Arhivele lunare: Februarie 2008

De 28 februarie, “28 februarie” de Born Again

Odată cu postul ăsta inaugurez noul widget box.net (negru şi mare în sidebar) care vă permite să ascultaţi muzicile mele chiar aici pe blog. Dacă tot e 28 februarie, ascultaţi piesa omonimă din widget a unei trupe care din păcate a dispărut din peisajul muzical evanghelic. Era un sunet proaspăt şi original în contextul în care noi importam copios şi indistinct praise&worshipul american. Dar despre creştina muzică (românească şi nu numai)… altădată, că-i lung şi lat şi controversat subiectul.

Cinema Paradiso fie-vă balsam!

La mulţi ani, Filip!

“Cădere în dragoste?” (4)

Spuneam în post-ul trecut că prezenţa cuvântului iubire/love/dragoste în destule expresii (de tipul “to fall in love”) creează confuzii, fiindcă prezintă dragostea acolo unde ea de fapt nu e. Drept urmare, avem adesea de a face cu lachei (îi mulţumesc Albastrului pentru imagine! Sper să nu se supere că o folosesc) care conduc impostoare care se dau drept alteţa sa Dragostea. Aşadar, cu exemplul ăsta în minte, încercarea mea e aceea de demascare a impostoarelor. Şi ce demascare mai eficientă decât o descriere bună şi temeinică a autenticului, a Dragostei înseşi. Şi ce descriere mai bună decât o metaforă (paradigmatică, definitorie) care să-i surprindă esenţa?

O observaţie: Dumnezeu nu s-a îndrăgostit de lume, ci a iubit-o (Ioan 3.16)

O întrebare: De ce nu “cădem în dragoste” faţă de orfani, faţă de copiii străzii, bătrânii abandonaţi din azile etc.?

Un răspuns: Pentru că dragostea nu “cade” . Ne vine de sus, dar vine coborând. Şi între coborâre şi cădere e o diferenţă colosală. Cristos n-a “căzut” din cer pe pământ, ca îngerul din povestea lui Marquez (“Un domn foarte bătrân şi cu aripi”), ci “a coborât” la noi – voluntar, controlat, responsabil. Dragostea coboară, se coboară la noi (“Dragostea constă în aceasta: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” -1 Ioan 4.10; “Noi iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.” – 1 Ioan 4.19) şi apoi urcă. URCARE! Urcarea Sa pe cruce este metafora paradigmatică a iubirii (“Nu este mai mare dragoste <observaţi superlativul> decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” – Ioan 15.13). Urcuş anevoios cu crucea sacrificiului de sine în spate; renunţare la sine, dezbrăcare de sine şi asumarea unei poveri – iată Dragostea. Dragostea ori e sacrificială, zidită în dedicare (“commitment”)şi pecetluită prin legământ ori NU E. Să-i spunem oricum altcumva, să fabricăm termeni noi (vezi “limerence”), dar să nu-i mai spunem dragoste.

De ce spun că “urcarea” este metafora paradigmatică a iubirii? De ce nu “vectorul pe orizontală”, care pare să fie alegerea lui Y Gasset în cartea sa? De ce nu “coborârea” – pentru smerenie? De ce nu “înconjurul” pentru aspectul învăluitor al dragostei? De ce nu orice alt sens de mişcare? Fiindcă Cristos urcând Golgota, urcând pe Cruce şi murind este imaginea fundamentală a dragostei, metafora totală căreia i se subsumează celelalte. În esenţă, dragostea este imitarea lui Cristos, dragoste surprinsă cel mai bine prin imaginea Crucii. Iar pe Cruce nu se coboară, nu se cade, Crucea nu e cum-se-cade, ci cum-se-urcă. Urcuşul Crucii a anevoie.

Însă cei care ştiu să urce în dragoste pe urmele adânci şi profund vizibile ale lui Cristos vor ajunge şi înălţaţi (“Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vrema Lui, El să vă înalţe” – 1 Petru 5.6), căci după moarte, moarte de sine, vine şi Înălţarea. Dar, spre deosebire de urcare, înălţarea nu e dificilă, pentru că nu o fac eu, ci Cristos, la “vremea Lui”. Eu trebuie să mă smeresc, şi suprema formă de coborâre în smerenie e urcarea în dragoste şi moarte faţă de sine. Paradoxal, ca mai tot adevărul Scripturilor!

Sunt înălţat atunci când ştiu să cobor. Suprema formă de coborâre e urcarea în sacrificiu şi moartea faţă de Sine, sfidând gravitaţia egoismului. Cristos a fost cel mai smerit (descendent) când a urcat (ascendent) pe Cruce. Ameţitor şi fascinant joc “sus-jos”…

(încă) Va (mai) urma

“Eu sînt în primul rînd o sculptură, şi apoi un sculptor” – interviu cu Liviu Mocan

Un excelent interviu cu sculptorul Liviu Mocan aici. Un creştin pentru care arta e deopotrivă exerciţiu spiritual şi lustruire de oglinzi în care cerul se reflectă pe pământ pentru oameni.

În lumea artei, în care biografiile pătate sunt convenabil acoperite cu OPERA, îmi place mult distincţia pe care Liviu o face între identitatea sa şi arta sa.

Vedeţi de asemenea o idee năstruşnică, dar fascinantă despre un alt mod de semnificare a morţii. Dacă luăm în serios speranţa învierii, atunci “cimitirul stegarilor” ar trebui să stârnească în noi mult mai mult decât un surâs distrat.

“Cădere în dragoste”? (3)

Am zăbovit mai mult până să postez al treilea episod pentru că m-am simţit la un moment dat pe o stradă înfundată. Nu intrasem unde trebuie. Am făcut niscai săpături arheolingvistice (că logice nu ştiu dacă sunt) care nu mi-au scos la suprafaţă relicvele pe care le anticipam. Probabil că nu am uneltele potrivite, albastrule, sau poate că sunt într-un sit greşit.

De vreme ce tot constructul meu panseistic se sprijină pe metafora căderii în formulele pe care le ştiţi deja, care se regăseşte mult mai clar în engleză, respectiv franceză (deşi am observat că apare şi în rusă: влюбиться (в кого-л.), letonă: iemīlēties şi slovenă: zaljubiti se), am căutat să văd sensul “căderii” în mai multe expresii în care aceasta apare. Mărturisesc că de dragul “tezei” mele mi-ar fi plăcut să pot face o împărţire clară, + pozitiv / – negativ, şi să am mai multe expresii la rubrica cu sensuri negative ale căderii, dar nu mi-a ieşit pa(n)senţa. Fact of the matter is, despre metafora căderii nu se poate spune că are întotdeauna o conotaţie negativă. Veţi spune că după un excurs destul de lung şi sinuos am ajuns la un loc comun. Veţi spune că e evident, lămurit, de bun simţ şi că nici nu era nevoie de nu ştiu câte oneroase căutări. Lucrul care se poate totuşi spune este că metafora căderii poartă în cele mai multe cazuri ideea de rapiditate, “suddenness”, “swiftness” (vezi http://ultralingua.com/online-dictionary/index.html?service=ee&text=fall+in+love, Dicionary.reference.com, WordNet® 3.0, © 2006 by Princeton University, American Heritage Dictionary of Idioms). Acesta e cazul şi aşa-zisei “căderi în dragoste”. Se petrece de cele mai multe ori rapid, neaşteptat, necontrolat, in the most unusual situations. Îndrăgostirea are fulguranţa şi incontrolabilul unei căderi. Se petrece cât ai zice “cazi”. Problema mea cea mai mare – mobilul acestor scrieri – e că deşi expresia zice că fenomenul ăsta e o “cădere în dragoste”, eu zic că e doar o cădere într-un soi de cazan cu băuturi ameţitoare ce răpeşte luciditatea, induce acea stare asemănătoare unei boli, uneori cu simptomatologie cu tot (vezi mitul Zburătorului), creează un efect de fascinaţie reciprocă, aduce cu o monomanie în toată regula şi, cel mai trist, se poate pierde într-un timp foarte scurt, înainte să se poată ajunge la dragostea propriu-zisă. Toate dicţionarele pe care le-am consultat au avut bunul simţ să menţioneze că “falling in love” este, în cel mai bun caz, începutul unui “proces prin care se nutresc sentimente de dragoste faţă de o persoană de sex opus” (“de sex opus” este adaosul meu!) şi nu o aterizare spectaculoasă în miezul IUBIRII înseşi.

Merită cel puţin menţionată propunerea făcută de psihologul Dorothy Tennov (1928 – 3 februarie 2007) în cartea sa din 1979, “Love and Limerence – the Experience of Being in Love”. Tennov introduce un termen nou, “limerence” (limerenţă? 🙂 ) tocmai pentru a evita confuzia din jurul discuţiilor despre “iubire”. Ce este limerenţa? “O stare normală, non-patologică caracterizată prin gândire obsesivă cu privire la obiectul limerent, evaluare pozitivă iraţională a acestuia, dependenţă emoţională şi dorinţă intensă de reciprocitate.”, adicătelea “îndrăgostirea” şi fallinginlove-ness despre care vorbim noi. Iată în sfârşit cineva care înţelege miza de a limpezi lingvistic problema iubirii şi de a încheia o dată cu amestecul ăsta dintre iubire şi îndrăgostire (limerenţă) în formulele verbale. Aşadar “cădem” în limerenţă, nu în dragoste. Cred că avem nevoie de o decontaminare a iubirii de spuma şi sclipiciul îndrăgostirii. Iubirea e o afacere mult mai serioasă şi mai anevoioasă decât se prezintă a fi în formulele ce au vulgarizat-o îngrijorător de mult. De aceea cred că i se cuvine o altă metaforă paradigmatică, dar despre asta… în episodul viitor!

“Cădere în dragoste”? (2)

Cred că toate expresiile (“to fall in love”, “tomber amoureux”, “a-ţi cădea cu tronc”), mai puţin cea românească (voila!), sunt nefericite fiindcă au la bază un divorţ între semnificat şi semnificant. Expresiile, sugerez eu, în vreme ce prin constituenţii lexicali se referă la IUBIRE, la activitatea şi fenomenul iubirii pe care le descriu mai târziu, idiomatic trimit de fapt spre acel eveniment sentimental specific incipitului unei idile-relaţii caracterizat amplu de către Ortega Y Gasset în Studii despre iubire (Humanitas, 2002) ca patologie a atenţiei, “îngustare şi relativă paralizare a vieţii noastre conştiente”, ca “gen de imbecilitate tranzitorie”, în limbaj curent “îndrăgostirea”, “faptul de a fi îndrăgostit”. Deşi reacţia firească e de şoc şi respingere în faţa a ceea ce pare o demitizare, chiar pângărire a ceva ce îndeobşte se consideră a fi o experienţă mai mult decât plăcută şi diafană, cred că doar o înţelegere temeinică şi o “descriere vârtoasă” atât a expresiilor folosite în mod curent pentru a descrie fenomenul plurivers al iubirii, cât şi a iubirii înseşi, dintr-o perspectivă teologică, pot reda farmecul autentic şi glamoarea cuvenită uneia dintre cele mai extraordinare experienţe umane.

De ce “falling” in love? De ce “tomber”? De ce ideea de cădere?

Nu îmi propun în seria asta de postări să fac o cercetare exhaustivă a felului în care e exprimat lingvistic fenomenul îndrăgostirii (deşi am rezerve să mai folosesc expresia) în toate limbile. Poate am cititori care ştiu echivalenţe şi în alte limbi în afară de engleză şi franceză. Le-am folosit, totuşi, pe acestea două în special fiindcă că sunt cel mai des întâlnite, mai ales engleza care demult s-a fixat ca lingua franca a satului global.

Evit a interpreta în cheie negativă orice expresie în care apare ideea de cădere. Dovada că nu tot ce descrie sau sugerează căderea în limba română are o conotaţie negativă sunt expresiile: “mi-a căzut bine”, “mi-a căzut în mână o carte bună”, “se cade să…” etc. Mă rezum prin urmare la câteva observaţii neutre cu valoare descriptivă: Căderea are sensul unei schimbări rapide, neaşteptate şi necontrolate de nivel. Rezultă în urma unui impuls exterior, unui dezechlibru sau a unei pierderi a sus-ţinerii. Dar cel mai semnificativ aspect pentru discuţia noastră despre “căderea în dragoste” e că aceasta nu presupune efort, ci se produce în virtutea gravitaţiei. Nimeni nu cade cu mare caznă, ci dimpotrivă unii chiar cu mare uşurinţă şi în unele cazuri cu mari dureri ulterioare.

Va urma

“Cădere în dragoste”? (1)

Era să încep reproşându-mi că nu am scris nimic de valentiniană şi că un post despre… dragoste scris astăzi e tardiv. Nu cred.

Am observat că au fost destui îngreţoşaţi de dulcegăria “zilei îndrăgostiţilor”. Adevărul e că eşti la un pas de indigestie vizuală după atâta roşu ţipător. Observ că am început să ne dezvoltăm, ca naţie, un tot mai treaz spirit critic faţă de importurile culturale en gros pe care le-am făcut după ’89. În lumina (falsei) ameninţări a pierderii identităţii naţionale odată cu integrarea europeană şi globalizarea pare-se că începem să ne manifestăm rezistenţa critică de tipul “nu tot ce zboară în şi dinspre vest înspre noi e comestibil pentru burdihaiul nostru naţional”. Dar mă tem că golul pe care-l lasă repudierea americanismelor de tot soiul nu ştim să îl umplem cum se cade. Referindu-mă strict la apariţia (forţată) a Dragobetelui ca alternativă la Valentine’s Day, pe care încearcă de câţiva ani încoace să o asimileze, mi se pare că resurecţia lui , fiindcă era mort, e artificială, ineficientă şi tardivă fiindcă despre Dragobete ştiau, până nu demult, în cel mai fericit caz etnologii şi folcloriştii patriei.

Dar o discuţie mai amplă despre gâlceava dintre Val’ Day şi Dragobete din unghi sociocultural mai bine anu’ viitor.

Un lucru e suficient de clar. Oricum i-am spune sărbătorii, zilei, festivităţii (14 februarie) şi indiferent unde-şi are obârşia, ea are făr-ndoială de a face cu dragostea, iubirea, îndrăgostirea – cu acel ceva controversat şi cvasi-indefinibil despre care toţi (cred că) ştiu şi pe care toţi pretind că l-au trăit şi pe care mulţi se avântă cu maximă dezinvoltură să-l exprime.

Dacă tot sunt Gândurar şi zice-se că am o oarecare îndemânare cu cuvintele, post-urile care urmează (da, cică fac o serie!) vor încerca să desfacă semantic expresia “falling in love” sau, în franceză, “tomber amoureux” – la noi, “a te îndrăgosti” sau, tot în metafora căderii, “a-ţi cădea cu tronc”.

Va urma (pe bune!)

“Aşa, pe scurt” despre Gadamer – Adevăr şi metodă

Abia acum în timp ce scriu îmi dau seama că post-ul meu n-are nici în clin nici în mânecă cu Valentine’s Day. Şi totuşi… hai să spun că eram la cumpărături pentru ziua cu pricina.

După ce cumpăr ce e de cumpărat pentru roşiatica zi valentiniană intru, bineînţeles, şi în librărie. Umblu aiurea, scrutez rafturile şi îmi încerc norocul la secţiunea editurii Teora. Ce să vezi, dau peste o carte pe care o vânez de mult, “carte fundamentală” pe care am s-o răsfoiesc, citesc, citez, studiez etc. cu sârg în anii ce-mi stau în faţă: ADEVĂR ŞI METODĂ de Hans-Georg Gadamer. În sfârşit! O apuc de pe raft, mă grăbesc să o cumpăr şi ies în stradă. Mă duc direct în staţia de tramvai şi, cum mi-e obiceiul după asftel de achiziţii, deschid cartea şi încep să citesc introducerea. Nu apuc să parcurg 7 rânduri până când un bătrânel cu faţa veselă vine încetişor înspre mine, tace, se apleacă să poată citi de pe copertă şi zice: “Adevăr şi….”. Ridic cartea să o poată vedea mai bine, şi îi citesc eu: “Adevăr şi metodă”. “Aha, Adevăr şi metodă. Despre ce e cartea asta? Aşa, pe scurt” 🙂   – Pentru cei care nu ştiu, e vorba de un opus voluminos. Ediţia mea are 736 pagini, scris mărtunt, margini evervant de mici; vreo 2.5 cm în grosime. – Îi zic bătrânelului: “<Pe scurt> despre o carte lungă şi groasă? Cam greu… Totuşi, hai că vă spun. Cartea asta e despre înţelegere, despre fenomenului înţelegerii. E o carte de filozofie” “Aha, de filozofie… Păi, să fiţi sănătos când o s-o citiţi!”, îmi urează el. “Mulţumesc, domnule!”, îi răspund după care se depărtează de mine la fel de vesel şi zâmbitor.

My first YouTube – a Pat Metheny solo

Până acum blogul mi-a fost cam auster, cu puţine imagini, lipsit de clipuri, fără widgets-uri laterale. Nu-mi doresc un blog foarte împopoţonat, dar m-am gândit să-mi mai înveselesc gândurarul, să-l fac mai colorat şi mai muzical. Nu că textul n-ar putea fi el, metaforic vorbind, colorat şi muzical (astea sunt, în definitiv, dezideratele). Totuşi, prin clip-ul de mai jos inagurez o nouă etapă de blogândurire, cu un blog mai deschis spre culoare şi muzică.

Am mai scris în câteva rânduri despre Pat, Pat Metheny, mai ales după experienţa concertului live de anul trecut despre care am scris in extenso aici. Pat e unul din chitariştii mei preferaţi. O spun fără ocolişuri şi stilistică.  Îl ştiu de când ştiu jazzul.  Împreună cu Jacques Loussier  a fost una din audiţiile mele decisive de la început (2001). Play Bach şi Question & Answer (cu Dave Holland la bass si Roy Haynes la tobe) au fost albumele prin care am făcut cunoştinţă cu jazzul, limbajul muzical pe care sufletul meu îl respiră (Jazzaer).

Solo-ul face parte dintr-un concert din Elveţia în 2004. Piesele sunt “classics” din repertoriul methenian: Phase Dance, Minuano, This is not America etc. Tehnica e remarcabilă, dar şi mai remarcabile sunt  suavitatea, profunzimea contemplativă, calmul imperturbabil din anumite pasaje. La Pat m-a fascinat dintotdeauna forţa evocatoare a pieselor sale, imagistica bogată pe care “tablourile” sale muzicale o conţin. Am mai spus-o şi altă dată. Pat e un peisagist, un extraordinar creator de tablouri, chiar de “lumi” (vezi albumul Secret Story).  Clipul de mai jos poate fi pentru unii şansa unei prime întâlniri revelatoare sau amintirea unei cunoştinţe mai vechi. In-Joy!

Ultimul album al lui Pat, Day Trip (2008), în format trio cu Stephen McBride la contrabas şi Antonio Sanchez la tobe, beneficiază de cronici mai mult decât favorabile în cele mai prestigioase reviste de speciazzalitate. E un text muzical foarte dens armonic şi ultra-sinuos ritmic, dar pentru cei care cunosc tipul de muzica pe care Pat îl performează în formatul trio, Day Trip urmează tiparul deja fixat. Merită audiat!

Preluare de leapşă şi Richard Rorty

Blogul cu minuni îmi pasează leapşa, mai prin viu grai decât prin link-uri sau prin ping-uri (ştie Viv ce spun). O primesc. Răsfoiesc la pagina 123 din Ravi Zacharias – “Can man live without God”, număr al 5-lea rând şi dau peste un citat din Rorty (“Essays on Heidegger and Others”, Philosophical Papers, vol. 2, p. 86, Cambridge, 1991).

You can still find philosophy professors who will solemnly tell you that they are seeking the truth, not just a story or a consensus but an honest-to-God, down-home, accurate representation of the way the world is. A few of them will even claim to write in a clear, precise, transparent way, priding themselves on manly straightforwardness, on abjuring <literary> devices.”

Dacă Nietzsche anunţa prin Zarahustra moartea lui Dumnezeu, Rorty, among others, anunţă moartea adevărului. Şi nu o face strict informativ, ci alege şi să-i batjocorească pe anacronicii “profesori de filozofie care cu solemnitate îţi vor spune că sunt în căutarea adevărului, nu pur şi simplu a unei naraţiuni sau a unui consens, ci a unei reprezentări acurate, cinstite… a lumii aşa cum este ea.” Nu sunt profesor de filozofie, dar am fost în căutarea adevărului, şi L-am găsit: e o Persoană, e Isus Cristos şi tot ce-a spus este adevărat, corespunde deci cu realitatea ultimă, that of God’s point of view.

Ravi, în maniera-i deja cunoscută, întreabă sagage: “We need to ask Rorty whether his conclusion against the possibility of truth being true is itself true or merely another literary device”. Ce-ar răspunde Roty? Ce-a răspuns? Adi, ne poţi ajuta?

My dad did

Mai jos puteţi citi o poezie scrisă de Sophie Hannah, o autoare britanică de poezie şi thrillere psihologice. Nu mai spun că scrie best sellers, fiindcă nu cred în criteriul ăsta. Poezia de mai jos răscoleşte prin simplitatea ei dezarmantă. Veţi recunoaşte imediat că e intraductibilă, de aceea am şi lăsat-o aşa cum este ea în original.

My dad did

Where have they been, if they have been away?
Or what they’ve done at home, if they have not –
You make them write about the holiday.
One writes My dad did. What? Your dad did what?

That’s not a sentence. Never mind the bell.
We stay behind until the work is done.
You count theirs words (you who can count and spell);
All the assignments are complete bar one.

And though this boy seems bright, that one is his.
He says he’s finished, doesn’t want to add
Anything, hands it in just as it is.
No change. My dad did. What? What did his dad?

You find the ’E’ you gave him as you sort
Through reams of what this girl did, what that lad did,
And read that line again, just one ’e’ short:
This holiday was horrible. My dad did.

Top 10 motive pentru care Eva a fost creată

87a970edec788a06.jpg

Ţineţi-vă bine:

Al 10-lea motiv pentru care Eva a fost creată este că Dumnezeu şi-a făcut griji că Adam se va pierde de multe ori prin grădină fiindcă nu va cere niciodată instrucţiuni de parcurs.

9. Dumnezeu a ştiu că într-o bună zi Adam va avea nevoie de cineva care să-i găsească şi să-i înmâneze telecomanda.

8. Dumnezeu a ştiu că Adam nu-şi va cumpăra niciodată o altă frunză de smochin când frunza pe care o purta se va usca, aşa că era nevoie de Eva care să i-o cumpere.

7. Dumnezeu a ştiut că Adam nu va ştii cum să-şi facă singur programare la doctor, dentist sau frizer

6. Dumnezeu a ştiut că Adam nu-şi va aminti niciodată în ce zi să scoată pubela în stradă.

5. Dumnezeu a ştiut că, dacă e ca lumea să fie populată, bărbaţii n-ar fi în stare să suporte durerea şi chinurile naşterii.

4. Ca şi grădinar al Edenului, Adam avea nevoie de cineva care să-I aducă aminte unde şi-a lăsat sculele de grădinărit.

3. Se pare că Adam avea nevoie de cineva pe care să dea vina când Dumnezeu l-a prins că se ascundea în grădină.

2. După cum scrie în Biblie, nu este bine ca omul să fie singur.

Iar motivul nr. 1 pentru care Eva a fost creată este că imediat după ce Dumnezeu a încheiat crearea lui Adam, a făcut câţiva paşi înapoi, s-a scărpinat în creştet şi a zis: “Pot mai bine de atât!”

Cunosc un traducător perfect!

Nu vă faceţi griji, nu mă refer la mine. 🙂

Se discută adesea în filologie despre pericolele şi neajunsurile traducerii. Traducătorul e, conform celebrei butade <traduttore-traditore>, un trădător, indiferent de competenţa lui. Unii trădează doar mai puţin decât alţii. Căci trădarea este inerentă traducerii. Orice traducere este o negociere de sens. Şi orice negociere se bazează pe compromis. Şi în orice compromis părţile angajate renunţă fiecare la ceva.

În actul traducerii, transpunând un text dintr-un sistem lingvistic în altul, mediatorul de sens, traducătorul, ciunteşte, pileşte ceva din sensul originalului. În termeni traductologici, echivalarea absolută este o utopie, o finalitate irealizabilă.

Şi totuşi, după această mică demonstraţie, susţin în continuare că ştiu un traducător perfect. N-a greşit deloc când a tradus cel mai complex text care există. Nu a sacrificat nimic din plenitudinea originalului. Şi a dat un text desăvârşit. Dar fiindcă o astfel de traducere era imposibilă pentru un om, Dumnezeu Însuşi s-a hotărât să (se) traducă. Şi asta a făcut acum 2000 de ani. A tradus din divinitate în umanitate perfect, fără nici cea mai mică greşeală.

Abia azi m-am gândit la întruparea lui Cristos ca la un act desăvârşit de traducere. Din “textul-sursă”-dumnezeire, Isus Cristos a “tradus” perfect dumnezeirea în persoana Sa-“textul-ţintă” (Ioan 1.14 – “Şi Cuvântul s-a făcut trup”; Evrei 1.3 – “El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”). Din “textul-sursă”-umanitate, Isus Cristos a “tradus” perfect umanitatea în persoana Sa-“textul-ţintă” (Pilat: “Iată Omul”). Întruparea este traducerea absolută. Isus Cristos este traducătorul perfect.

(gânduri de început. Any feedback? Completarii <comentarii-completari>?)

Idei din timpul spălatului pe dinţi

Postul ăsta l-aş scrie în engleză. Totuşi…

De ceva vreme încoace caut să mă observ mai atent şi să pricep cum îmi funcţionează gânduralitatea; când, unde şi în ce fel dau cel mai mare randament gândural.

Trebuie să descoperi după ce program funcţionezi, care-i punctul critic pe care dacă l-ai ratat se duce de râpă tot demersul tău, oricare ar fi el. Care sunt punctele cele mai joase ale gropii de potenţial, ce te scoate din ea? Un ceai verde sau unul negru (“smoala” indiană)? Cafea sau ness? O discuţie la un pahar de lapte cu biscuiţi? Un beţişor par-fum-at sau o lumânare cu lumină pâlpâitoare? Un psalm? Câteva versete din Proverbe?

Când îţi vin ideile cele mai bune? Noaptea? După o anumită oră fixă? În linişte totală sau cu un mic bruiaj în fundal?

În ce mă priveşte, eu nu pot gândi stând, stând pur şi simplu. Ăsta e un motiv în plus să rămân complet rece la toată povestea cu meditaţia transcendentală, golirea minţii, statul într-o poziţie fixă până “mă prind” de ceva genial, până când îmi cade fisa ideatică. Nuuu, not me! Ciudat lucru, dar nici concediile de tolăneală (la mare/ocean în special) nu îmi priesc. La mine nu ţine nici povestea cu scosul scaunului dimineaţa devreme, la răsărit, într-un peisaj mirific de munte “ca să cujet”. Ori de câte ori îmi propun să devin cujetativ, pregătindu-mi meticulos “recuzita” şi “scena”, îmi zboară gândurile aiurea şi uit “textul”. Mie cele mai bune idei, de obicei livrate în fraze bine închegate, îmi vin când fac cele mai mundane chestii: în timp ce dau cu periuţa pe dinţi, cu săpunul în mână, cu şamponul prin păr, în timp ce deschid poarta şi împlânt opritorul, în timp ce bat ouăle pentru ratota de fiecare sâmbătă dimineaţa (preparat din ouă; revin într-un post viitor 🙂 ), în timp ce îmi rod unghiile (ştiu, ştiu…e groaznic. Zic şi eu: mai bine sărac în gânduri decât cu cioturi în loc de degete :() şi alte asemenea situaţii de pură reflexivitate. Nota comună a contextelor care pare-se că îmi favorizează gânduralitatea este repetivitatea, monotonia. Habitualul este pentru mine cel mai eficient trăgaci gândural, as pompous as it may (and it does, intentionally) sound.

Ideea e să nu aştepţi cheful. Cheful e capricios, arbitrar, imprevizibil, vine când… “are chef”. Cheful e o inveţie modernă (oare ce s-ar fi ales de toată cultura, de toată moştenirea artistică dacă auctorii, compozitorii, pictorii, sculptorii ar fi scris/compus/pictat/sculptat numai când “au avut chef”? Vă daţi seama ce săraci am fi acum?) . Împotriva chefului stă semeaţă…disciplina. Şi disciplina presupune şi rutină. Rutina nu e întotdeauna de blamat. Rutina e una din “cheile marilor isprăvi”. Întrebaţi-i pe scriitori cât de necesară şi cât de intim e legată rutina de creativitate. Cât despre mine, mă aşez la birou, îmi aşez tastele pe degete (ooops. invers!) şi încep să scriu. La început însăilez crase banalităţi, după care poate pică o idee sau măcar cad pe gânduri. Căzut, sunt deja mai aproape de idee. Căci ideile vin de sus în jos. Le primim, nu le apucăm ca ridicaţi pe vârfuri…