“Omul secolului 20 a decis să se abolească pe sine”

Malcolm Muggeridge a fost un jurnalist britanic care a fixat un standard înalt în stilul publicistic englezesc şi chiar mondial. S-a convertit la creştinism în ultimii ani ai vieţii şi vocea sa pătrunzătoare, profetică a tras o mulţime de semnale de alarmă unei lumi aflate într-o continuă degradare morală îndreptată spre colaps. Am făcut cunoştinţă cu Muggeridge prin intermediul mesajelor lui Ravi Zacharias care până astăzi îl citează  copios, şi nu mă miră că o face. Fiindcă am harul să fiu “cuvintele” şi, mai nou, “vocea” lui Ravi în româneşte, de când Radio Vocea Evangheliei a obţinut dreptul de a-i difuza mesajele, întâlnesc săptămânal citate aprige. Vă dau unul, cutremurător…

“Ne vine creu să nu conchidem că omul secolului 20 a decis să se abolească pe sine. Ostenit de zbaterea de a fi el însuşi, şi-a făurit plictiseală din prosperitate, impotenţa din erotomanie, vulnerabilitatea din propria-i tărie. El însuşi sună din trâmbiţa care-i dărâmă zidurile propriilor lui cetăţi, până când, în cele din urmă, după ce se va fi specializat în imbecilitate, se va fi drogat şi intoxicat până va fi căzut în stupoare, se va prăbuşi la pământ ca un brontozaur istovit, sleit de puteri şi va dispărea ca specie. ” – Malcolm Muggeridge
–-

Mesajele scriitorului şi apologetului creştin Ravi Zacharias, despre care am să scriu mai multe curând, pot fi ascultate miercurea pe 92,1 FM RVE Oradea (şi în celelalte oraşe în care emite RVE) de la ora 10am, cu reluare la 5pm sau, de la aceleaşi ore, online ( http://www.rve.net/asculta_live.php) sau pe satelit, Sirius 2, frecvenţa 12967MHz, polarizare verticală.

Publicitate

My favourite Picasso

Ăsta-i Picasso care-mi place mie. Îl ştie cineva aşa sau doar ca autor pătrăţos şi cu susu-n jos al Guernicăi, Domnişoarelor  din Avignon, Ghitaristului, celor Trei Muzicanţi Mascaţi, portretul Dorei Maar?

Da, Picasso putea să picteze şi ceva atât de gingaş, nu doar colţoşeniile ce l-au făcut celebru (pe care nu le dispreţuiesc, dar nici nu le comentez acum). Pe mine tabloul de mai jos mă înduioşează nespus de fiecare dată când îl văd

 Copil cu porumbel (1901)

O poezie de Marin Todosie (huh?)

Cine-i Marin Todosie? Nu-l cunoaşteţi? Nu l-aţi văzut în programa şcolară de literatură română? Nu i-aţi văzut niciun volum de poezie în librării? Păi nici n-aveaţi cum, fiindcă e un zugrav din secolul 19. După ce citiţi “nota de lucrări” prezentată pentru justificarea cheltuielilor de refacere a picturii bisericii Sf. Mina din Craiova în 1831, spuneţi-mi dacă Todosie  alături de Ion-Budai Deleanu (cu tot cu decalajul de 100 de ani dintre ei) n-ar merita să fie primii noştri postmodernişti avant la lettre. 😉

Iată “nota de lucrări:

„1. Am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada.

2. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou.

3. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil.

4. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz.

5. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna.

6. Am înroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile.

7. Am reparat haina lui Sf. Anton şi i-am pus 2 nasturi la antireu.

8. Fiului lui Tobias, care călătoreşte cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă.

9. Am spălat urechile măgarului lui Avesolom şi l-am potcovit.

10. Am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund.

11. Am albit barba lui Sf. Nicolae.

12. Am ascuţit suliţa Sf. Gheorghe şi am înverzit coada balaurului.

13. Am spălat rochia Sfintei Maria.

14. Am pus coada diavolului de la Sfântul Marina şi am cârpit toaca.”

Curată „expresivitate involuntară”! Poezie postmodernă în plin secol 19. Splendidă naivitate!

Iată Regele meu!

Răspunsul la o provocare Pătrăţoasă; şansa unei profesiuni de credinţă:

Biblia spune că…

El este Regele evreilor,
El este Regele lui Israel,
Regele Neprihănirii,
Regele veacurilor,
Regele cerurilor,
Regele slavei,
El este Regele Regilor
Şi Domnul Domnilor.

Iată Regele Meu!

David scrie…
Că cerurile spun slava lui Dumnezeu
Şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui

Nu se găseşte mijloc de măsură a dragostei Sale nemăsurate
Niciun telescop nu-I poate apropia spre vedere ţărmul bunătăţii Sale neţărmurite
Nici un stăvilar nu poate opri revărsarea nestăvilitului Său har

E tare în veci,
E Adevărul întreg,
E veşnic credincios,
E nesfârşit în har,
E necuprins de puternic,
E nepărtinitor în milă!

Iată Regele meu!

E Fiul lui Dumnezeu!
E Mântuitorul păcătoşilor,
E axul civilizaţiei,
Fiinţează în Sine
E august,
E fără seamăn,
E fără egal,
E nemaivăzut,
E suprem
E-nainte de toţi

E cea mai aleasă idee din literatură
E cel mai de seamă nume în filozofie
El e suprema problemă a criticii superioare
El e doctrina de căpătâi a dreptei teologii
El e necesitatea ultimă a spiritualităţii.

Iată Regele meu!

El e minunea veacului,
E superlativul absout a tot ce ai putea spune despre El,
E singurul care ne poate împlini toate nevoile deodată,
El dă putere celui slăbănog,
E adăpstul celui ispitit şi încercat,
Se milostiveşte şi mântuieşte,
Îndrumă şi-ocroteşte,
Vindecă bolnavii,
Tămăduit-a leproşii,
Iartă păcătoşii,
Acoperă datoriile datornicilor,
Dă libertate întemniţaţilor,
Apără pe cel slab,
Binecuvântă pe cel tânăr şi tare,
Slujeşte celui nenorocit,
Nu-l uită pe cel vârstnic,
Răsplăteşte pe cel sârguincios
Îl împodobeşte pe cel smerit.

Tu îl cunoşti?

Regele meu e cheia cunoaşterii.
E izvorul înţelepciunii.
E intrarea spre izbăvire
Cărarea spre pace
Drumul spre neprihănire
Calea sfinţeniei
Poarta slavei.
El e cel mai tare dintre cei tari
El e căpetenia cuceritorilor
El e eroul eroilor
El e legiuitorul legiuitorilor
El e veghetor peste cei ce veghează
El e stăpânitor peste stăpânitori
El e Prinţul Prinţilor
El e Regele Regilor
Tot El e Domn al Domnilor!

Iată Regele meu!

Lucrările sale sunt multe şi felurite
Făgăduinţele-I sunt înveşnicite
Viaţa-I e neasemuită
Bunătatea-I e nesfârşită

Îndurarea-I eternă
Iubirea-I nicicând nu păleşte
Cuvântul Lui te hrăneşte
Harul Său e-ndeajuns
Domnia Sa e dreaptă
Jugul Său bun e, iar povara-i uşoară

Nu-L poţi descrie
Nu-L poţi pricepe
Nu-L poţi învinge
Nu-L poţi respinge

Cerul cerurilor nu-L pot încape
Cu atât mai puţin cuvintele-omeneşti
Nu ţi-L poţi scoate din minte
Nu poţi scăpa de El
Nu-I poţi supravieţui şi
Nu poţi supravieţui fără El

Fariseii nu L-au putut suferi
Când au aflat că nu Îl pot opri.
Pilat L-a găsit fără de vină
Martorii s-au împotmolit în mărturisirile lor mincinoase

Irod nu I-a putut lua viaţa
Moartea nu L-a putut cuprinde
Iar mormântul nu l-a putut ţine

Iată Regele meu!

A fost din totdeauna,
Va fi în veci de veci!

Nu a fost nimeni să-l preceadă,
Nu se va găsi nimeni să-L succeadă.
N-a fost nimeni înainte de El,
Şi nimeni nu va urma după El.

E de neînvinuit
E de neînlăturat.

Iată Regele meu!

A Ta este Împărăţia, şi puterea şi slava!

Slava este numai a Lui
Pe veci, în veci şi-n veci de veci!
Şi când s-a terminat numărătoarea veciilor…

AMIN

Crâmpei de “ironie cristică”

Nu şpui exact cum am ajuns interesat de abordarea retorică a Scripturii, în special a Noului Testament, dar cu siguranţă au fost mai multe momente decisive. Nu vreau nici să vă fac aici o prezentare complicată şi lungă a lucrării mele de licenţă ce încă stă să fie scrisă, şi aşa unele posturi le lungesc ca tăiţeii de casă. Vă spun doar că e un mod fascinant de a privi textul Scripturii. Te obligi să îţi ştergi lentilele şi să priveşti textul la nivelul său zero, aşa cum este el, ca şi rostire/discurs, încercând să reconfigurezi dimensiunea lui pragmatică, efectul produs în ascultătorii/cititorii iniţiali.

Iată un crâmpei de ironie cristică, tăioasă, copioasă, necesară…

Matei 11.28-30

“Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”

Probabil deja sunteţi cel puţin intrigaţi, dacă nu chiar scandalizaţi? “Unde vezi tu ironie în pasajul ăsta? Tu chiar nu înţelegi ce vrea să spună Domnu’?” Dar eu vă spun, textişorul ăsta musteşte de ironie aproape batjocoritoare. Şi acum să mă explic. Chemarea din primul verset e cât se poate reconfortantă şi ademenitoare, atât doar că celui trudit, împovărat, pe care aproape că-l vezi oftând ostenit când aude promisiunea odihnei, îi dai o baie în jacuzzi, o masă copioasă şi un pat moale cu aşternuturi noi. NU Jug! NU jug! Ce are jugul a face cu odihna? Nu, lăsaţi explicaţiile teologice. Le ştiu şi eu. O să dau şi eu cel puţin una ceva mai încolo. Tocmai asta e abordarea retorică, să laşi interpretările teologice care, nu mă înţelegeţi greşit – pot fi corecte -, şi să priveşti textul…ingenuu, ca prin ochii unui bebeluş care tocmai “face ochi”. Aşadar bunul simţ (care de data asta nu e suficient de bun, fiindcă lucrurile duhovniceşti se judecă duhovniceşte, la un nivel de semnificaţie unde bunul simţ nu are acces, oricât de simţ-itor şi treaz ar fi) ne spune că jugul nu intră în ecuaţia odihnei. E ca şi cum i-ai spune unui zilier care tocmai a terminat să-ţi care 50 de saci cu porumb, care e, vezi bine, trudit, împovărat, să-ţi mute mobila din lemn masiv de la etajul 8 până la parter. Ce obrăznicie! Şi ca şi cum n-ar fi îndeajuns de obraznic i-ai da şi o consolare ieftină: “Ah, nu-ţi face griji, mobila e de bună calitate, nu e chiar aşa de grea.”

Dar, dar, dar… Totuşi, totuşi, totuşi…

Odihna pe care Cristos – care, oh, cât de ironic poate fi – o dă e, ciudat lucru, în jug, în sarcină, dar după modelul Său şi cu însoţirea Sa. Aici e cheia! Cristos nu cere niciodată ceva ce El n-a făcut şi demonstrat în chip desăvârşit. Înţelegând astfel lucrurile, şi mişcându-ne dinspre retoric spre teologic, nu e odihnă mai mare decât să fii în voia Lui, împreună trăgător cu El la jug! Odihna – nu ca repaus total, huzur şi inerţie languroasă, ci ca activitate semnificativă. Şi nu e nimic mai semnificativ ca şi co-labor-area cu Cristos şi urmarea Sa.

Acum, după mica demonstraţie, cred că se întrevăd premisele definirii unei ironii cristice, înţelease ca figură a gândirii, acoperind o plajă largă de tehnici şi artificii retorice, folosită în chip pilduitor de Cristos, maestru ironist, (în special) în scop paideutic.

Mă numesc Anul Nou

Crâmpei de text inspirativ-motivaţional care, în ciuda unui surplus de zahăr, poate să stârnească o privire sobră spre cele 11 luni şi 24 de zile ce ne stau (sau nu?) în faţă

Mă numesc Anul Nou. Sunt pagina goală din cartea timpului tău. Sunt următoarea ta şansă în arta de a trăi. Sunt oportunitatea ta de a pune în practică ceea ce ai învăţat în ultimele douăsprezece luni. Tot ceea ce ai urmărit şi n-ai aflat e ascuns în mine, gata să fie căutate de tine, însă de data asta cu şi mai multă determinare. De tot binele spre care ai ţintit şi pe care nu l-ai ajuns dispun eu spre a ţi-l dărui când vei avea mai puţine dorinţi potrivnice în tine. Tot ceea ce ai visat, dar n-ai îndrăznit să înfăptuieşti, tot ceea ce ai sperat, dar n-ai voit, toată credinţa pe care ai spus c-o ai şi n-ai avut-o – toate acestea au aţipit uşor, dar sunt gata să fie trezite de atingerea unui ţel puternic. Eu sunt şansa ta de a-ţi înnoi devoţiunea faţă de El, Cel care a zis : “Iată eu fac toate lucrurile noi”

A venit la masa meu cu buze tremurătoare.
Lecţia s-a încheiat.
“N-aveţi o frunză nouă pentru mine, domnule professor?
Am irosit-o pe-aceasta.”
I-am luat frunza cu pete şi noroi
Şi i-am dat în schimb una nouă şi curată.
Apoi am zâmbit inimii sale stârnite
“Fii mai chibzuit, fiul meu!”

Am urcat pe tron cu inima scuturată
Anul se încheiase.
“N-ai un an nou pentru mine, Tată?
L-am irosit pe acesta.”
Mi-a luat anul, plin de pete şi noroi
Şi mi-a dat în schimb altul nou, curat, plin de şanse noi
Şi inimii mele El i-a zâmbit
“Fii mai chibzuit acum, fiul meu iubit!“

“Anu’ Nou Fericit”

Început de an. Unii încă mai fac bilanţurile lui 2007, alţii au trecut la proiecte pentru 2008. Îşi întocmesc agende stufoase şi-şi “pun în gând” (hmm… gândul ca suport, nu doar ca şi conţinut) o mulţime de activităţi. Fie că o caută explicit, frenetic, furibund, fie că e vectorul ascuns, din subtextul vieţii lor, cu toţii caută FERICIREA. Da, ştiu că e un loc comun să vorbeşti despre căutarea fericirii, însă cred că tocmai fiindcă ne ruşinăm să o mai amintim dovedeşte că ea este numaidecât o culme pe care n-am vrea s-o părăsim. Reţete se găsesc pe toate gardurile. Unele mai triviale decât altele. Revistele şi reclamele sunt pline de ele. Mă tot mir cine le mai crede. De început de an vă dau o bucăţică de text biblic. Splendid! Bun exerciţiu de analiză retorică 😉

Psalmul 4.6

Întreg psalmul e unul profund dialogal. Există o tensiune vădită între un eu şi ei, între unul singur, “un om” şi “fiii oamenilor”, cei “mulţi”. Sunt mai multe frânturi de dialog. Interlocutorii sunt ba eu-El, ba El-ei, ba eu-Ei.

“Mulţi zic: <Cine ne va arăta fericirea?>Eu însă zic: <Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale Doamne!”

Astăzi m-am dumirit ce anti-răspuns, ce dialog frânt există în versetul 4. Sunt mulţi care ştiu că fericirea, în sensul ei cel mai tare, nu e o chestie peste care să dai din întâmplare, de care să te împiedici hoinărind năuc prin viaţă, nu e ceva ce se obţine prin efort propriu. Trebuie să fie cineva care să arate în direcţia ei. Trebuia ca cineva să o descopere, să O arate. În scenariul din versetul 4 mulţimea întreabă legitim, am spune: “Îmi spuneţi vă rog cam pe unde e fericirea?”. Politicos. Amabil. Sincer. Dar ca să putem vorbi de dialog trebuie să existe un răspuns la o întrebare. În cazul nostru , la o primă privire, avem un anti-răspuns, un tertip prin care se eludeză pur şi simplu subiectul întrebării. La întrebarea “Cine ne va arăta fericirea” te-ai aştepta un răspuns de felul: “Cutare sau cutare”. Ce face David? Eludează PARCĂ întrebarea şi dă un pseudo-răspuns evaziv, total nepoliticos. Te întreabă cineva ceva şi tu îi ceri Altcuiva Altceva. Aparent scenariul e pe dos. Doar aparent. Fiindcă fericirea pe dos a lumii se sprijină pe un om, pe o posesiune sau pe o destinaţie. Fericirea genuină a trăirii în Dumnezeu este Faţa Domnului luminând cu lumina răsăritului peste faţa noastră întunecată. Când lumea întreabă insistent cine e în măsură să arate în direcţia fericirii noi răsturnăm dialogul şi includem în conversaţie un Al Treilea căruia îi implorăm Lumina Feţei peste noi. Ce înseamnă lumina Feţei Tale, Doamne? Hmm. Vast subiect. Duminică am auzit o predică în care s-a încercat o oarecare trecere în revistă a sensurilor pe care o are. Eu reţin şi redau unul. Lumina Feţei Domnului înseamnă apropierea Sa, aflarea Sa în proximitatea noastră, intimitate. Când stai în preajma imediată a Domnului, care e Lumină, lumină puternică, orbitoare, pe lângă care soarele e copil mic, lanternă cu bateriile gata, ţi se luminează şi ţie faţa şi te umpli de…fericire. Iată FERICIREA: a sta în proximitatea Domnului, a fi expus Luminii Feţei Sale. Interesant că El nu luminează cu reflectorul, lanterna, nu luminează cu mâinile. Luminează cu faţa, cu partea fiinţei Sale care păstrează toate trăsăturile Sale distinctive, luminează cu unicitatea Sa. Şi de ce “fă să răsară”? De ce nu “fă să lumineze ca în amiaza mare”? Încerc câteva răspunsuri.

1. Fiindcă lumina de răsărit e plină de adâncime, culoare, e tainică şi moale. 2. Fiindcă răsăritul e doar începutul luminării totale. Interpretând, asta înseamnă că fericirea are un crescendo, are gradaţii. Şi cât suntem aici trăim răsăriturile. Urmează ca în veacul viitor, în vremea de Atunci să lumineze la zenit Faţa Sa peste noi, fiindcă doar atunci “vom vedea faţă către Faţă”.

Să aveţi, aşadar, un An Nou cu lumina Feţei Domnului răsărind peste voi! Peste noi toţi…