Arhivele lunare: Iunie 2007

Iarăşi apologii?

Muţenie. Ăsta ar fi cuvântul pentru ultimele zile-săptămâni de „blog activity” în dreptul GÂNDURARULUI. „Succesul unui blog e dat de consecvenţa cu care scrii în el” – asta mi-a spus un prieten-blogger adevărat, nu spui cine, cu blog de succes, care, se-nţelege, scrie cu consecvenţă, zilnic, dacă poate, dacă nu, în avans, pentru zilele în care nu poate , cu „time post”, nu cumva să-şi piardă cititorii care şi-au creat reflexul de a apăsa zilnic pe linkul din bookmarks spre blog-ul lui. Evident că există mai multe raţiuni de a fi ale unui blog, dar marca distinctivă a acestuia, spre deosebire de jurnalul intim, este că autorul lui scrie ca să fie citit, scrie, deci, cu cititorul în minte (ce calc frumos după „has the reader in mind”). Şi de aici se înţelege că parte din succesul blogului e definit şi de numărul de cititori zilnici pe care îi are (fără să mă refer la alte criterii mai puţin contabiliceşti: ideaţie rodnică, dialog fertil etc.). Aş fi ipocrit (şi chiar nesimţit) să spun că nu mă interesează cititorii pe care îi am, numărul lor pe care să-l verific frenetic la blog stats. Dar…ca să mă opresc din expozeul ăsta introductiv apologetic, îmi pare rău că trebuie să o recunosc, dar eu sunt ceva mai delăsător, şi asta o spun în condiţiile în care ştiu că „inspiraţia”, textul bun, adânc, gustos (şi celelalte noţiuni diafane) sunt ca flama pe care o obţii, în criză de chibrituri, după ce mai întâi freci îndelung două bucăţi de lemn uscat în inima pădurii. Disciplina şi momentul de „eureka”, inspiraţia, iluminarea, revelaţia, puseul de genialitate, spuneţi-i-le cum vreţi, nu se exclud reciproc, ci una (disciplina, transpiraţia, cazna, rutina unei munci plicticoase) o precede (cu o durată mai mică sau mai mare între cele două secvenţe) pe cealaltă. Deci…ştiu toate astea. Am văzut că stând la birou, cu degetele pe taste (ce mai echivalent modern pentru condei), cu ochii în cărţi şi în Carte, însăilând truisme şi fraze insipide, mai devreme sau mai târziu, apare sclipirea, o frază bună, cu sens, un gând bun, înţelept; oricum, ceva ceva care să merite părtăşirea…

 

Şi totuşi, am întârziat cu scrisul. La scuze se pricepe oricine, clar: am sesiune cu examene cronofage, sunt bolnav, „n-am chef” ş.a.m.d. N-am să detaliez fiindcă ar fi a nu ştiu câta apologie. Dar vine vara…ieşim din ritmul zilnic al anului, mergem în tabere, concedii, pe munţi, la mare, în şcoli de vară şi alte cele. Sesiunea aduce cu sine oareşce stres, dar şi veselia ieşirii de sub tirania orarului zilnic. Brusc nu mai trebuie sa sari din pat ca ars ca s-apuci un duş non-laodicean (cititori de Biblie, de Nabokov şi de Cărtărescu –pentru servicii de intermediere- vor gusta intertextul şi splendida lui subtilitate) în campus, să umfli cu pompa de umflat mingi americane roţile dezumflate şi dezumflătoare de la bicicleta albastră-gălbuie(bicicletă pe care n-ai avut timp să o duci la un service serios), să goneşti transpirat pe dolma Peţei şi, odată ajuns în parcul Universităţii, să demontezi şezutul siliconat atât de comod, ca nu cumva să vină ploaia în timpul cursului secetos de literatură română feminină (nu feministă! s-a-nţeles?)…gata cu toate astea. Dar ruperea de un ritm trebuie urmată de fixarea unui alt ritm stabil şi susţinut, altfel programul zilnic riscă să decadă în tolăneală, letargie cu holbări prelungite la teveu etc. Asta o spun şi bazându-mă pe modestele cunoştinţe muzicale, de ritmică, amator şi toboşar ce sunt şi vreau să fiu. Deci rupere de ritm şi intrare în alt ritm urmează. De la semestru plin de cursuri, la sesiune plină de examene, la vacanţa cu tabere, şcoli de vară, concedii la mare şi munte. Nu (mă –sic!–) risc să fac promisiuni, dar încerc să ţin un jurnal de vacanţă pe care ori îl debuşez deodată pe blog, mai încolo, ori pe calupuri, din timp în timp. S-or încetini lucrurile vara, dar gânduralitatea n-ar trebui să ştie de anotimpuri, deşi mărturisesc că vara n-a fost niciodată pentru mine cel mai „gândural” anotimp. Până atunci, odihniţi-vă sub GÂNDURAR, hidrataţi-vă şi citiţi cărţi bune!