Arhivele lunare: Decembrie 2008

Crăciun fericit, dar mai ales ofensator!

Urări de bine pentru sărbătorile solstiţiului de iarnă , pe care să le celebraţi în cadrul celor mai vesele tradiţii din confesiunea religioasă pe care o urmaţi după bunul plac, dar cu grijă ecologică, cu responsabilitate socială, cu un nivel redus de stres, cu toleranţă faţă de minorităţile de orice fel, în special sexuale şi etnice, şi obligatoriu cu respect pentru afinităţile religioase ale semenilor dumneavoastră care au dreptul să-şi practice propria religie sau să nu practice niciun fel de religie.

Nu e tocmai urarea pe care o aşteptaţi, nu-i aşa? În caz că nu ştiaţi, cam aşa au ajuns să sune urările de Crăciun din vremea noastră…Un slalom printre cuvinte sau expresii care s-ar putea să-i ofenseze pe oameni cu convingeri relioase sau spirituale diferite, adică tocmai aceia care nu cred şi nu recunosc faptul că acum mai bine de 2000 de ani, Dumnezeul cerului şi al pământului a luat trup omenesc şi a ales să coboare pe pământ în modul cel mai vulnerabil şi neobişnuit posibil…ca prunc, ca bebelaş nou născut.

Nu mă înţelegeţi greşit, înţeleg şi respect că oamenii au dreptul la convingeri personale. Credinţa creştină nu este o formă de propagandă violentă. Dar haideţi mai bine să ne lecuim de teama de a ne jigni semenii privind la atitudinea primilor oameni de pe pământ care au primit vestea naşterii.

În ţinutul acela erau nişte păstori care rămăseseră afară, pe câmp, şi stăteau de pază în timpul nopţii în jurul turmei lor. Un înger al Domnului a apărut înaintea lor şi slava Domnului a strălucit în jurul lor. Ei s-au speriat foarte tare. Îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, pentru că iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos9, Domnul! Iată care va fi semnul pentru voi: veţi găsi un Copil nou-născut, înfăşat şi culcat într-o iesle.“ Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pământ, între oamenii peste care se odihneşte bunăvoinţa Lui!“ După ce îngerii s-au întors de la ei în ceruri, păstorii şi-au zis unii altora: „Să mergem acum la Betleem şi să vedem lucrul acesta care s-a întâmplat şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut!“ S-au dus repede şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi Copilul culcat în iesle. Când i-au văzut, le-au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre Acest Copil. Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de ceea ce le-au spus păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors slăvindu-L pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.

Am face bine  să ne reamintim că de primul crăciun nu s-au tăiat brazi din păduri, nu s-a împodobit Galilea cu instalaţii luminoase şi nici vitrinele nu au fost ticsite cu jucării şi “oferte speciale“. Scena primului crăciun a însemnat o iesle modestă, cu animale în preajmă şi cu vizita neaşteptată a unui grup de păstori care, trebuie neaparat spus, erau consideraţi nespălaţii vremii, exact tipul acela de oameni de care eşti tentat să te fereşti când dai de ei pe stradă, dacă numai din pricina mirosului puternic de oaie. Datorită profesiei lor, păstorilor le era refuzată şi intrarea în Templu, fiindcă erau consideraţi necuraţi, adică nespălaţi, cum spuneam anterior. Observaţi cât de contrariant lucrează Dumnezeu? Cei care erau “necuraţi” şi “nedemni” să meargă la biserică, tocmai lor Dumnezeu a ales să le încredinţeze vestea naşterii Fiului Său, Isus. Şi aţi observat cum au reacţionat şi cât de prompt au făcut-o? “S-au dus repede… le-au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre Acest Copil”

Dacă stăm şi ne gândim bine vestea pe care păstorii o răspândeau era şi la vremea aceea, iertaţi anacronismul, politically in-correct. Evreilor nici nu le trecea prin gând că Mesia cel mult aşteptat avea să se nască în condiţii precare, într-o iesle, darămite să audă o aşa scandaloasă veste tocmai din gura unor păstori. Cu siguranţă au fost ofensaţi în sensibilităţile lor. Cât despre romani, Cezar era dumnezeul lor, aşa că şi pe ei vestea pruncului din Betleem trebuie să-i fi ofensat. Şi cam tot restul naraţiunii naşterii este istoria unei veşti minunate potrivit căreia Dumnezeul Cerului şi al pământului ne iubeşte prea mult să nu facă tot posibilul – şi asta a şi făcut, tot posibilul – ca să ne aibă cu el o veşnicie întreagă. A fost singurul om care a ales să se nască pentru a muri.

Acesta a fost, în linii mari, mesajul care de 2000 de ani nu conteşte să deranjeze, să ofenseze şi să lezeze sensibilităţile oamenilor. Însă acesta e unicul mesaj salvator. O astfel de ofensă a aşteptărilor şi sensibilităţilor noastre sterile e necesară pentru a putea-L primi pe Cristos aşa cum este El şi de a învăţa lecţiile Sale radicale.

Vă îndemn ca de acest Crăciun, ca urmaşi şi purtători ai lui Crisos, să-l sărbătorim pe el proclamând cu îndrăzneală ofensatoare vestea Întrupării Sale care a făcut mulţumi de îngeri să strige de bucurie şi să-L laude zicând: “Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi lui.” Nu proclamăm un mesaj cu aplicabilitate locală, o naraţiune care a coagulat o comunitate infimă, ci mesajul realităţii ultime a planului şi faptelor lui Dumnezeu în plină desfăşurare la care cu toţii avem acces prin Isus Cristos, pruncul născut în Betleem, Fiul dat de către Tatăl!

Sărbători sfinţite şi fericite prin prezenţa reală şi transformatoare a lui Cristos!

Apocalyptic

Read below a 2004 piece of writing with an unusual apocalyptic tone and a kierkegaardian solution. I haven’t edited the text in any way for the present post. It obviously requires a good number of qualifications. But in this form it at least captures the grim diagnose and the radical solution which I invite you to expand on, qualify or contradict. How would you (re)write this fiery apocalyptic reflection as 2008 draws to an end?

We will ultimately need a mad-like, quasi-pathological, iron made, extreme, stubborn faith to survive and not utterly lose ourselves in this thoroughly degrading and collapsing world. The heavy dust clouds and noisy iron structures collapsing in the 9/11 events are but a faint image of what is currently happening in our shaky world, where once majestic and enduring moral edifices stood, now dust and rust lay post-apocalyptically silent.

A symbolic collapse

A symbolic collapse

The major difference between the collapsing of the world trade towers and the collapsing of the world’s core pillars is that 9/11 had people screaming off the sidewalks, crowds gasping in utter despair, tears rushing on people’s cheeks, when the progressive crumbling of today’s world provokes little emotion, scarce tears, but a perverse and inexplicable increase in idiotic entertainment, filthy laughter, and anarchic living.

Gândurar ciripitor

Un anunţ scurt: Aici mă puteţi citi şi pe ciripitor 🙂 (Twitter), un site, un mijloc de comunicare ultra-rapid, de tipul sms-urilor, unde tot ce ai de făcut ca şi utilizator e ca, din când în când, oricât de des sau de rar, să răspunzi în maxim 140 de caractere la stereotipica întrebare: “Ce mai faci?”. Numa’ că de data asta, dat fiin natura progrămelului, chiar eşti încurajat să spui ce faci. Evident că nimeni nu te împiedică să spui…ce gândeşti, ce iubeşti (Ligia @>–/–), ce gândureşti etc. Sunt sigur că vor fi unii dintre voi care vor ignora complet încurajarea de a vă face cont. Nu vă pierdeţi voi timpul citind ce fac alţii sau scriind ce faceţi voi. And that’s fine. Alţii poate sunt interesaţi să păstreze o cât mai strânsă legătură cu anumiţi prieteni. Pentru asta Twitter e numai bun. Mai mult despre Twitter aici

Whats in it for me, Twitter?

What's in it for me, Twitter?

A 1998 postmodern collage

PoRtrAiTOpHOuRSoulZ

As I was searching my mind for new post ideas, I came across a personal „artistic production” from 1998. After 10 years I look at it intrigued and fascinated by how natural postmodern art came to me and Lori (a wandered off best friend). As I’m tardily reading Stanley Grenz’s „A primer to postmodernism”, being reminded of this movement? condition?’s preference for collage, heterogeneity, plurality, de-centeredness, I think it’s rather remarkable how two youngsters in 1998 were unknowingly producing pure postmodern art, having read no Derrida („the ‘Aristotle’ of montage”), Foucault, Rorty, Lyotard or the like. And if you read the caption or collage title („Portrait oph our soulz”) you see both the naiveté and the straightforward admission that the collage is an accurate and vivid description of the postmodern soul.

Background information on the postmodern collage (taken and adapted from Stanley J. Grenz, A primer on postmodernism, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1996, pp. 25-26):

The collage is one of the favorite forms of artistic composition in postmodernism. Jacque Derrida considers the collage to be the primary form of postmodern discourse, by its intrinsic emphasis on heterogeneity, plurality of styles-textures-themes, multivalence etc, by its inherent invitation to the viewer to produce rather than discern meaning in an ongoing, open-ended dialogical interpretation. Its inherent heterogeneity ensures that the meaning it elicits is neither univocal nor stable. Juxtaposition is an open meaning producing technique that, pressed to its limits, becomes what is sometimes termed pastiche. The goal of this tactic (juxtaposition) is to barrage the viewer with incongruous, even clashing images that call into question any sense of objective meaning. Now, the disjointed, disharmonious design of pastiche with its gaudy color schemes, discordant typography, and the like, has moved beyond the world of avant-garde art into the everyday realm of book jackets, magazine covers, and mass advertising.

The way I see it, the 1998 collage is still very much a „portrait” of today’s postmodern disjointed and muddled soul.

Brooke Fraser – „Albertine”

"Albertine"Ne place la amandoi Brooke Fraser, si mie si Ligiei (care e cea mai nerabdatoare sa vada postul asta suit pe Gandurar). E calda si „blanda” Brooke, are acel amestec de indrazneala si smerenie in sunetul ei pe care il apreciez tot mai mult si il gasesc tot mai putin in ultima vreme la artistii crestini. Dar cine e Brooke Fraser totusi? Daca e sa incep cu distinctiile, „Albertine”, ultimul album al nou zeelandezei, a fost votat de catre editorii revistei Christianity Today albumul anului 2008. Si asta e un lucru relativ ciudat, fiindca „Albertine” a aparut de fapt in 2006 in Noua Zeelanda, dar abia in 2008 valul sonor al albumului a maturat peste urechile americanilor. Brooke e o tanara de 25 ani a carei voce cetitorii ascultatori de Hillsong o pot auzi si pe albumele trupei australiene din 2006 incoace. Cei de la Christianity Today spun in comentariul lor despre ea ca degaja o eleganta si un sound matur prin stilul pop alternativ. Tot cei de la CT o lauda pe Brooke, cu o nota de mirare pe care o consider trist-simptomatica, ca piesele ei sunt impregnate cu expresii ale credintei. Ce vreau sa spun prin asta? (atentie! urmeaza o digresiune 🙂 ) Iata ca am ajuns sa apreciem si sa o subliniem ca pe o laudabila reusita cand dam peste artisti crestini care mai pastreaza „expresii de credinta” in piesele lor! Trist si simptomatic fiindca asta tradeaza gradul de diluare la care a ajuns asa-numita „muzica crestina”. Iata ca teologia de factura experiential-expresiva se infiltreaza in repertoriul nostru muzical. Intalnesc destule versuri in care se vorbeste mult mai putin despre ce facea Dumnezeu in si prin Cristos (in sens generic; ma refer la doctrina in general) si mult mai mult despre cat de confuzi, nesiguri si zgribuliti suntem ca si crestini sau, in cazul unora mai „optimisti”, cat de bine ne simtim („cu alesii Domnului”), ce fain e sa fii iubit si ingrijit de „Taticu” ceresc. Nu ca astfel de lucruri nu au un loc legitim in cantarea noastra Au. Cred insa ca problema e ca am pierdut proportiile si accentul nimerit. It’s not primarily about me, my pain, my gain or my pleasure, but about Him – who He is, what He’s done and what He continues to do in the reality which he governs mightily!

Back to Brooke Fraser… Mie mi s-a lipit inima de 3 piese din „Albertine”:

„Shadowfeet” are o superba orientara escatologica. Tonul e unul…incredintat-apocaliptic, daca mi se permite. „When the world has fallen out from under me, I’ll be found in you, still standing; When the sky rolls up and mountains fall on their knees, when time and space are through, I’ll be found in you”

„C.S. Lewis song”. O spune si titlul. E o piesa cu bine-cunoscutul „insight” al apologeticii lui C.S. Lewis. Va las un citat care desi nu este in mod explicit despre acel intraductibil „joy” lewisian, surprinde bine ideea centrala a piesei: „If I find in myself desires nothing in this world can satisfy, I can only conclude that I was not made for here

„Cărţile sau muzica în care credeam că se găseşte frumuseţea ne vor trăda dacă le-o atribuim lor; nu în ele era ea, prin ele ea se ivise şi prin ele venise dorul. Aceste lucruri – frumuseţea, amintirea propriului trecut – sunt imagini nimerite a ceea ce ne dorim cu-adevărat; dar dacă ele sunt confundate cu lucrul în sine, ele se transformă în idoli tâmpi, sfâşiind inimile închinătorilor lor. Fiindcă ele nu sunt lucrul căutat; ele sunt doar parfumul unei flori pe care nu am mirosit-o, ecoul unui cântec pe care nu l-am auzit, veştile dintr-o ţară pe care nu am văzut-o.”

„Hymn” – o surpriza nemaipomenita. O tanara de 24 ani care face parte din „Christian Contemporary Music” sa scrie un imn? Da, Brooke ne ofera un imn splendid de un echilibru remarcabil. „Hymn” e dovada ca tinerii nu au abandonat cu totul „traditia” (imnica in acest caz). Dimpotriva, o pot folosi ca sursa de inspiratie in proiectele lor creative. Simtiti si voi o nota irlandeza in melodia asta or is it just my explainable bias as someone living on irish ground? 🙂

Ascultati toate cele trei piese in cutia muzicala din dreapta paginii!

Etichetat