Am citit de curand un articol tulburator despre felul in care mirobolantele si hipnotizantele discursuri TED ne mint. E un articol care intoarce cu susul in jos tot ce stiati despre creativitate si despre extrem de populara literatura despre creativitate.
Cui nu-i place sa citeasca despre scanteierile de creativitate ale maestrilor, despre Jobs si povestea Apple, despre 3M si povestea bandei adezive (‘scotch’-ul) si a notitelor aderente (post-it notes), Protector & Gamble, Bob Dylan, Picasso, dinamica jazz-ului si a improvizatiei etc. etc.?
Fascinatia pentru fenomenul creativitatii nu cunoaste granite. Articolul pe care l-am citit e un dureros, dar necesar exercitiu de demitologizare. Nu am timp sa il rezum. Merita citit integral, chiar daca nu e o lectura usoara. Il gasiti aici. Redau si comentez doar cateva crampeie:
Literatura despre creativitate este intesata cu cliseu, formulaic si aceleasi povesti de succes. Cu alte cuvinte, e ironic de lipsita de creativitate. Desigur, concluzia asta e trasa in urma unui studiu comparativ a celor de mai populare carti ‘din domeniu’. Concluzia e transanta: „Literatura despre creativitate e un gen de o neintrecuta banalitate. Fiecare carte (pe care corespondentul nostru a citit-o) era plină cu aceleaşi anecdote uzate şi aceiaşi eroi canonici. Dacă autorii ni se prezintă ca experţi în inovare, în mod sigur ne vor vorbi despre Einstein, Gandhi, Picasso, Dylan, Warhol, Beatles. Daca îşi celebrează propriile inovaţii, şi le vor compara cu capodoperele Impresionismului ce au fost iniţial respinse – acel amestec paradigmatic de rebeliune şi tâmpenie placidă şi pastelată cu care sunt decoraţi pereţii lobby-urilor de hotel din Pitssburgh şi până în Pyongyang.”
Apoi, creativitatea, arată articolul, nu este roada unui efort singular inspirat al unor indivizi cu înzestrăi excepţionale. O spun sincer: întotdeauna când m-am gândit la creativitate, by default, aveam în minte persoane cu înzestrări speciale, care se impun înaintea maselor prin simpla forţă şi atracţie a ideilor lor ’întrupate’ în teorii foarte bune, produse deştepte, lucrări de artă de calitate etc. Cu alte cuvinte, creativitatea o înţelegeam ca pornind dinspre persoana creativă înspre public. Era clar. Articolul de faţă mi-a arătat o dimensiune la care nu m-am gândit prea bine niciodată: cea politică (în sens larg). Creativitatea şi politicul, arată articolul, sunt mult mai strâns legate decât ne imaginăm.
Mihaly Csikszentmihalyi recunoaşte că ceea ce numim creativitate e departe de a fi un act de inspiraţie individuală. Creativitatea este de fapt doar expresia unui consens profesional. Adică? Csikszentmihalyi foloseşte exemplul lui Van Gogh şi arată că “creativitatea artistului s-a născut atunci când un număr suficient de mare de experţi în artă au considerat că picturile lui au ceva important de spus.” Cu alte cuvinte, inovaţia apare doar în momentul în care conştiinţa colectivă a specialiştilor decide că aceasta s-a ivit. Fără un astfel de răspuns, spune Csikszentmihalyi, “van Gogh ar fi rămas ceea ce era de fapt, un individ turmentat, care picta tablouri ciudate.” Când ia fiinţă creativitatea? Când un individ genial, cu înzestrări excepţionale născoceşte în singurătatea-i fertilă o idee nouă, un produs revoluţionar, o teorie care răstoarnă consensul ştiinţific? Nu. Creativitatea este determinată tocmai de facţiunea faţă de care ea se răzvrăteşte: corpul de experţi, establishmentul. Creativitatea aşadar este o noţiune mult mai politică decât ne-am imagina. Ideea asta e atât de simplă, dar atât de demistificatoare. Ţine de simţul comun. Spulberă aura mistică a creativităţii şi ne coboară în prozaicul politicului.
Poate avem nevoie perspectiva asta. Poate e bine să ne vindecăm de iluzia creatorului solitar, care prin simpla forţă a ingenuităţii lui, convinge mulţimea cramponată în convenţional cu Ideea lui şi impune o schimbare. Realitatea, iată, dacă teoria e valabilă, este că experţii, establishmentul determină creativitatea, adică decide dacă ceva este sau nu o contribuţie creativă. Iată deci o perspectivă politic-constructivitstă asupra creativităţii. Fascinant, nu? Ah, şi mai e ceva, la fel de dureros-demistificator: toti propovaduitorii creativitatii de fapt ne vand, ca buni directori de marketing, ideea ca, in fond, creativitatea este dreptul si proprietatea noastra, avantajul nostru competitiv, virtutea noastra de clasă. De fapt, sugerează articolul, literatura şi discursurile (gen TED) despre creativitate nu sunt in ultimă instanţă despre creativitate. Literatura despre creativitate este literatură motivaţional-inspiraţională în straie sofisticate. Tu, cititorul, ascultătorul eşti subiectul principal. Despre tine e vorba. Despre avantajul tău competitiv, despre forţa ta creativă ce zace încă nesondată în lăuntrul tău. Discursul despre creativitate este o manevră de marketing. Plăteşti pentru el ca să ţi se şoptească măgulitor în ureche: ŞI TU POŢI! ŞI TU EŞTI BUN! EŞTI UN GENIU NEDESCOPERIT (ÎNCĂ). Când de fapt, iată, dacă n-ai spate (politic), n-ai şanse.
Sau poate e prea cinică, reducţionistă perspectiva?
"în" şi "sub" GÂNDURAR-ul lui natan 