictie cu Driscoll si Edwards, John Stott arata ca mania lui Dumnezeu impotriva pacatului „nu inseamna… ca (Dumnezeu) e gata sa isi piarda cumpatul in orice moment la cea mai mica provocare, daramite ca isi pierde cumpatul fara vreun motiv. Nu exista nimic capricios sau arbitrar in ceea ce il priveste pe Dumezeul cel Sfant. El nu e niciodata irascibil, malitios sau razbunator. Mania sa nu e nici misterioara, nici irationala. Nu e niciodata imprevizibila, ci intotdeauna previzibila, fiindca e provocata de rau si doar de rau” (The Cross of Christ, p. 173).

3. Exista o tendinta in Noul Testament de depersonalizare a maniei lui Dumnezeu. Daca Edwards amplifica caracterul afectiv al lui Dumnezeu combinand in forma concentrata cele mai puternice aspecte din invatatura Vechiului Testament, autorii Noului Testament par sa mearga in directia opusa, noteaza Lane. Noul Testament vorbeste despre mania lui Dumnezeu aproape doar ca effectus, si mult mai putin ca affectus (afect, simţire).

4. Mania nu este fundamentala fiintei lui Dumnezeu asa cum este dragostea. Lane mentioneaza un pasaj usor de trecut cu vederea, dar semnificativ pentru discutia noastra.  Isaia (28:11) vorbeste despre Dumnezeu, care se ridica in mania judecatii Sale  „ca sa-si faca lucrarea, lucrarea Lui ciudata, ca sa-si implineasca lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.” (sublinierile mele) Luther, arata Lane, preia ideea aceasta si introduce distinctia intre mania lui Dumnezeu ca si opus alienum (lucrare straina, neobisnuita) si mila Sa ca si opus proprium (lucrare caracteristica, proprie). In vreme ce dragostea e un atribut fundamental si permanent al lui Dumnezeu, mania nu este mai mult decat o manifestare a caracterului lui Dumnezeu in raport cu pacatul. Inainte de creatie, ca fiinta Triunitara, Dumnezeu a fost dragoste. Mania sa, noteaza Lane, nu a fost decat potentialitate. „Spre deosebire de sfintenie si neprihanire, mania nu constituie niciodata un atribut permanent al Dumnezeului lui Israel” (W. Echrodt, Theology of the Old Testament, vol. 1, London: S.C.M, 1961).

5. Referirile la dragostea lui Dumnezeu din Vechiul Testament au aproape intotdeauna in fundal ideea de manie. Daca neglijam acest fapt vom sfarsi cu o notiune saracacioasa despre dragoste, departe de felul in care o intelegeau evreii. Datorita neprihanirii si sfinteniei Sale Dumnezeu e intolerant fata de pacat. In executarea judecatii Sale drepte, Dumnezeu se manifesta cu manie sfanta fata de pacat si nedreptate. Razbunarea  sfanta a lui Dumnezeu de care se vorbeste in Vechiul Testament este o actiune personala a unui Dumnezeu personal, deci capabil de afect. “In mare parte tocmai fiindca mania este atat de vadit personala in Vechiul Testament de aceea mila devine, si ea,  vadit personala, intrucat mila este actiunea aceluiasi Dumnezeu care s-a maniat si care accepta ca mania sa-I fie potolita.”  Mania lui Dumnezeu este impotrivirea personala a lui Dumnezeu fata de rau si oameni rai. E o forma de antagonism constant ce izvoraste din insasi sfintenia lui Dumnezeu. E repulsia Sa fata de tot ce e rau si opus fiintei Sale pure si neprihanite. E impotrivirea Sa inflacarata fata de orice vointa ce i se opune prin pacat.

Lane arata ca Scriptura nu legitimeaza o separare neta intre rau si oameni rai ca obiecte ale maniei divine. Cum ramane atunci cu cliseul: „Dumnezeu uraste pacatul, dar Il iubeste pe pacatos”? Ca mai toate cliseele, el contine o jumatate de adevar. Problema, spune Lane, este ca presupune o foarte subtire psihologie a pacatului. Pacatul nu este o substanta, ci un act, act pe care doar o persoana il poate executa. Actiunile sunt totodata definitorii pentru o persoana. O separare neta e asadar imposibila. William Temple clarifica: „Pacatul meu este o proasta directionare a vointei mele; dar vointa mea sunt doar eu ca si fiinta activa. Daca Dumnezeu uraste pacatul, ceea ce uraste nu este o substanta exterioara si doar superficial atasata sinelui meu real; ma uraste pe mine, sinele meu asa cum este el in prezent.” Lane exemplifica: „E incoerent sa spui ca lui Dumnezeu ii displace molestarea copiilor, dar nu ii displac molestatorii.” Jumatatea de adevar a cliseului e insa afirmarea implicita a harului. Lane detalieaza in felul urmator: „Dumnezeu ii iubeste pe pacatosi, nu in sensul ca nu ii uraste impreuna cu pacatul lor, ci in sensul ca le doreste mantuirea in Crisos. In vreme ce atitudinea Sa fata de pacatosi CA pacatosi e impotrivire si manie, voia Sa buna fata de ei cauta convertirea si iertarea lor” (p. 155)

Dupa o serie de incercari de a discerne raportul manie-dragoste, Augustin ajunge la o formula paradoxala: inainte de Crisos Dumnezeu ne-a si iubit pentru tot ce pacatul nu a distrus in noi, dar ne-a si urat pentru pacatul nostru si toate stricaciunile pe care le-a provocat in noi. Exista asadar o dualitate manie-dragoste, dualitate preferabila totusi unei sinteze falsificatoare. Mai precis, nu exista o dihotomie in fiinta lui Dumnezeu intre mila si mania Sa, exista insa o dihotomie clara intre felul in care noi le experimentam.

Despre public in teatrul politicii

Se vorbeste si se scrie cu nemiluita despre actorii si actiunea de pe ‘scena politica’. Tot ce se intampla, acolo, sus, pe scena, e descris in cele mai mici detalii. Prea putin auzim insa despre publicul spectacolului. Mini-eseul de mai jos este o incercare de a intoarce reflectoarele asupra publicului.

Fiindca fara indoiala sunt inca destui nedumeriti care nu inteleg de ce un doctorand in teologie a devenit brusc interesat de politica romaneasca, acest eseu se vrea a fi o mica demonstratie de dialog creativ intre teatru si reflectia politica, demonstratie ce trimite aluziv si spre dialogul teatru-teologie. Dialogul teatru-politica este un domeniu relativ recent si fascinant, ce ofera multe ‘ponturi’ metodologice pentru o cercetare a mai-recent infiripatului dialog teologie-teatru.

Cateva precizari preliminare

(a) Eseul meu, dupa cum o sugereaza etimologia cuvantului, este o incercare, o schita in care am ales liniile mari si contururile generale, lasand ca detaliile si nuantele sa fie introduse, eventual, la o data ulterioara.

(b) Cu toate ca in dibuirea urmatoarei scheme am avut in minte evolutiile politice din ultima vreme, schema poate fi utila ca intrument interpretativ si in analiza reactiilor fata de fapte si situatii izolate ne-politice (e.g. o crima in vazul tuturor). Totusi, ea este intr-o masura vizibila tributara particularului politic romanesc din care se inspira.

(c) Eseul nu vizeaza un subiect specific (e.g. plagiatul lui Victor Ponta), ci tinde spre generalitatea schemei. Aceasta explica de ce folosesc termenii-cheie „nelegiuire”,  „activ”, „pasiv” intr-un sens general, dar si cu o oarecare incarcatura morala. Nu explicitez insa judecatile de valoare din subsidiarul termenilor si schemei pe care o realizes din constrangeri de timp si spatiu.

I. Publicul activ

Pe de o parte, sunt toti cei care nu tac. Denuntand activ nelegiuirea de astazi, acestia se constituie intr-un public participativ la actiunea in derulare de pe scena politica. Pentru ei, scena nu este un spatiu delimitat ce desparte publicul pasiv, incremenit in pura receptivitate de actiunea derulata de actorii profesionisti. Acest public participativ opereaza in paradigma teatrului post-dramatic. Granita dintre public si actori e aproape inexistenta, scena e deschisa larg pana se confunda cu lumea, o lume in care “noi (toti) suntem actorii” (Shakespeare). Acesta este modelul teatral adecvat democratiei cladite pe principiul cetateniei active, pe care Mihail Neamtu a inceput sa il intipareasca in constiinta publica romaneasca. Suntem cu totii actori in teatrul politic national. Exista in continuare ‘clasa politica’, actorii full-time, dar piesa, fiindca vizeaza destinul tarii in care sunt cuprinsi toti cetatenii, cere si incurajeaza participarea tuturor, a ‘profesionistilor’ si a ‘spect-actorilor’ deopotriva. De ce nu denunta cu egala vehementa, hic et nunc, nelegiuirea de ieri?

In functie de raspunsul la aceasta intrebare publicul activ se imparte in doua:

(1) Sunt, intr-o prima categorie, cei care refuza sa vada nelegiuirea de ieri si o vad doar pe cea de astazi. Acestia sunt vinovati de inconsecventa si partialitate. Ambele sunt reprobabile. Chiar daca sunt de apreciat pentru denuntarea nelegiuirii de azi, risca sa nu fie luati in seama, fiindca nu admit cel putin existenta nelegiuirii de ieri.

(2) Intr-o a doua categorie sunt cei care recunosc nelegiuirea de ieri, dar fiindca o considera pe cea de astazi mai grava, din perspectiva destinului tarii si sub raportul implicatiilor politico-economice, o denunta cu precadere pe aceasta si mai putin, in momentul de fata, pe cea de ieri. In termeni teatrali, publicul acesta se implica activ in secventa curenta (evit folosirea conceptelor de act, scena, ce nu isi mai au locul in teatrul contemporan, post-dramatic), actionand in baza ‘imperativului momentului’. Acest public accepta ca actorii profesionisti ce au creat nucleul actiunii in secventa anterioara au jucat prost in anumite momente, dar amendarea lor poate sa mai astepte pana se depaseste momentul critic din secventa curenta, in care profesionistii risca sa compromita cu totul piesa.

II. Publicul pasiv

Acest public pasiv s-a cantonat in modelul teatrului clasic, unde actorii sunt o categorie separata, scena e un spatiu inchis, iar publicul poate cel mult sa aplaude sau sa fluiere. Publicul pasiv se imparte in trei categorii, dintre care ultima este, dintr-o perspectiva pe care o precizez putin mai incolo, un hibrid. Toate cele trei categorii gresesc asumandu-si rolul de public pasiv, indiferent care le este motivatia. Toate cele trei categorii nu s-au pozitionat adecvat relativ la subiectul piesei (i.e. destinul tarii in care si ei sunt cuprinsi si pe care ei insisi trebuie sa si-l construiasca) si la tipul de teatru pe care democratia il presupune (i.e. participativ, interactiv).

Exista, asadar…

(a) Cei care tac in fata nelegiuirii de astazi fiindca nu au denuntat-o pe cea de ieri. Pentru acestia consecventa e aproape de varf pe scara virtutilor. Aceasta e atitudinea idealistilor morali de buna credinta sau a ipocritilor. In termeni teatrali, publicul nu se pronunta asupra unui joc extrem de prost al actorilor de pe scena fiindca nu a denuntat jocul prost din secventa precedenta. Nu vor sa fie inconsecventi in judecatile de valoare pe care le emit. Toleranta fata de jocul prost de azi este implicit o incuviintare a jocului prost de maine.

(b) Cei care tac in fata nelegiuirii de astazi fiindca nu o vad mai grava ca cea de ieri. Acestia nu reactioneaza fie (1) din nepasare fie (2) din constienta neputintei de a schimba ceva. In plus, sunt iritati de cei care denunta nelegiuirea de astazi pe care ii acuza de inconsecventa si eroare de judecata. Raman condamnabili in ambele cazuri si sunt, intr-o anumita masura, in virtutea tacerii lor, complici la nelegiuirea de astazi. Mai mult, tot prin tacerea lor prilejuiesc nelegiuirea de maine. Traspunerea in termeni teatrali se poate face in mod similar cu transpunerea de la punctul (a) de mai sus.

(c) Cei care tac in fata nelegiuirii de astazi fiindca nu o vad/ nu vor sa o vada ca nelegiuire.  Si acestia sunt, bineinteles, iritati de cei care denunta nelegiuirea de astazi. Ii acuza constant ca actioneaza complet anapoda, denuntand ce nu e de denuntat (actiunea de azi pe care nu o vad ca nelegiuire), si incuviintand, tacit sau explicit, ce ar trebui denuntat (actiunea de ieri care este o nelegiuire ce trebuie denuntata aici si acum). Tacerea acestora vizavi de nelegiuirea de astazi poate, paradoxal, sa fie una audibila. De aici exceptia de care aminteam mai sus. Acesta este un public pasiv/incremenit moralmente, dar activ la nivel de discurs.  Ce se aude din partea acestora este denuntarea cu obstinatie a nelegiuirii de ieri si refuzul la fel de obstinat de a lua nota si de a denunta nelegiuirea de astazi. De ce nu denunta nelegiuirea de azi? Fiindca unii (i) nu vad nelegiuirea de azi ca nelegiuire, caz in care sunt rataciti moralmente, iar altii (ii) se fac ca nu o vad, caz in care sunt complet rataciti moralmente.

Cateva precizari de final:

(a) Nu vreau sa sugerez ca toti trebuie sa devina activisti politici. Pentru a fi un spect-actor/public activ nu e nevoie sa scrii post-uri pe Facebook, articole de blog, articole in publicatii consacrate, sa dai interviuri la radio sau televizor. Calitatea de spect-actor/public activ (la nivel de discurs), care nu tace (moralmente) o are oricine nu se da inapoi sa denunte nelegiuirea de astazi atunci cand are ocazia sau cand i se cere se opineze asupra ‘piesei’ in derulare.

(b) Cand descriu publicul pasiv, care tace in fata nelegiuirii, am in vedere categoria de oameni care cunosc datele. Stiu ce si cum se joaca pe scena, dar in mod deliberat tac – in comentarii la postari pe Facebook, in articole, la televiziuni, dar si in conversatii private.

„Ce l-a apucat pe Natan cu politica” sau de ce prefer hipopotamul in locul crocodililor, berbecul in locul gastelor

Atentie: text lung!

 

 

Pentru cei nedumeriti, confuzi, dezamagiti, disperati de ‘implicarea mea in politica’ ofer spre lectura compilatia editata a tuturor interventiilor mele de factura politica pe FB din ultimele saptamani. Am organizat interventiile sub urmatoarele titluri:

– De ce ‘m-am implicat in politica’ in ultimele saptamani

– Da, dar PDL si Basescu…

– ‘Parerea mea’ – observatii

– Plagiatul lui Ponta si consecintele lui

– Despre ce zice Occidentul

– Despre Referendumul din 29

 

Postez acest text fiindca nu am timp sa ma repet. Ii indemn pe toti cei care vor sa comenteze luarile mele de pozitie, implicite (prin linkuri spre articole) sau explicite (prin comentarii si postari pe zid) sa citeasca mai intai partile relevante din acest text. Cu ganduri de bine si de prietenie, Natan.

 

 

 

De ce m-am  „implicat in politica” in ultimele saptamani? 

• Motivatia mea este ‘Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei’ (Ieremia 29:7). Verbele de actiune sunt URMARITI (binele cetatii) si RUGATI-VA pentru ea. Cele doua merg mana in mana. In momentul de fata cred ca binele cetatii se aproximeaza (!) mai bine prin stoparea demersului abuziv, ilegal al USL-ului condus de prim-plagiatorul dovedit al Romaniei. In cetatea pamanteasca ma tem ca intotdeauna vom alege intre rele de diferite grade, nu intre un bine si rau absolute. Sa fim cu gandul la lucrurile ceresti si ’de partea cerului’, dar sa ne asiguram ca nu devenim inutili ’de partea pamantului’, pamant pe care am fost lasati o vreme ca sa raspandim Evanghelia, sa demonstram domnia lui Cristos, dar si sa urmarim binele cetatii vremelnice pana vom ajunge la cetatea vesnica, in care nu vor mai fi nici lacrimi, si nici coruptie.

• M-am ‘implicat in politica’ (chiar daca doar prin postarile pe Facebook) in ultimele saptamani din convingere, din convingerea ca suntem in pragul unui moment de turnura pentru Romania, si ca miza acestei inclestari politice este prea mare ca sa o pot ignora: statul de drept, viitorul democratiei, independenta justitiei, bunele relatii cu Europa etc. Ca unul care imi pasa de tara mea, am hotarat ca nu pot ramane indiferent la seria de abuzuri ale acestui guvern absolut dezastruos condus de prim-plagiatorul Ponta. Va asigur ca am si alte preocupari serioase, dar cand cineva intra cu plugul in tara ta, nu sunt dintre aceia care se resemneaza sau afiseaza o somnolenta indiferenta.

• Daca cei cu ”mintile rafinate” (vorba unui prieten) se dau igienic, dezangajant in spate si de data aceasta, legitimeaza prin pasivitate domnia mizeriei fara scrupule. Cum spunea un prieten (Calin Valean): ”Multi spuneti ca nu faceti politica sau sunteti apolitici. Nu va cred! Prin faptul ca stati pe tusa si taceti, voi de fapt faceti politica politicienilor care mizeaza pe cumintenia voastra.”

 

Da, dar PDL si Basescu…

• Pozitionarea mea politica e dictata de ceea ce numesc imperativul absolut al momentului. Acum gasesc oportuna denuntarea abuzurilor ce desfigureaza fundamental functionalitatea unui stat democratic. Totul e secundar in momentul acesta pericolului de a pierde statul de drept, inclusiv o amendare minutioasa a guvernarii PDL. Nu apar PDL. Critica PDL isi are rostul si momentul ei, insa ea poate sa mai astepte, repet, raportat la ceea ce eu percep a fi acum imperativul momentului. Nimeni nu opreste justitia sa isi faca datoria si sa le ceara socoteala pedelishtilor. Traian Basescu, desi sustinut de PDL (mult mai viguros in trecut, inainte ca sa se vada ca nu intervine in justitie pentru falitii lor) nu este totuna cu PDL; nu este totuna cu ministri cu probleme din cei 8 ani de presedintie. Este lipsit de subtilitate critica sa i se imputa lui Basescu toate relele tarii si tarele caracteriale ale diverselor personaje PDL-iste.

• Ceea ce mi se pare scandalos in momentul de fata este ca atacul asupra statului de drept, asupra democratiei insesi este ingaduit, trecut cu vederea, fiindca, nu?, ”si Basescu si ai lui au tarele lor”. Consider ca aceasta e o teribila eroare de judecata si o colosala lipsa de simt al proportiilor.

• Nu sunt pro-Basescu, decat acum, conjunctural, in conditiile in care aceasta uniune malefica USL calca in picioare statul de drept in Romania si ne izoleaza in raport cu Occidentul.

• Nu am auzit sau citit pana acum absolut nicio demonstratie temeinica a tezei ca USL-ul face acum in regim fast-forward ceea ce PDL-ul a facut in regim normal, incet-incetisor. Fara demonstratie, interpretarea asta ramane indefensibila, praf-in-ochi-propagandista.

• E stiut faptul ca diaspora l-a sprijinit electoral pe Basescu. Cred ca au vazut in el acea deschidere si disponibilitate fata de reforma institutionala, in special in justitie, si aliniere la standardele democratice occidentale. Basescu a fost un neinduplecat euro-atlantist. Si asa va ramane in istorie.

• Lucrurile sunt, bineinteles, mai nuantate decat basescu=dreapta anticomunism si usl=comunism si Rusia, dar un simbure de adevar exista acolo in echivalarile astea vadit simplificatoare. Merita comparat modul in care a fost primit si receptat Basescu in forurile UE de-a lungul timpului si severitatea cu care s-au exprimat acum europenii pe marginea acestui asalt uselist asupra statului de drept si asupra unor aspecte fundamentale ale democratiei in tara. Va fi mare lucru daca dezastrul uselist nu ne va costa izolarea politica si economica.

 

Observatii diverse

• „‎”The ideal subject of totalitarian rule is not the convinced Nazi or the dedicated communist, but people for whom the distinction between fact and fiction […], true and false […], no longer exists.” Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, New York, 1951, p. 474 (via Alin Suciu)”

• Unul dintre lucrurile care ma frapeaza cel mai mult in toata povestea asta este lipsa acuta a simtului proportiilor, lipsa ce se traduce printr-o tendinta de nivelare relativista ce mai apoi se continua ori prin dezangajare si pasivitate ori prin mobilizare partinica de partea ‘cealalta’.

• Nu stiu cine sunt mai manipulabili, cei care se opun demiterii si vad in tot acest plan diabolic voiculescian un imens pericol pentru democratia si statul de drept in Romania, sau cei care se lasa antrenati in aceasta frenezie anti-Basescu provocata de o ceata ce nu s-a dat inapoi de la niciun abuz si mirsavie.

• Da, suntem chemati sa ne smerim, sa ne pocaim, sa ne intoarcem de la caile rele, dar piosenia individuala nu exclude urmarirea activa a binelui cetatii

• Vad ca unii oameni refuza cu incapatanare sa vada aceste trei saptamani ca fiind altceva decat inclestarea taberelor pro si anti Basescu. Recomand inca o data lectura declaratiilor Comisiei Europene, prin Barosso si Reding. Recomand raportul MCV pe Justitie. Iar cu cei care sunt gata sa le interpreteze si pe astea tot politic-partizan sau, mai rau, pur si simplu sa le ignore, chiar nu am ce discuta.

• Prefer hipopotamul in locul crocodililor (Liiceanu). Prefer acum, conjunctural, berbecul in locul gastelor (Plesu). Revenirea lui Basescu la Cotroceni si implicit demontarea (cel putin temporara) a planului uselist mi se pare o varianta mai frecventabila decat inaintarea uslashilor si regresia democratiei si a statului de drept pe care aceasta cred ca le implica.

• Imaginea Romaniei sufera fiindca majoritatea USL, guvern si parlament, a ales sa intre cu plugul in Romania. Si, sincer, acum estetica nationala a Romaniei nu ma intereseaza atat de mult, cat ma intereseaza prabusirea acestei conspiratii mafiote uslashe. Daca pretul pentru aceasta prabusire este deteriorarea imaginii Romaniei mai departe, pana la prabusire, then so be it.

• Conspirationism paranoic cronic – boala grea in Romania de azi.

• Mi se pare amuzant cum „instabilitatea politica” e si pe buzele uselistilor si simpatizantilor lor, care il vor pe Basescu jos. Culmea ipocriziei si perversitatii. E ca si cum, intr-un hotel, eu impreuna cu cativa amici am sparge geamurile, am bloca caile de acces pe holuri, am uzurpa parcarea, in ideea ca managerul de drept al hotelului trebuie neaparat sa plece de la conducere, iar apoi am iesi in curte vorbind indignati despre imaginea nefavorabila a hotelului, despre pierderea business-ului, despre instabilitatea teribila in care ne aflam, despre cat de tradatori sunt cei din presa care au documentat faptele noastre

• Ma delimitez de crestinii care azvarla versete biblice care, chipurile, arata clar cu cine trebuie sa tii si sa votezi. Ce simplu ar fi. Problema e ca Scriptura nu e oracol, ci un text ce necesita cumpanire si discernamant.

 

 

Plagiatul lui Ponta si consecintele sale

• Putem organiza o zi de doliu pentru lucrarile de licenta, disertatiile si tezele neplagiate din Romania ale romanilor care iau in calcul intrarea pe piata muncii din Occident, in special in sistemul academic (asta in caz ca romanii nu isi pierd dreptul de lucru in afara granitelor, granite ce seamana tot mai mult cu zidurile inalte ale ghetoului construit de maishtri uslashi.

• Imaginea Romaniei sufera in continuare fiindca avem un premier prim plagiator care face tot ce ii sta in putinta sa nu (se) recunoasca o evidenta si sa isi asume consecintele. http://www.bbc.co.uk/news/18962349

• Da, sa se analizeze doctoratul d-nei Kovesi, sa-si faca treaba DNA-ul si justitia in general in ceea ce-i priveste pe nelegiuitii PDL-ului. Dar inteleg perfect de ce este o prioritate zero furtul intelectual grosolan al Prim Ministrului, care, impreuna cu majoritatea USL din parlament si guvernul, a adus prejudicii politice si economice incalculabile tarii in doar 2 luni de guvernare, printr-o suita de masuri pe care unii, poate fara suficienta subtilitate teoretica, o numesc lovitura de stat parlamentara.

• Sunt multi care par sa ne indemne sa trecem cu vederea hotia acestui prim-ministru doar in numele pacatoseniei generale a clasei politice.

 

Despre ce zice Occidentul:

• Urmatorul raport MCV pe justitie al Comisiei Europene pentru Bulgaria: sfarsitul lui 2013. Urmatorul raport pentru Romania: sfarsitul lui 2012 (adica in mai putin de 6 luni). Nu ne spune nimic, nu?

• Mi se par periculoase si cu mare potential de izolare (politica si economica fata de Europa) pozitionarile de genul: majoritatea solicitarilor din partea CE sunt „o gluma proasta”; „Baroso care bate Romania cu pixul” si neincrederea si suspiciunea fata de justitie (in speta, DNA). Si, mai putin nuantat, dat fiind coruptia endemica din Romania, prefer un DNA excesiv (de zelos) decat un DNA anesteziat si legat la maini.

• Oare Comisia Europeana nu isi masoara cuvintele? De cate ori s-au raportat la o simpla ‘criza politica’ dintr-o tara membra cu cuvintele „suntem profund ingrijorati de starea democratiei din Romania” si de functionalitatea statului de drept? De cate ori au vorbit despre atacarea institutiilor statului in cazul altor tari? Care sunt celelalte tari membre care sa isi atraga astfel de pozitionari din partea occidentului. Bineinteles ca au si ei interesele lor economice si politice de a ne pastra in interiorul clubului european, dar nu se vor sfiii sa ne taie din beneficii daca se continua cu acelasi sir de abuzuri. Cred ca exista masuri destul de radicale care ne vor costa scump.

 

Despre Referendum

• Pentru mine, Referendumul din 29 are doar incidental a face cu Basescu. La Referendum nu ma opun demiterii omului Traian Basescu, ci ma opun autoritarismului si calcarii in picioare a statului de drept. Referendumul il vad ca un sens giratoriu din care ori iesim intorcandu-ne de unde am venit, in pivnitele comunismului, in imposibilitatea contestarii democratice, ori ramanand totusi pe traseul unei democratii subrede dar cu potential de consolidare, pe traseul unui stat in care nimeni nu e mai presus de lege

• Acest referendum nu este un moment electoral neutru si natural. Nu avem de a face cu o competitie electorala, ci cu o situatie artificiala provocata de o majoritate parlamentara care, fara temei constitutional, s-a hotarat ca mandatul sefului de stat trebuie sa se sfarseasca cu doi ani mai devreme. Referendumul vine la capatul unei suite de abuzuri si de faultari grosolane a institutiilor statului, a bunei functionari a statului de drept. Or eu NU sunt de acord cu un astfel de demers. Cel mai bun mod de a exprima acest lucru este sa NU ma prezint.

• Nu vad cu ce ii impiedica pozitia PDL pro-boicot pe cei din USL sa isi aduca la vot cei aprox. 70% sa voteze DA? Daca sunt convinsi, cum declarau, ca ”tara nu il mai vrea pe Basescu” de ce atata panica si disperare? De ce apelul la ”Inalta Poarta” europeana?

• Parerea romanilor se exprima si prin neprezentare la vot. Ea suna cam asa: NU sunt de acord cu acest referendum. NU vreau sa legitimez un guvern plin de abuzuri. Povara dovedirii (”the burden of proof”) ca ”tara nu il mai vrea pe Basescu” e pe spinarea USL-ul.

• Dezideratul meu: dejucarea loviturii de stat parlamentare. Cum se poate realiza asta? Sunt doua variante: A.. castigarea Referendumului de catre Basescu si B. invalidarea referendumului prin neintrunirea cvorumului. Cum ma pot asigura ca dezideratul meu este indeplinit? Din nou, doua variante. 1. ma duc la vot, pun stampila pe NU si sper i. ca au venit cel putin 50%+1 din alegatori si ca ii. cei mai multi au votat ca si mine sau 2. nu ma duc la vot si astfel ‘ajut’ la neintrunirea cvorumului. Din cele doua variante, relativ la dezideratul meu (i.e. dejucarea loviturii de stat parlamentare), varianta 2 este mai sigura si mai eficace. Simplu nu?

• Vot strategic / vot tactic – ce e asa de greu de priceput? In cazul de fata a NU merge la vot constituie o expresie perfect legitima a vointei politice: NU sunt de acord cu tot procesul ce culmina cu referendumul si cu ceea ce incearca el sa legitimeze (abuzuri si atacuri asupra statului de drept). Data fiind conditia de cvorum, a NU merge la vot echivaleaza cu un NU pe buletinul electoral, dar, raportat la finalitatea dorita (delegitimarea intreg demersului uselist) el este un gest strategic mai sigur.

• E perfect democratic si european sa nu vii la vot in conditiile in care exista semnale atat de clare ca se va merge pe fraudare (urna mobila, prelungirea orelor de vot, listele suplimentare, observatori usl 5 – pdl 1 etc) si ca acest referendum este ilegitim din fasa. Nu are niciun temei constitutional (sa nu uitam ca nici in 2007 si nici acum CCR nu a putut confirma existenta unor fapte grave de incalcare a Constitutiei). De ce sa particip atunci la o actiune ilegitima menita sa cautioneze o suita de actiuni ilegitime si abuzive ce erodeaza fundamentul democratic al acestei triste tari?

Bilant (provizional) al cinstitei guvernari USL

Bilantul e preluat de aici. Merita citit intreg articolul.

Ne miram ca vuieste Occidentul?

 

 

– au renuntat la un ministru inainte de numirea acestuia, din cauza unei incompatibilitati de notorietate (Alistar)

– au schimbat 4 ministri la educatie, din cauza minciunilor si plagiatelor dovedite (Dumitrescu, Mang, Pop, Andronescu)

– au schimbat un ministru la cultura, din cauza unei incompatibilitati de notorietate (Diaconu)

– au schimbat si controlat direct o institutie pentru a-l salva pe Adrian Nastase (ISC)

– au intervenit in procesul de justitie impiedicand punerea in aplicare a unei decizii definitive de condamndare (AN)

– au mutat o institutie culturala in subordinea Parlamentului, cu scopul destituirii unui intelectual incomod (ICR)

– au schimbat conducerile unor institutii ale statului pe criterii politice (IICMER, arhivele statului)

– au amenintat si cenzurat reprezentanti incomozi ai mass-media (EvZ, B1, Curentul)

– au schimbat conducerea TVR fara respectarea legislatiei in vigoare, incalcand regula de reprezentare a partidelor politice

– au schimbat si intervenit in politica editoriala a stirilor TVR

– au uitat sa rezolve lucrurile reprosate guvernelor anterioare (gazele de sist, universitatea maghiara, cresterea imediata a salariilor, guvernarea fara OUG)

– au atentat la siguranta economica a statului prin intrarea in insolventa a Hidroelectrica

– au incalcat prevederi ale acordurilor de imprumut cu organismele internationale (privatizarile programate, schimbarea conducerii unor societati de stat, etc)

– au ignorat abordarea problemelor economice ale tarii, concentrandu-se exclusiv asupra luptelor politice (75% din timpul sedintelor de guvern)

– au mutat Monitorul Oficial in subordinea Guvernului dupa 150 de ani de subordonare fata de Parlament, cu scopul de a-l folosi ca instrument politic

– au desfiintat o institutie in ziua in care aceasta trebuia sa se pronunte asupra plagiatului primului ministru (CNATDCU)

– au incalcat decizii definitive ale justitiei, refuzand retragerea calitatii de parlamentar unor parlamentari declarati incompatibili (Andon, Paslaru)

– au incalcat o decizie a Curtii Constitutionale cu privire la reprezentarea Romaniei pe plan extern, uzurpand astfel calitati oficiale

– au blocat comunicari oficiale ale sefului statului catre Uniunea Europeana (Marga)

– au emis Ordonante de Urgenta neconstitutionale prin care au blocat exercitarea puterilor CCR

– au schimbat Avocatul Poporului incalcand legislatia in vigoare si blocand posibilitatea atacarii OUG la CCR

– au schimbat presedintii Senatului si Camerei Deputatilor prin incalcarea legislatiei in vigoare

– au suspendat Presedintele Romaniei fara ca acesta sa fi incalcat grav prevederile Constitutiei

– au atentat la independenta justitiei prin atacarea judecatorilor Curtii Constitutionale si a judecatorilor care l-au condamnat pe Adrian Nastase

– au mintit partenerii europeni ai Romaniei, practicand un dublu limbaj la Bruxelles si la Bucuresti (pragul la referendum)

– tergiverseaza aplicarea unor decizii ale Curtii Constitutionale

– au atras avertismente externe la adresa Romaniei, fara precedent in ultimii 20 de ani

– au emis pareri jignitoare despre inalti oficiali ai unor state membre ale Uniunii Europene (Merkel)

– au emis declaratii cu tenta nationalista si izolationista ca raspuns la cerinte ale Uniunii Europene de respectare a statului de drept (Ponta, Antonescu, “nu suntem colonie”)