“Şapte strofe de Paşte” de John Updike

Cristos a Înviat în trup, cu moarte pe moarte călcând! Bucuraţi-vă, iarăşi zic: Bucuraţi-vă!

 

Să ne-nţelegem: dacă a înviat

A înviat ca trup!

Dacă celula nu s-a reagregat, dacă molecula nu s-a reţesut

Dacă amino-acizii nu s-au reaprins

Biserica se va prăbuşi

 

]Nu ca florile

Ce răsar în fiecare primăvară moale

Nu ca Duh, pe buzele şi în ochii înceţoşaţi

Ai celor unsprezece ucenici;

Ci ca trup, ca trupul nostru.

 

Aceleaşi degete în încheieturi prinse

Aceeaşi inimă cu valve

Străpunsă-moartă, ofilită, oprită şi apoi repornită

Prin veşnică Tărie

Noi puteri să cuprindă.

 

Să nu-l batjocorim pe Dumnezeu cu metafore

analogii, fofilări şi transcendenţe

Făcând din întâmplare o parabolă, un semn pictat pe credulitatea

Ştearsă a veacurilor de demult:

Să trecem prin uşă.

 

Piatra e data la o parte; nu o piatră de hârtie;

Nu o piatră de poveste,

Ci imensa stâncă a materialităţii ce în obstinata măcinare a timpului

Va eclipsa în noi lumina orbitoare a amiezei.

 

Iar dacă lângă mormânt e un înger

Să fie un înger viu

Îngreunat de cuantumul lui Max Plank,

Însufleţit de păr, mat în

Lumina zorilor, înveşmântat în pânză veritabilă

Toarsă la un gherghef adevărat.

 

Să nu o arătăm mai puţin monstruoasă,

Mai convenabil nouă, mai roză,

Ca nu cumva, treziţi în a douăsprezecea clipă, de minune să fim ruşinaţi

Şi de dovadă să fim striviţi.

 

 

Text şi imagine preluate de aici. Traducerea îmi aparţine.

Anunțuri

‘Problema raului’ sau problema ateului?

Am auzit de multe ori argumentul apologetic ce presupune ca ateul, in virtutea premiselor sale, nu are dreptul, in sens epistemic, sa ‘ridice’ problema raului. Apologetii crestini care apeleaza la tactica asta retorica afirma ca pana interlocutorul nu admite existenta lui Dumnezeu si realitatea obiectiva a raului, dezbaterea nici nu poate demara. Cu alte cuvinte, ateului i se cere sa renunte la ateismul sau ca sa poata formula o astfel de obiectie. Manevra asta mi se pare incorecta si aroganta. „Rau? Ce iti da dreptul sa afirmi ca raul exista? In conceptia ta ateista despre lume nici macar nu putem vorbi despre rau…” ii raspunde condescendent teistul.

Ateului, vezi bine, i se cere sa dea socoteala de prezenta raului pe premise ateiste. Pentru multi, gaselnita asta e geniala. Ce usurare pentru apologetul crestin! Inainte ca macar sa inceapa discutia crestinul a si castigat!

Cateva observatii…

1. Presupunand ca cerinta ca ateul sa dea socoteala de existenta raului dat fiind premisele sale ateiste este legitima, e improbabil ca crestinul sa fie de acord cu explicatia pe care ateul o va formula, indiferent care este ea. Cu alte cuvinte, discutia nu va avea loc. Cu alte cuvinte, crestinul da bir cu fugitii…

2. Daca ar trebui sa asteptam pana cand crestinul si ateul cad de acord asupra termenilor (natura raului, existenta lui Dumnezeu) inainte ca problema raului sa fie dezbatuta, din nou, dezbaterea nu ar mai avea loc niciodata. Crestinul fuge din nou de o lupta barbateasca…

3. In plus, a-i cere ateului sa demonstreze validitatea propriei sale intelegeri cu privire la subiect (natura raului, existenta lui Dumnezeu) inainte ca dezbaterea sa aiba loc e complet gresit si de rea credinta, fiindca, in fond, ceea ce ateul interogheaza sunt convingerile crestinului (teismul) si coerenta lor. Sa nu uitam, crestinul e cel care crede in doua lucruri care, (cel putin) in aparenta sunt contradictorii: existenta unui Dumnezeu benevolent si atotputernic (etc) si existenta raului obiectiv. Ateul nu este responsabil sa dovedeasca veridicitatea unei explicatii a prezentei raului sau a existentei umane, asa cum nu e responsabil sa dovedeasca o anumita conceptie despre Dumnezeu ca fiind adevarata. Ateul se indoieste de coerenta pozitiei de a crede doua lucruri ce par a fi contradictorii. Rezulta ca povara de a dovedi ( 🙂 ‘the burden of proof’) e pe spinarea teistului/crestinului. Problema raului e… problema crestinului.

 

Anapoda. Breviar de păcat

Vroiam iniţial să scriu o scurtă frază, în engleză, pe peretele meu de Facebook, dar cum site-ul e temporar suspendat (ciudat lucru), am decis să vin pe blog (aproape la fel de ciudat lucru). Am început aseară să citesc o carte despre… păcat. O carte excelentă scrisă de Cornelius Plantinga Jr., actualmente preşedinte al Seminarului Teologic “Calvin” din America. E pe bună dreptate un clasic-contemporan. Găsesc extrem de pătrunzătoare şi germinală teza sa conform căreia păcatul este o frângere a şalomului, planul lui Dumnezeu pentru creaţie; armonia deplină, atât la nivel individual, cât şi la nivel social-comunitar. Din păcate mulţi înţeleg păcatul ca încălcare a unei norme rigide şi arbitrare stabilită de un dumnezeu morocănos şi capricios, cu standarde morale aiuritor de înalte. Pentru aceştia, cartea lui Plantinga va fi un adevărat “eye-opener”. Folosind schema elementară reformată a istoriei răscumpărării, Plantinga oferă în cartea sa o prezentare temeinică, multi-faţetată, amplu ilustrată a păcatului pe fundalul ordinii creaţiei şi răscumpărării. Mai multe nu spun deocamdată, fiindcă sunt abia la pagina 24 din 199. Închei cu un citat-aperitiv  din Introducerea cărţii:

“Păcatul este distrugerea armoniei creaţiei şi mai apoi respingerea restaurării divine a armoniei iniţiale. Mai înainte de toate, păcatul distruge şi respinge relaţia vitală a omului cu Dumnezeu, distrugere şi respingere care se realizează pe o mulţime de căi întrepătrunse.  Aşa cum remarca Geoffrey Bromiley, viaţa păcătoasă este o caricatură parţial deprimantă, parţial ridicolă a vieţii umane autentice.” (p. 5)

Dietrich Bonhoeffer – un ucenic radical al lui Cristos

Aveţi mai jos un articol despre Bonhoeffer ce stă să fie publicat în buletinul duminical al bisericii “Dragostea” din Arad. E scris sub impresia puternică lăsată de lectura ultimei biografii a lui Bonhoeffer scrisă de Eric Metaxas, Bonhoffer: Pastor, Prophet, Martyr, Spy (Nashville, TN: Thomas Nelson, 2010).

Costul uceniciei o ’citesc’ săptămânal în variantă audio, în drum spre şcoală. Prin metoda asta de lectură perpetuă pare-se că mă aseamăn cu Tim Keller (onoare mare), pastorul renumitei biserici prezbiteriene Redeemer din inima New York-ului, care, întrebat într-un interviu de câte ori a citit “The Lord of the Rings” a răspuns, sprea mirarea celui care îl intervieva, că nu a încetat niciodată să o citească. 🙂 E mereu adâncit în lumea fantastică imaginată de Tolkien. Tot aşa nici eu nu mă pot sătura de gândurile miezoase, mustind a provocare sănătoasă din Costul uceniciei. Articolul de mai jos este doar o încercare modestă de a-l recomanda pe Bonhoeffer ca o importantă sursă de inspiraţie pentru orice creştin care vrea să ia în serios deopotrivă harul lui Dumnezeu şi chemarea lui Cristos la ucenicie radicală.

 

Bonhoeffer – un ucenic radical al lui Cristos

Dietrich Bonhoeffer (1906-1945). Pentru prea mulţi, un nume necunoscut. Pentru biserica evanghelică din România, aminteşte de proprii ei martiri – fraţii ce au plătit preţul ascultării de Cristos cu ani grei de detenţie şi chiar cu propria viaţă în timpul regimului comunist.

Se numără printre cei mai marcanţi gânditori creştini ai secolului XX. A lăsat în urma sa o moştenire inestimabilă deopotrivă prin scrierile sale, dar mai ales prin traiectoria propriei sale vieţi de doar 39 de ani. Teolog, pastor, martir, Bonhoeffer este o sursă de inspiraţie pentru toţi creştinii ce au înţeles deopotrivă gratuitatea harului lui Dumnezeu manifestat în Cristos, dar şi seriozitatea, chiar severitatea urmării lui Cristos printr-o viaţă de ucenicie radicală.

Provine dintr-o familie aleasă, cu rădăcini adânc înfipte în solul cultural al Germaniei. Are parte de o educaţie solidă. Îşi obţine doctoratul în teologie la doar 21 de ani la Universitatea din Berlin, într-unul dintre cele mai importante centre ale gândirii teologice ale sec. XX. Deşi i se arăta în faţă o strălucită carieră academică, dat fiind intelectul său deosebit de ascuţit, Bonhoeffer alege să îşi asume vocaţia fundamentală de a sluji cu smerenie credincioşii înfometaţi după adevărul Scripturilor şi de a întări mărturia Bisericii. De la arida metoda istorico-critică a spaţiului academic trece înspre o abordare devoţională, meditativă a Bibliei, căutând să audă glasul lui Dumnezeu adresându-i-se personal, ca mai apoi să-l răspândească celorlalţi. Îşi surprinde studenţii şi colegii scăldaţi în apele reci ale teologiei liberale, vorbind nu de puţine ori despre ’viaţa împreună’ ca Biserică a lui Cristos, despre ascultare şi ucenicie – mai ales despre acestea – şi despre rugăciune ca mijloc vital de înnoire şi întreţinere a vieţii spirituale.

Bonhoeffer ilustrează creştinismul proactiv, racordat la realităţile istorice, dedicat unei ascultări active, sacrificiale, curajoase de Dumnezeu. Lupta sa e împotriva pervertirii binelui prin înfăţişarea răului ca lumină, caritate, necesitate istorică sau dreptate socială, împotriva desfiinţării înseşi Evangheliei lui Isus Cristos prin atacul frontal asupra evreilor, dar mai ales prin înlăturarea Crucii din mesajul bisericii.

Prin întreaga sa viaţă, Bonhoeffer ne arată că urmarea lui Cristos nu poate avea loc în sfera îngustă a unei pietăţi personale separate de concreteţea lumii. Urmarea lui Cristos, ucenicia este un demers concret, de ascultare activă în miezul realităţii, oricât de încurcată şi tulbure ar fi ea. Ea presupune o disponibilitate totală faţă de voia lui Dumnezeu, indiferent de costul ascultării. Pentru el personal, ascultarea a însemnat implicarea în felurite demersuri de împiedicare a imixtiunii naziştilor în biserica luterană, dar în special a discriminării severe a evreilor. Când biserica luterană germană a cedat presiunilor naziste, Bonhoeffer a fost cel mai activ în a denunţa compromisul şi pactul cu diavolul nazist.

A pus bazele Bisericii Mărturisitoare, separate de Creştinii Germani anexaţi deja ideologic, în interiorul căreia a desfăşurat o serie de programe de educare biblică şi teologică. A fondat un seminar informal (Finkenwalde) pentru a ucenicii cât mai mulţi tineri şi a-i pregăti pentru lucrare în vremuri cât se poate de tulburi. A fost un important mentor al creştinilor şi Bisericii Mărturisitoare ce nu au vrut să recurgă la compromis, încurajându-i pe tot timpul rezistenţei şi învăţându-i mesajul radical al Evangheliei harului costisitor, căruia nu i se poate răspunde altcumva decât prin ascultare totală.

A urmat apoi o tranziţie de la faza de rezistenţă la opoziţie activă. S-a implicat în conspiraţii ce au avut ca obiectiv înlăturarea lui Hitler şi desfiinţarea regimului nazist. În ciuda unor succese vremelnice, activitatea sa de opoziţie activă a regimului criminal s-a sfârşit cu arestul său. Chiar şi în detenţie, Bonhoeffer şi-a continuat rutina zilnică ce consta în exerciţii fizice, citirea Scripturii, meditaţie, rugăciune şi memorare. În locul auto-compătimirii a ales fortificarea spirituală şi slujirea celorlalţi prin scris (mai multe scrisori cu un profund conţinut teologic au fost adunate în volumul Scrisori şi lucrări din temniţă) dar şi prin slujirea şi îndrumarea spirituală a colegilor de închisoare.

Şi-a înţeles moartea, după aproape doi ani de detenţie, ca ultim prag înspre adevărata libertate. Cu doar câteva minute înainte de a fi spânzurat i-a şoptit lui Payne Best, un coleg de celulă: “Acesta e sfârşitul. Pentru mine însă, acesta e doar începutul!”   A păşit spre propria-i moarte cu pace, demnitate şi deplină încredere în Dumnezeul de care ascultase până la moarte, şi în mâinile Căruia se pregătea acum să-şi încredinţeze sufletul . Medicul lagărului ce asistase la execuţia sa a relatat ulterior: “Am fost profund mişcat de felul în care acest om bun se ruga, cu atâta de ardoare şi cu încredinţarea deplină că Dumnezeu îi asculta rugăciunea… În cei aproape cincizeci de ani de când sunt medic nu cred că am văzut pe nimeni altcineva care să moară atât de supus voii lui Dumnezeu.”[1]

Cea mai cunoscută lucrare a lui Bonhoeffer este Costul uceniciei, carte disponibilă şi în limba română,[2] ce, pe lângă alte reflecţii valoroase, conţine şi o interpretare unică, radicală a Predicii de pe Munte. Axa cărţii este argumentul dezvoltat împotriva ’harului ieftin’ rezumat în următoarea afirmaţie cheie: “Doar cel care crede ascultă şi doar cel care ascultă crede.“ Cu această afirmaţie, Bonhoeffer a legat laolaltă credinţa în Cristos cu ascultarea cerută de Cristos cu deplină autoritate.”[3]

Iată ce scrie el în primele pagini ale cărţii: “[Harul] este costisitor fiindcă ne cheamă la ucenicie; e har, fiindcă ne cheamă să-L urmăm pe Isus Cristos. E costisitor fiindcă îi costă pe oameni propria lor viaţă; e har, fiindcă astfel ne face să trăim cu adevărat. E costisitor, fiindcă condamnă păcatul; e har, fiindcă îl îndreptăţeşte pe păcătos. Mai presupus de orice însă, harul este costisitor fiindcă a fost costisitor pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viaţa Propriului Său Fiu şi fiindcă nimic ce este costisitor pentru Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi.”[4]

Preocuparea sa fundamentală, în scrierile şi viaţa sa deopotrivă – perfect îngemănate, de altfel –,  a fost să sublinieze că harul, gratuit, nemeritat, care ne îndreptăţeşte în raport cu Dumnezeu, trebuie, prin asumarea lui personală, să conducă înspre ucenicie, sfinţire, transformare continuă prin ascultare simplă, dar radicală de Cristos.

De ce Bonhoeffer ca exemplu şi sursă de inspiraţie astăzi, într-un climat politic şi social radical diferit de cel al Germaniei naziste? Fiindcă seriozitatea în ascultare de Cristos, ucenicia radicală sunt obligaţii permanente ale oricărui creştin, în orice veac, în orice context. Într-adevăr, provocările specifice s-au schimbat. Inamicul nu este Hitler şi regimul său criminal, ci poate relaxarea morală, permisivitatea şi toleranţa ca valori cardinale în societatea contemporană. Provocarea fundamentală însă, rămâne aceeaşi – compromisul sau ucenicia radicală.


[1] Citat în Eric Metaxas, Bonhoeffer: Pastor, Martyr, Prophet, Spy (Nashville, TN: Thomas Nelson, 2010), p. 532.

[2] Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei (Cluj-Napoca: Peregrinul/Logos, 2010).

[3] Stephen R. Haynes şi Lori Brandt Hale, Bonhoeffer for Armchair Theologians (Louisville: WJK, 2009), p. 44.

[4] Dietrich Bonhoeffer, Discipleship, vol. 4 din “Dietrich Bonhoeffer Works” (Minneapolis: Fortress Press, 2004), p. 6.

Un gând despre “agenda socială” creştină

Avortul (si homosexualitatea) – cam la atât se rezumă, din păcate, problemele sociale care îl preocupă pe creştinul conservator american (şi nu numai), republican bineînţeles, dar să nu uităm, ne reaminteşte Carl R. Trueman, profesor de teologie istorică şi istorie a creştinismului la Westminster Theological Seminary, Philadelphia, “Dumnezeu urăşte măcelărirea pruncilor ne-născuţi – dar avortul nu este decât cel mai evident mod în care se întâmplă aceasta. Un sistem precar de sănătate, condiţiile neigienice de viaţă, inaccesibilitatea medicamentelor de prevenire a SIDA, foametea, “sweatshops”-urile – slujbele prost plătite şi extenuante, şomajul, războaiele, dezastrele ecologice datorate poluării şi lăcomiei – şi acestea duc la moartea pruncilor.”  – Carl R. Trueman, Minority Report: Unpopular thoughts on Everything from Ancient Christianity to Zen Calvinism (Rossshire, Scotland: Mentor, 2007)

Thai curry de bostănel

De la suveranitatea şi sfinţenia lui Dumnezeu am ajuns la harul comun pe care noi astăzi l-am gustat, literalmente, într-o delicatesă pe care am zis că merită să o împărtăşim cu voi. Nu obişnuiesc să vorbesc la plural pe blog, dar în cazul de faţă chiar se impune :). Avusesem de mai demult cumpărat un bostănel (aşa i se spune, nu am dat în diminutivită; în engl. butternut squash) şi aşteptam ziua în care să-i facem onoarea de a juca un rol hotărâtor într-un fel de mâncare. Vroiam ceva mai deosebit. Aşa că a(m) aşteptat bine-mersi aproape o săptămână. De curând, într-o expediţie de cumpărături la Tesco-ul din apropiere Ligia a luat revista lunară a magazinului, care include o foarte utilă secţiune cu fel şi fel de mâncăruri yummycioaso-sănătoase. Acolo am dat de winner-ul pe care vi-l prezentm aici: un minunat şi outrageously HOT “thai butternut squash curry” servit lângă un cuib de teiţei de spanac (dap, există aşa ceva!). De ce scandalos de iute? Well, fiindcă am scăpat ceva mai multă pastă de curry roşu decât probabil ar fi fost indicat. Nici acum nu sunt sigur dacă “tbsp” se referă la lingura obişnuită sau la “linguriţă”. Poate ne lămuriţi voi. Anyway, ideea e că am fost foarte “generos” cu pasta de curry roşu, notoriously hot!

Iată cum se face, în caz că papilele voastre vi s-au împrietenit cu mâncarea condimentată orientală; în cazul de faţă, mai specific, cu mâncarea thai – o combinaţie aprigă de iute şi dulce; unii ar zice că e un “ acquired taste”:

Se iau

3 linguriţe de pastă curry roşie (stay on the safe side! cu 3 linguroaie, credeţi-ne, vreţi vrea, iraţional, ce-i drept, să chemaţi pompierii)

2 linguri (deci linguri!) de cremă de (lapte de?) cocos se pun pe foc într-o tigaie adâncă şi se amestecă până se omogenizează, adăugând treptat, până la

400ml de lapte. După ce aţi obţinut o pastă nici foarte groasă, dar nici foarte lichidă care a stat suficient pe foc încât să fie aproape de fierbere, aşezaţi în sos

500gr de bostănel galben tăiat în prealabil cubuleţe şi

5 fire de ceapă verde tăiate în bucăţi de vreo 0.75cm.  Lăsaţi dovlecelul şi ceapa în sos pentru vreo 10minute, până cubuleţe de bostănel încep să se frăgezească şi                                    înmoaie. Adăugaţi apoi

8-10 ciuperci tăiate în prealabil în bucăţi nu foarte mici şi

200-250gr de roşii cherry tăiate în jumătăţi sau chiar sferturi. Lăsaţi tot conţinutul să stea pe foc încă 5-7 minute. Nu trebuie neaparat să fiarbă. Spre final adăugaţi

câteva boabe de coriandru proaspăt mărunţite în mojar şi verificaţi gustul. Adăugaţi după gust sare sau, dacă e prea condimentat, încă vreo 1-2-3 linguri de cremă de cocos sau smântână. Şi sunteţi gata!

Bunăciunea asta se savurează cu o garnitură de orez, de tăieţei laţi sau, în cazul nostru, de tăieţei de spanac (aşa am nimerit; aşa a cumpărat Ligia de la piaţa cu produse asiatice). Observaţi poate că nu menţionez carnea. Asta pentru că e opţională. Dacă vreţi totuşi carne, puteţi să tăiaţi pieptul de pui cubuleţe şi să îl prăjiţi înainte de a face sosul. Puteţi, la fel de bine, să folosiţi creveţi, dacă vă plac şi vă ţin buzunarele. Noi am folosit o chestie descoperită recent: QUORN – un produs vegetarian pe bază de micoproteine (din familia ciupercilor şi trufelor) ce imită perfect carnea pui (bogat în proteine, şi aminoacizi, sărac în grăsimi, sărac în calorii, zero colesterol, mai ieftină decât carnea – +++!). Se cumpără în pachete de 500gr ca şi cubuleţe îngheţate. Astea le-am luat direct din congelator şi le-am trântit peste bostănelul şi ceapa scăldate în sosul mega condimentat (în cazul nostru).

Cam atât! Poftă bună şi fiţi recunoscători pentru harul comun, în toată diversitatea lui!

Suveranitate şi sfinţenie (continuare)

continuare de aici

În final, spune Williams, “nu suntem oare cu toţii profund înclinaţi să alergăm dinspre anumite perfecţiuni (sau atribute)ale  lui Dumnezeu înspre altele? Pur şi simplu nu văd grozăvia păcatului meu, fapt pentru care dreptul suveran pe care Dumnezeu Îl are asupra mea ca şi Creator, darămite ca Răscumpărător, îmi scapă din vedere. Atunci alerg la dragostea divină, ce îmi vorbeşte duios despre compasiune şi vulnerabilitate relaţională. Sau se poate face că pur şi simplu nu văd măreţia dragostei divine, aplecarea Sa în umilinţă întru spălarea picioarelor mele şi neţărmurita smerenie a jertfei Sale de Sine. De aceea alerg înspre o autoritate supremă pe care o cinstesc cu totală abnegaţie declarând că El exercită un control desăvârşit asupra mea. Poate că în ambele situaţii vederea noastră e inoportun de mărginită. O concentrare asupra sfinţeniei divine nu ne-ar ajuta oare să depăşim impasul în care ajungem atunci când dezbatem între noi probleme ca libertatea, dragostea, suveranitatea şi controlul divin ?” (p. 179)

Sfinţenia este una dintre cele mai proeminente atribute ale lui Dumnezeu în Scripturi. O focalizare pe sfinţenia desăvârşită, invariabilă a lui Dumnezeu ne va ajuta să evităm derapajele în conceperea imaginii lui Dumnezeu. După cum afirma Williams, orbirea cu privire la propria păcătoşenie poate duce la imaginarea unui dumnezeu confecţionat din materialul moale al dragostei şi vulnerabilităţii. Alunecăm astfel, din nou, înspre o proiecţie feuerbachiană a unor aspiraţii şi idealuri umane. Tot aşa, copleşit de propria păcătoşenie în lumina unui dumnezeu construit tot prin reducţie şi proiecţie umană, ni-L vom închipui ca un despot autoritarist, cârmuitor a toate, şi ne vom supune zdrobiţi Lui. De aceea sfinţenia incomparabilă a lui Dumnezeu poate constitui un bun corectiv al imaginilor pe care le construim despre Dumnezeu. El este Avva, Tatăl iubitor din ceruri, dar şi Cel al Cărui nume este SFÂNT. El este Domnul Savaot, Regele Regilor – Regele înconjurat de serafimi care rostesc solemn neîncetat: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3).

Williams scrie : “Dorinţa de a combate controlul (divin – adăugarea mea) înseamnă eliminarea sfinţeniei. Nu e oare tocmai sfineţenia grozavă a lui Dumnezeu ce ne păzeşte de vorbirea în chip uşuratic de vulnerabilitate reciprocă şi reciprocitate simetrică în relaţiile divino-umane ? Această întrebare retorică nu încearcă să răspundă la numeroasele întrebări despre natura relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni, întrebări ce adesea primesc expresie acută în problema rugăciunii. Însă de cum adăugăm  “care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău” la “Tatăl nostru,” ne vine în minte sfinţenia divină. Dacă suveranitatea divină este o suveranitate a dragostei, ea este o suveranitate a dragostei sfinte sau suveranitatea dragoste Celui Veşnic Sfânt. Dragostea nu poate fi înţeleasă independent de sfinţenie.” (p. 180)

Suveranitatea divină, concepută în tradiţia calvinistă în termenii unui controlul exhaustiv, şi-a întemeiat de-a lungul timpul o reputaţie negativă, poate şi din cauza abuzurilor în plan politic şi eclesial ce au rezultat printr-o defectuoasă aplicare a ei, dar şi pe fondul consolidării în modernitate a libertăţii ca virtute supremă. Williams sugerează că sfinţenia divină poate redresa conativitatea negativă a controlului, aruncându-l într-o cu totul lumină, şi anume, în lumina legăturii indisolubile între controlul divin şi sfinţenia divină. Calvin însuşi, socotit de mulţi progenitorul unei noţiuni oprimante a suveranităţii a fost preocupat să sublinieze că puterea suverană a lui Dumnezeu nu trebuie niciodată tratată în izolare faţă de înţelepciunea, dreptatea, îndurarea, bunătatea Sa.

Iată ce spune Williams într-un pasaj deosebit de elocvent : “Suveranitatea controlului este o aspiraţie a oricărui despot ; suveranitatea sfinţeniei este realitatea ultimă a lui Dumnezeu singur. Mai mult de atât, suntem chemaţi să ne închinăm lui Dumnezeu în frumuseţea sfinţenie Sale, idee ce contrastează puternic cu afirmaţia că “Domnul este un cârmuitor totalitar” (John Frame, The Doctrine of God, p. 89).
“În contextul actual, în care puterea suverană şi dragostea paternă sunt considerate a fi într-un raport antagonic, introducerea în discuţie a sfinţeniei lui Dumnezeu poate fi o alegere salutară.” (p. 181)

Suveranitatea lui Dumnezeu şi libertatea omului. Câteva reflecţii în cheie doxologică (1)

Scriu acest post sub impresia puternică pe care mi-a produs-o lectura unui capitol excelent scris de îndrumătorul meu doctoral, Stephen N. Williams, într-un volum de eseuri de teologie propriu-zisă (theology proper; doctrina despre Dumnezeu) apărut în 2008 (ed. Bruce L. McCormack, Engaging the doctrine of God. Contemporary protestant perspectives, Baker Academic & Rutherford House, Grand Rapids, MI, 2008). Primiţi, vă rog, câteva citate excelente, zic eu, urmate de câteva modeste reflecţii epigonice.

 

 

Williams scrie despre doctrina suveranităţii lui Dumnezeu dintr-un unghi surprinzător, doxologic. În cazul articulării doctrinelor, spiritul speculativ poate uşor aluneca înspre cea mai sterilă şi abstractă formă de ideaţie, în care cunoscutorul uman jonglează cu concepte şi modele elaborate şi complexe, neglijând că subiectul care i-a fost dăruit spre cunoaştere este Însuşi Dumnezeul Prea Înalt. Williams caută să atragă atenţia asupra unei astfel de metodologii teologice ireverenţioase, proponând o apropiere în cheie doxologică de problema suveranităţii divine şi a libertăţii umane.

 

 

Redau mai jos câteva pasaje pe care le comentez pe scurt:

 

 

“Dacă Dumnezeu este capabil să creeze şi să vorbească, să se întrupeze, şi să asigure viitorul ultim pe care şi-L doreşte, e greu de înţeles în ce fel depotenţializarea sau reconfigurarea divinităţii Sale în vederea rezolvării unora dintre dificultăţile noastre personale concordă cu aceste convingeri. Dacă Dumnezeu nu este invariabil capabil să stârpească răul, e foarte probabil că am schimbat regulile gramaticale ale credinţei ancorate în puterea lui Dumnezeu de a crea, revela, de a se întrupa şi de a domni escatologic.” (p. 171)

 

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este capabil să îşi angajeze creaturile, mai întâi aducându-le în fiinţă, vorbindu-le “prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri” şi, “la sfârşitul acestor zile” (Evrei 1:1-2), întrupându-se, pentru a face posibilă reconcilierea lor cu Sine, prin Fiul – şi Scriptura mărturiseşte amplu în privinţa aceasta – , atunci limitarea dictată antropologic a puterii şi atributelor sale divine încalcă mărturia Scripturii şi deci produce o evanghelie falsă (vezi Galateni), “de obârşie omenească” zidită pe o înţelegere antropocentrică a conceptelor de libertate şi dragoste. Se schimbă astfel regulile gramaticale ale credinţei bazată pe mărturia biblică, iar vorbirea despre Dumnezeu se prăbuşeşte feuerbachian în vorbire despre om (God-talk – human-talk).

 

 

Williams scrie: “Discuţia teologică despre cum trebuie aşezată suveranitatea divină în relaţie cu libertatea pare ori să înceapă ori să se mişte rapid înspre punctul în care Dumnezeu este imaginat a fi o persoană individuală mult mai ilustră decât noi înşine.”

 

 

Comentariul meu: O anumită partidă teologică îl aseamănă pe Dumnezeul cârmuitor cu un tiran care dictează tot ceea ce facem ca oameni, şi drept urmare respinge o suveranitate ce implică un grad absolut de control. Alţii îl asemuiesc pe Dumnezeul cârmuitor cu un rege benevolent a cărui drept, nu doar putere, de a cârmui este fundamental şi absolut, drept urmare îl acceptă şi I se supun. Williams propune pentru a complementa ambele imagini derivate/derivabile din Scriptură imaginea escatologică a domniei lui Dumnezeu, imagine prezentată în, printre alte pasaje, Isaia 6:1, şi în mod amplu în Apocalipsa (e.g. 4:3) Toate aceste imagini prezintă un Dumnezeu în faţa Căruai răspunsul cel mai adecvat, în vederea unei percepţii corecte a Persoanei Sale, este închinarea reverenţioasă. Bauckham, vorbind despre teologia Apocalipsei, sugerează, “incomparabilitatea suveranităţii lui Dumnezeu” redată printr-o minuţioasă evitare a antropomorfismelor, ce descurajează imaginarea lui Dumnezeu în termenii personalităţii umane. Williams aminteşte de o formulare din Ezechiel 1:28 (redau în engleză) “the appearance of the likeness of the glory of God” despre care George Caird spune că asigură o “întreită protecţie de literalitate”.

 

 

Williams vorbeşte apoi despre posibilitatea gândirii pure de a se concentra asupra unor probleme ca păcatul, libertatea şi justificarea ajungând chiar la concluzia că pot ajunge să fac o faptă bună întru totul lipsită de păcat. Dar, zice el “în prezenţa lui Dumnezeu însă, gândul acesta este demascat în toată nevrednicia lui şi înlăturat.”

 

 

“Înaintea acestei prezenţe, imaginată în Scriptură pentru a sublinia că imaginea nu poate reda supremţia lui Dumnezeu, problema libertăţii mele în raport cu Regele Dumnezeu tinde să se pipernicească sau să pară oarecum jalnică în forma în care o înţelegem noi de obicei. Acest Dumnezeu poate cârmui în cele mai mici amănunte fără vreo urmă de despotism uman. Tot aşa, poate alege să facă posibil orice tip de libertate fără să-Şi compromită în vreun fel suveranitatea. Măreţia suveranităţii Sale nu rezidă direct nici într-un control meticulos al tuturor lucrurilor, dar nici în cedarea unui spaţiu nesupus omnideterminării Sale. În închinare descoperim că măreţia suveranităţii rezidă în simpla fiinţă a lui Dumnezeu. Închinarea este contextul potrivit al gândirii teologice, iar când frica de suveranitate ocupă locul central în închinare, poate părea că bătălia de tip cârmuire-versus-reciprocitate pe care o găsim uneori în teologie se dă pe câmpul unei înţelegeri excesiv antropomorfice a lui Dumnezeu.” (p. 174)

 

 

Cu alte cuvinte, imagistica biblică a suveranităţii, deşi întru totul inspirată, rămâne un limbaj acomodat (în sensul dat de Augustin şi în mod special de Calvin termenului “acomodare”), ce trebuie tratat cu seriozitate şi cu sporită atenţie pentru a se evita interpretarea literalistă, pe de o parte, dar şi sub-interpretarea, pe de alta, ambele poziţii ducând la excese periculoase şi cu implicaţii teologice vaste. Nu e atât de clar însă ce vrea să spună Williams afirmând că “măreţia suveranităţii rezidă în simpla fiinţă a lui Dumnezeu” dacă e să ţinem cont de faptul că la “simţa fiinţă a lui Dumnezeu” nu avem acces epistemic direct, independent de Scriptură ca mijloc prin care Dumnezeu se proiectează pe Sine pentru a ni se face cognoscibil.

 

 

Libertatea supremă, pe care suntem suntem îndreptăţiţi şi chiar trebuie să o râvnim este libertatea de a ne închina şi de a asculta. Individualitatea, spune Vanhoozer,  ţine mai mult de capacitatea de a răspunde (“Iată-mă” – Samuel) decât de a (ne) afirma (“Cuget, deci exist” – Descartes). În engleză, “Individuality is more a matter of answerability (“Here I am”) that of assertability (“I think, therefore I am”) (Kevin J. Vanhoozer, Remythologizing Theology. Divine Actions, Passion, and Authorship, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010, p. 319). Cred că la fel se poate spune şi despre libertate. Suntem cu adevărat liberi când răspundem chemării divine, prin închinare şi ascultare.

 

 

“Dacă acest om (Isus Cristos) îşi va exercita sau va vrea să îşi exercite suveranitatea asupra mea printr-un control meticulos al tutuor lucrurilor nu îi voi flutura prin faţa ochilor o libertate personală, pe care îi cer să o respecte. Nici nu îl voi învăţa ce I se cuvine şi ce nu I se cuvine dumnezeirii, dacă îmi va ceda un spaţiu nesupus determinării Sale în care să-mi exersez libertatea. Ideea fundamentală pe care vreau să o subliniez este că ori de câte ori ridicăm problema suveranităţii în raport cu libertatea şi controlul divin ar trebui să ne întrebăm mereu ce fel de Dumnezeu sau ce fel de Isus avem înaintea ochilor.” (p. 175).

 

 

Din nou reiese importanţa respectării imaginii lui Dumnezeu pe care El Însuşi a “proiectat-o” în Scriptură printr-o pluralitate de forme literare şi în mod plenar în persoana lui Isus Cristos. La întrebarea “ce fel de Dumnezeu sau ce fel de Isus avem înaintea ochilor” vom răspunde doar apropiindu-ne mereu şi mereu, în studiu şi supunere,  de autoprezentarea Sa în discursul divin – Scriptura. Doar în felul acesta ne vom putea păzi de gestul teologic de maximă aroganţă, acela de a-i impune lui Dumnezeu standarde şi criterii cu privire la fiinţa Lui şi interacţiunea cu lumea dictate de preocupările şi nevoile umane. Singura şansă ca teologia să nu cadă în antropologie este de a fi informată şi reformată în permanenţă de discursul biblic, tratat cu maximă seriozitate interpretativă.

 

 

“Isus Cristos, centrul interacţiunii economice a lui Dumnezeu cu creaţia Sa, El Însuşi una cu Tatăl, prin care, dacă L-am văzut pe El, L-am văzut pe Tatăl – în raport cu El trebuie să înţelegem suveranitatea lui Dumnezeu.” (p. 178) E lăudabilă orientarea cristologică, în manieră barthiană, a discuţiei despre suveranitate. De prea multe ori suveranitatea lui Dumnezeu e discutată pe tărâmul speculativităţii sterile, cu vocabulare conceptuale antropocentrice, străine de forma supremă de revelare a lui Dumnezeu în Isus Cristos. Gândirea noastră despre suveranitatea lui Dumnezeu este păzită de excese doar atunci când “este centrată în Cel prin care au fost făcute toate lucrurile, regele atârnat pe o cruce şi înălţat spre a avea autoritate universală, dăruit nouă ca Domn al Bisericii, a Cărui împărăţie nu va cunoaşte sfârşit, Isus Cristos, Domnul nostru.” (p. 178)

 

 

Desigur, simpla numire a lui Cristos nu are cum să rezolve dezacordurile legate de înţelegerea suveranităţii în termenii dragoste sau/şi control, determinare şi/sau dăruire de libertate etc. Doar o orientare cristologică substanţială poate spera să ducă înspre o atare rezolvare, după cum se sugera anterior.

 

 

“Există pericolul ca în dispute referitoare la natura şi maniera suveranităţii lui Dumnezeu să părem ca nişte avocaţi şi procurori ciondănindu-se înaintea scaunului judecătoresc tocmai despre caracterul Judecătorului. Nu trebuie să uităm că suntem întotdeauna pe pământ sfânt. Vorbim despre cel mai extraordinar lucru cu putinţă: cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbim şi întrebăm coram Deo.” (p. 179). Reflecţia teologică privitoare la suveranitate trebuie desfăşurată pe genunchi, în închinare, înaintea Celui Prea Înalt şi cu totul vrednic de slavă!

 

(va urma)

Străjerii, Helt, Chris, erezia grosolană şi evanghelia autosugestiei

În afară de câteva comentarii pe fugă, am stat deoparte în controversa legată de aderarea lui Iosif Ţon la mişcarea Străjerii. Am citit potopul de articole, comentarii, scrisori deschise, clarificări şi (ne)lămuriri ce au circulat pe net în ultimele 3 săptămâni şi îmi e tot mai clar că prin legătura vădită cu impostorul Chris, falsa lui evanghelie,  Străjerii şi implicit Iosif Ţon (până când nu există o delimitare clară, a dumnealui personală şi a mişcării cu care se identifică, de Chris) au intrat pe tărâmul cele mai spurcate erezii. Dacă am fi în Evul Mediu, am vorbi despre Chris şi aderenţii săi români din gruparea Străjerilor la timpul trecut, contemplând cenuşa rugurilor odată aprinse şi mistuitoare!

Dacă vi se pare că folosesc un limbaj prea dur, vă invit să daţi o fugă pe blogul lui Marius Cruceru, să ascultaţi cele două fişiere sau să lecturaţi transcriptul în format pdf. E vorba despre o predica a unuia Helt. Există referiri la Chris şi reiese că există o clară continuitate şi concordanţă teologică între cei doi eretici.

Ca “teaser”, îngroziţi-vă citind o selecţie personală…

––––––––––––––––––––––-

“Pastorul Chris ne-a învăţat că un câine naşte un câine, din pisică iese pisică. Când întrebi oamenii: „La ce dă naştere Dumnezeu?” şi ei răspund: „Dumnezeu dă naştere unei fiinţe umane”. Nu este adevărat. Dumnezeu nu naşte oameni; un Dumnezeu dă naştere unui dumnezeu.- Aleluia! Aşa că tu eşti un dumnezeu. Asta nu o spun eu, ci Biblia pe care o citiţi voi. Puteţi să citiţi asta. – Ioan 10: 34 Isus a spus: „Sunteţi dumnezei.” Care este caracteristica de bază a unui dumnezeu? Caracteristica principală a lui Dumnezeu este că El este Creatorul.

“Mulţi dintre cei care sunt aici sunteţi aproape de miracole. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să începeţi să rostiţi Cuvântul lui Dumnezeu.-Amin, amin! – Amin? – Amin, amin! Trebuie să începeţi să vorbiţi Cuvântul lui Dumnezeu.”

“De unde vine Duhului lui Dumnezeu când conduceţi pe cineva la Domnul? Să îl luăm ca exemplu pe pastorul Răzvan pe care eu îl conduc la Domnul. De unde vine Duhul lui Dumnezeu? Din cer? De unde vine? Vine din ceruri când se converteşte? Nu.- Din mine. Din cel care se roagă. – Da. Duhul Sfânt purcede din mine în tine. (Nu pleacă, purcede, iese, ţâşneşte, se multiplică prin Cuvânt.) Tu eşti un duh dătător de viaţă, eşti un mântuitor.”

“Când Dumnezeu a creat acest vechi univers a vorbit şi a zis: Să fie lumină. De unde a venit lumina? A venit din interior. Noi având acelaşi Duh pe care-L are Dumnezeu avem Duhul lui Dumnezeu înăuntrul nostru, astfel că tot ceea ce ne dorim în viaţă avem înăuntru. Ce doriţi? Doriţi să aveţi un milion de oameni în biserica voastră? Ce vreţi? Ce vrei să vezi în familia ta? Ce vrei să vezi cu privire la veniturile tale? Ce vrei să vezi cu privire la sănătatea ta? Este în gura ta. Nu trebuie să te uiţi departe. Dumnezeu nu este acolo. Tu nu vii la Dumnezeu. Dacă te rogi şi spui: „Tată, Îţi mulţumim că putem veni la Tine.” Nu poţi veni la Dumnezeu. Dumnezeu este deja în tine. Cum se poate să vii la Dumnezeu dacă Dumnezeu este înăuntrul tău?”

“Dacă vreau să ştiu unde este Dumnezeu… Dumnezeu este înăuntrul vostru în fiecare din voi. Este doar 50% în voi? Este 80% în voi? Sau este 100% în voi? El este 100% în voi.- Amin!”

“Tu poţi crea orice. Puteţi crea orice. Ce vreţi? Este în gura voastră.”

“Dacă îi tai mâna pastorului Chris vei vedea cum iese Cuvântul lui Dumnezeu pentru că tu eşti Cuvântul lui Dumnezeu. Ştiai? Tu eşti Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup.- Aleluia! – Amin. Cuvântul spune asta nu eu. Biblia spune că Isus este Cuvântul întrupat şi tu eşti Cuvântul întrupat. Aleluia!”

“Uită-te în oglindă şi păstrează contactul vizual şi vorbeşte duhului tău; rosteşte ceea ce vrei să vezi. Spune: „Sunt bogat; eu sunt un om de succes; cel care este în mine este mai mare decât cel care este în lume.” vorbeşte-i omului dinlăuntru. Repetă acest lucru. Începe doar cu zece minute şi gradat mergi spre o jumătate de oră pe zi.”

–––––––––––––––––––––––––––––––-

“Voi nu aţi auzit ceva nou. De când umblăm aici tot asta am auzit.” – Nelu Demeter

Dealul Cadrelor Ratate. Gândurări despre fotografie

Fotografiile bune impresionează, printre altele, prin simplitatea lor curată, prin forţa lor de evocare/sugestie/povestire dată, nu de puţine ori, de (sic!) puţinătatea mijloacelor chibzuit şi inspirat folosite (less is more!). Fotografiile bune par atât de simplu de făcut. De ce? Pentru că sunt simple şi curate, fac pătrunderea privitorului în lumea şi atmosfera lor foarte lesne. Pentru că sunt oneste, verosimile, palpabile. Simţi în ele stofa lumii în care te preumbli şi tu ca subiect în fel şi fel de cadre, care mai de care netrase. Fotografia bună surprinde momentul de aranjare desăvârşită. Acel interval infinitezimal între c şi  k… click, când totul e la locul lui.

Orice pereche de ochi, oricât de necultivaţi vizual recunoaşte reflexiv fotografia bună. Nu e mirabil? Sigur avem cu toţii un organ pentru recunoaşterea automată a fotografiilor reuşite, în care liniile cad numai bine, subiectul e bine definit şi oportun poziţionat în cadru şi “aerul”, oh, aerul, e atât de proaspăt-sincer.

Şi totuşi, oricât de simplu pare de făcut, fotografia bună nu e la distanţă de un click! de tine (de cele mai multe ori). Fotografia bună e undeva dincolo de Dealul Cadrelor Ratate, prea încărcate, dezordonate, neoneste şi trase de păr. Şi, din câte îmi dau seama, din mărunta mea experienţă, şi din citite, Dealul Cadrelot Ratate trebuie trecut de toţi călătorii care vor să ajungă la fotografiile lor bune. Totuşi, ce mi se pare interesant e că uneori o şti tu şi o ştiu criticii tăi că eşti în urcuş, pe Deal. Produci pe bandă rulantă banalităţi, locuri comune fotografice, întăreşti contururile tuturor clişeelor de pe lumea asta. Dar dintr-o dată îţi zvâcneşte din aparat o imagine care spune lămurit că ai trecut Dealul şi că ai ajuns la destinaţie. În mulţimea de rateuri se înalţă falnică o fotografie bună, simplă şi bună povestitoare. Te bucuri, ai oameni care se bucură cu tine. Eşti energizat şi motivat, şi te apuci din nou de lucru. Dar în imediat clipa următoare îţi dai seama că, de fapt, ai revenit pe costişă şi încă eşti în plin urcuş. Te opinteşti şi urci mai departe, trudind, arzând clişee după clişee… Cadrul bun a fost un dar special (toate sunt de fapt daruri), o teleportare providenţială spre destinaţie, care te-a umplut cu nădejdile şi vigoarea necesare de a-ţi continua parcursul cu obedienţă şi smerenie de ucenic.

Să ne vedem dincolo de Deal…

(Gândurări ivite în urma unei răsfoiri a excelentului portofoliu virtual al lui Silviu Gheţie,)

Printre primele cadre cu D3100

Visul spart al copilăriei

 

 

 

 

Aşteptare

 

 

St. Donard’s

 

Gandurar goes photo

Mă chinuie de multă vreme dorinţa după un DSLR. Ştiţi şi voi. Am mărturisit chestia asta în mai multe rânduri, chiar şi aici pe blog. În ultima vreme, cercurile dorinţei se strâng tot mai mult, dinspre nedefinit şi irealizabil, spre un Nikon D5000 cu 2 obiective: standardul 18-55mm si generosul 55-200mm. Simt că nu mai e mult şi căutările asidue, târzii în noapte, după recenzii, comparaţii, manuale tehnice au să ia sfârşit apoteozate de sosirea Nikon-ului. Ştiu, nu e nici pe departe cel mai profi. Dar n-am nicio problemă cu asta. Ştiu exact în ce segment mă încadrez (high(er)-end amateur DSLR) şi nu mă îmbăt cu iluzia că voi pune mâna pe graalul DSLR-urilor. Momentan însă D5000 e un vis ce poate căpăta carnaţie. Dar fiindcă anticipaţia e deja la cote înalte, în ultima vreme am început să pozez ceva mai mult cu smeritul meu Nikon Coolpix L1, 5.2 mp, zoom optic de 5x, din 2005. Dap, din 2005. Cei cunoscători vor observa că am umblat ici-colea prin Lightroom, evitând (sper) stridenţele şi dezechilibrele cromatice. Aşadar şi prin urmare las mai jos câteva producţii recente, de prin Veneţia, Verona, Lazise (lacul Garda) şi land of Hungary. Primesc cu bucurie observaţii şi comentarii de orice fel. Să vă fie de bine văzului şi sufletului.

(p.s. – dintr-un motiv necunoscut mie, se pare că atunci când au fost micşorate, fotografiile şi-au pierdut din claritate şi au, după cum se poate vedea, un aspect uşor cam difuz. De aceea sfatul meu este să daţi click pe fiecare imagine în parte, ca să o vedeţi la rezoluţie nativă. Calitatea imaginii va creşte semnificativ. Şi încă un lucru… treceţi, vă rog, peste comentariile legate de calitatea imaginii, înţelegând limitările pe care le impune un banal point and shoot. Provocarea este să vizualizaţi imaginile de mai jos în cheie DSLR-istică 🙂 )

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

9b.

10.

Despre scriitura derridiană

Nici măcar dacă “derridian(ă)” e corect nu ştiu. După ce filozofiei/operei lui Noica auzi că i se spune “nicasiană”, nici nu mai ştii care sunt regulile jocului…

Oricum nu despre Derrida e vorba. Nu direct despre el, ci despre un concept de-al lui tradus în română. Aşadar am nevoie de o mână traductologică. Pentru cei mai “la zi” cu Derrida în română, îmi poate spune cineva cum s-ar traduce din engleză “deferal”? Zice cineva, nu dăm nume, că scriitura este “amânarea?”, “suspendarea?”, “întârzierea?” prezenţei… Amânare? Suspendare? Întârziere? Or none of the above?

Writing is the deferal of meaning. Scriitura este ???? a sensului.

Mulţămesc, dragi derridieni-derridaieni!

Gândeşte-te la ce te gândeşti!

meditaţie pentru buletinul duminical al bisericii

Ce este un gând? Pentru o definiţie am avea nevoie de genul proxim şi de diferenţa specifică… Sună prea complicat. Gândul e ca timpul. Toţi ştim ce este, până când suntem puşi să îl explicăm. Atunci începem să ne bâlbâim.

Ştim că gândurile noastre au forţa să ne mobilizeze spre acţiune, să ne ridice sau să ne doboare. Cu riscul de a folosi o formulă clişeizată, suntem suma gândurilor noastre întrupate şi în curs de întrupare. Ştim despre gând şi gândire că sunt determinante, dar deseori nu ne gândim… la ce ne gândim – nu ne gândim la gândurile noastre.

Mai mult de atât, obişnuim să tragem o linie groasă de demarcaţie între viaţa noastră exterioară şi cea interioară. Căutăm să fim prezentabili, decenţi în purtare şi vorbire. Ne primenim comportamentul ca să nu facem notă discordantă în societate. Păcatele despre care vorbim sunt cele vizibile, scandaloase, condamnabile şi unanim condamnate (curvia, furtul, crima etc.) Ne vine atât de uşor să ne simţim superior moral. Ne urcăm în exterioritate pe piedestalul auto-îndreptăţirii, făurit de noi înşine şi arătăm cu degetul condamnator înspre alţii. Ce poate fi mai uşor decât să-ţi ţii braţul şi degetul arătător întins înspre cei din jur?

Dar nu-i aşa că e mult mai anevoios, şi de cele mai multe ori dureros să te priveşti onest pe tine însuţi, să-ţi cercetezi gândurile şi să te gândeşti la ce te gândeşti? De multe ori lăuntrul e un tărâm ceţos, plin de umbre şi putreziciuni. Nimănui nu-i face plăcere să descopere mâlurile propriului său interior. Şi fiindcă introspecţia onestă este un exerciţiu dureros, de multe ori ne neglijăm viaţa lăuntrică a gândurilor. Ne fixăm privirea pe lucrurile exterioare, ne avântăm în iureşul vieţii zilnice, gândindu-ne prea puţin la… ce ne gândim. Dar fiindcă relaţia dintre gândire şi făptuire este mult mai strânsă decât am vrea uneori să recunoaştem, fiindcă suntem chemaţi la sfinţire, care se produce prin înnoirea minţii, perspectiva noastră trebuie îndreptată în lumina Scripturii.

Ca în toate domeniile, cel mai bun mod de a ne raporta la noi înşine este să privim la felul în care Dumnezeu se raportează la noi. Are rost să ne ascundem după degetul exteriorităţii, când Dumnezeul creator ne cunoaşte desăvârşit (vezi Psalmul 139)? Are rost să ne fixăm pe exteriorul faptelor noastre, felicitându-ne că nu ne facem vinovaţi de păcatele acelea urâte şi vizibile, pe care doar aceia, oamenii răi le fac (vezi Luca 18:11), dacă totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face (Evrei 4:13 – nu uita cu cine ai de a face!)?

În cele mai multe cazuri când Scriptura vorbeşte despre gândurile oamenilor, lucrurile care se spun nu sunt pozitive. Contrastul care se creează între gândurile lui Dumnezeu şi gândurile omului este izbitor. Să notăm câteva exemple cunoscute:

Gândurile omului

îndreptate numai spre rău” (Gen. 6:5)

“…gândurile omului: ştie că Sunt deşerte” (Ps. 94.11).

“Până când vei păstra gânduri nelegiuite în inima ta?” (Ier. 4:14)

Dumnezeu şi gândurile

“Şi tu, fiule Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile (1 Cron. 28:9).

“Cât de mari Sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci Sunt gândurile Tale! (Ps. 92.5)

“ Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui” (Amos 4:13).

Versetul care surprinde poate cel mai bine contrastul izbitor dintre gândurile omului şi gândurile lui Dumnezeu este cel din Isaia 55:8-9: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” Versetul subliniază deopotrivă transcendenţa lui Dumnezeu, dar şi diferenţa enormă între intenţiile şi planurile lui Dumnezeu şi alte noastre. Observaţi cum gândurile sunt în imediata apropiere a căilor, fiindcă între gândire şi făptuire există o legătură strânsă. De aceea, calitatea gândurilor determină calitatea trăirii. Gândurile şi făptuirile lui Dumneze sunt desăvârşite, pe când gândurile şi făptuirile omului sunt impure şi egoiste. De ce? fiindcă inima omului, vlăstarul gândurilor este ea însăşi rea.

Şi tocmai fiindcă este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ier. 17:9), dedată la gânduri rele şi deşarte (Matei 15:19), soluţia nu este sforţarea numită “gândire pozitivă” nici auto-eliberarea anarhică a lui “gândeşte liber”. În sens moral, nu putem gândi liber, fiindcă avem o inimă aplecată spre gânduri rele. De aceea, soluţia Scripturii este, ca în atâtea alte domenii, cât se poate de radicală. Gândurile nu pot fi extirpate. Gândurile nu pot fi ignorate. Prin urmare ele trebuie înrobite ascultării de Cristos: “Orice gând îl facem rob ascultării lui Cristos” (2 Cor. 10:5). Deşi contextul imediat al versetului este conflictul spiritual în care creştinul duce o luptă continuă împotriva întăriturilor, izvodirilor minţii şi înălţimilor care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, ideea de a face din gânduri prizonieri ai ascultării de Cristos este valabilă atât în conflictul exterior, cât şi în cel personal, lăuntric. Adesea, întăriturile şi izvodirile minţii sunt în lăuntrul nostru, nu în ideologia curentă! Dar cum putem, în termeni practici, să ne ducem gândurile în fericita robie a ascultării de Cristos, taina lui Dumnezeu, Cel în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col. 2:2-3)?

Câteva aplicaţii:

–       Mai întâi: Gândeşte-te la ce te gândeşti! Dezvoltă-ţi conştienţa propriilor tale gânduri. Cercetează-ţi peisajul lăuntric. Cumpăneşte în lumina gândurilor lui Dumnezeu descoperite în Scriptură, câte din gândurile tale sunt deşarte şi nefolositoare, şi câte sunt gândurile sfinţirii, asemănării cu Cristos.

–       Cere-I lui Dumnezeu să îţi “cunoască gândurile” (Psalmul 139:23). Cere-i să îţi descopere lucrurile ascunse ale minţii, lucruri care, neexaminate, pot fi ca o tumoare, care multă vreme se dezvoltă în tăcere, după care, când e prea târziu, se manifestă violent. Cere-i să ţi le cureţe şi să ţi le sfinţească!

Hrăneşte-te cu gândurile lui Dumnezeu şi… fă teologie! Johannes Kepler spunea că a face ştiinţă înseamnă “a gândi gândurile lui Dumnezeu după El”. Despre teologie (chiar şi “cea de toate zilele”, pe care am face bine să o practicăm cu toţii) se poate spune la fel, cu poate şi mai multă apăsare: a face teologie înseamnă a gândi gândurile lui Dumnezeu, aşa cum sunt acestea descoperite în depozitarul viu al gândurilor Sale – Scriptura.

Toţi suntem vegetarieni! Despre eficienţa logistică a carnivorilor

Părerea mea cu iz profetic: vegetarianismul va deveni obligatoriu prin lege, atunci când drepturile animalelor îşi vor lepăda nimbul de excentricitate, intrând în fibra normalităţii discursului public. Joiana va avea drepturi (l)egale cu Gheorghe-Popescu-mâncător-de-friptură-de-Joiana-până-la-vremea-aceea.

Bine, bine, soarta porcilor, vacilor, găinilor, oilor şi… peştilor o putem anticipa. Dar mă întreb dacă “autorităţile” vor rezista ispitei de a discrimina împotriva gâzelor, râmelor, gândăcimii, microorganismelor sau oare se vor apăra cu aceeaşi râvnă şi drepturile acestora? Dacă se ajunge acolo, mă întreb ce măsuri se vor lua împotriva ţânţoruciderii şi gândacuciderii domestice?

Mă rog, soarta drepturilor ţânţarului s-ar putea să fie o problemă care să se pună ceva mai încolo, dar pentru vegetarianism trebuie să fim pregătiţi. Pe carnivorii sadea îi cam ia cu ameţeală gândul de a renunţa la cotletul de porc, la drobul de miel, la friptura de pui, la tocăniţa de vită etc. Dar carnivori, nu vă pierdeţi speranţa! Chiar şi atunci când vegetarianismul va fi obligatoriu prin lege vom putea apela la un tertip argumentativ de primă mână. Un anumit Dr. Wong din Noua Zeelandă ne spune că a fi carnivor înseamnă a da dovadă de eficienţă logistică (ce formulă splendidă!). De fapt, categoria carnivorilor nici măcar nu există. Cum aşa? Păi ce mănâncă o vacă? Paie şi porumb. Şi ce sunt acestea? Plante (în engl., generic, “vegetables”). Aşadar friptura de vită nu este altceva decât un mecanism eficient de asimilare a plantelor/vegetalelor. Ai nevoie de cereale? Mănâncă un pui. Vita este, de asemenea, o bună sursă de iarbă grasă de câmp (o legumă frunzoasă şi verde). Tot aşa friptura de porc îţi asigură 100% din cantitatea zilnică de produs vegetal. Aşadar, dragi carnivori, adică vegetarieni secundari/impliciţi, acesta este raţionamentul pe care vom merge când vom fi târâţi prin tribunale acuzaţi de crime împotriva lumii animale şi refuzul de a fi vegetarian.

Această postare satirică s-a născut în urma lecturării unui interviu stupefiant de/şi amuzant. Acesta poate fi citit integral aici. Mai jos am decupat câteva întrebări şi răspunsuri absurd delicioase:

Q: Doctor, I’ve heard that cardiovascular exercise can prolong life. Is this true?
A: Your heart only good for so many beats, and that’s it … don’t waste on exercise. Everything wear out eventually. Speeding up heart not make you live longer; it like saying you extend life of car by driving faster. Want to live longer? Take nap.

Q: How can I calculate my body/fat ratio?
A: Well, if you have body and you have fat, your ratio one to one. If you have two bodies, your ratio two to one, etc.

Q: What are some of the advantages of participating in a regular exercise program?
A: Can’t think of single one, sorry. My philosophy is: No pain…good!

Q: Is chocolate bad for me?
A: Are you crazy?!? HEL-LO-O!! Cocoa bean! Another vegetable! It best feel-good food around!