Arhive pe etichete: individualism

Eroi și sfinți

În cartea sa, Improvisation: The Drama of Christian Ethics (Improvizația: drama eticii creștine), Sam Wells are un eseu excelent despre diferența dintre (super-)eroi și sfinți. Distincția vine ca răspuns la o serie de întrebări cuprinzătoare de etică, de tipul ”Este creștinismul o religie al cărui scop este producerea de indivizi remarcabili sau de comunități remarcabile?”.

Aristotel își îndeamnă cititorii să devină eroi. Ucenicii săi, dacă vor cultiva virtuțile nobile, vor avea intervenții hotărâtoare: vor schimba deznondământul unei încleștări armate sau culturale, vor câștiga dezbateri. Fără eroi în situații limită, totul ar putea fi pierdut. Ei sunt în centrul întâmplării. Se disting de mulțime și stau doar în compania altor eroi. Hero-material-graphene

Toma d’Aquino, pe de altă parte, propune un set de virtuți care, odată asumate, nu produc eroi, ci urmași ai lui Cristos. Și cei ce îl urmează pe Cristos nu sunt chemați să fie eroi, ci sfinți. Cuvântul ‘erou’ nu apare niciodată în Noul Testament, pe când cuvântul ‘sfânt’ apare de șaizeci și patru de ori. Care e diferența dintre un erou și un sfânt? Wells prezintă cinci aspecte, pe care le redau mai jos:

(1) Eroul este întotdeauna în centrul întâmplării și, mai apoi, în centrul povestirii. De cele mai multe ori sfântul e aproape invizibil și ușor de trecut cu vederea. Povestea eroului este întotdeauna despre el însuși. Sfântul este la periferia unei povestiri a cărui personaj principal este Dumnezeu.

(2) Povestea eroului se spune pentru a scoate în evidență virtuțile eroului: forța, curajul, dibăcia, coordonarea sale – calitățile ce au stat la baza intervenției sale hotărâtoare. Spre deosebire de erou, sfântul e posibil să nu se remarce prin calități excepționale. Sfântul s-ar putea să nu fie puternic, curajos și deosebit de inteligent. Sfântul însă e credincios. Dacă povestea eroului laudă vitejia, povestea sfântului este spusă pentru a celebra puterea credinței.

(3) Întruchiparea emblematică a eroului este soldatul gata să-și riște viața pentru un bine mai presus de el. Cea mai nobilă moarte este moartea în luptă, fiindcă lupta presupune gradul cel mai ridicat de primejdie, ce reclamă cel mai mult curaj. Povestea eroului presupune că într-o lume cu resurse limitate, conflictul este inevitabil.

Sfântul se orientează însă după o altă povestire. Sfântul nu intră în lupta pentru resurse și bunuri fiindcă știe că Isus Cristos a luptat și a câștigat pentru el cea mai de preț resursă și bunul veritabil. De aceea, bunurile care contează de acum nu sunt în ‘stoc limitat’. Dragostea, bucuria, pacea, fidelitatea, blândețea – acestea nu cresc sau scad odată cu piețele financiare. Povestea sfântului nu presupune lipsa de resurse și nevoia de perpetuare a violenței ca mijloc de obținere a lor.

Dacă întruchiparea emblematică a eroismului este soldatul, întruchiparea emblematică a sfințeniei este martirul. Eroismul soldatului este în sine o răsplată: are sens în orice limbă și cultură ce respectă noblețea și aspiră la măreție. Sfințenia martirului nu are sens în lipsa promisiunii recompensei divine: nu are sens și loc în nicio altă narațiune decât în cea despre jertfa răscumpărătoare a lui Cristos și cununa cerească.all-saints-2

(4) Fără intervenția eroului în întâmplare, totul ar fi pierdut. Toate speranțele sunt proiectate asupra lui. Dacă el greșește sau întâlnește o problemă insurmontabilă, deznodământul întâmplării este catastrofal.

Sfântul, pe de altă parte, se așteaptă să dea greș. Dacă greșelile sfântului sunt greșeli sincere, nevinovate, ele nu fac decât să arate și mai bine spre izbânda supremă a lui Dumnezeu. Eroul se teme de eșec, evită cu tot dinadisul greșelile și nu cunoaște pocăința. Sfântul știe că lumina pătrunde printre crăpături, iar frumusețea ține la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, de restaurarea creației pe cât ține de creația în sine.

(5) În sfârșit, eroul stă singur împotriva lumii. Se separă de mulțime prin virtuțile sale și prin caracterul decisiv al intervenției sale. Narațiunea lui Dumnezeu însă ne arată că ceea ce El le cere ucenicilor e un răspuns pe care aceștia nu îl pot da singuri, pe cont propriu, ci doar împreună. Pentru resursele necesare unei vieți credincioase ucenicii depind nu doar de Dumnezeu, ci și unii de alții. Și dependența lor nu este un handicap, ci cheia eficienței mărturiei lor. Fiecare dintre cele șaizeci și patru de referiri la sfint în Noul Testament este la plural. Sfinții nu sunt niciodată singuri, ci presupun și reclamă o comunitate – o comunitate aparte: comuniunea sfinților.

Anunțuri
Etichetat , , , ,