Arhivele lunare: August 2012

Despre public in teatrul politicii

Se vorbeste si se scrie cu nemiluita despre actorii si actiunea de pe ‘scena politica’. Tot ce se intampla, acolo, sus, pe scena, e descris in cele mai mici detalii. Prea putin auzim insa despre publicul spectacolului. Mini-eseul de mai jos este o incercare de a intoarce reflectoarele asupra publicului.

Fiindca fara indoiala sunt inca destui nedumeriti care nu inteleg de ce un doctorand in teologie a devenit brusc interesat de politica romaneasca, acest eseu se vrea a fi o mica demonstratie de dialog creativ intre teatru si reflectia politica, demonstratie ce trimite aluziv si spre dialogul teatru-teologie. Dialogul teatru-politica este un domeniu relativ recent si fascinant, ce ofera multe ‘ponturi’ metodologice pentru o cercetare a mai-recent infiripatului dialog teologie-teatru.

Cateva precizari preliminare

(a) Eseul meu, dupa cum o sugereaza etimologia cuvantului, este o incercare, o schita in care am ales liniile mari si contururile generale, lasand ca detaliile si nuantele sa fie introduse, eventual, la o data ulterioara.

(b) Cu toate ca in dibuirea urmatoarei scheme am avut in minte evolutiile politice din ultima vreme, schema poate fi utila ca intrument interpretativ si in analiza reactiilor fata de fapte si situatii izolate ne-politice (e.g. o crima in vazul tuturor). Totusi, ea este intr-o masura vizibila tributara particularului politic romanesc din care se inspira.

(c) Eseul nu vizeaza un subiect specific (e.g. plagiatul lui Victor Ponta), ci tinde spre generalitatea schemei. Aceasta explica de ce folosesc termenii-cheie „nelegiuire”,  „activ”, „pasiv” intr-un sens general, dar si cu o oarecare incarcatura morala. Nu explicitez insa judecatile de valoare din subsidiarul termenilor si schemei pe care o realizes din constrangeri de timp si spatiu.

I. Publicul activ

Pe de o parte, sunt toti cei care nu tac. Denuntand activ nelegiuirea de astazi, acestia se constituie intr-un public participativ la actiunea in derulare de pe scena politica. Pentru ei, scena nu este un spatiu delimitat ce desparte publicul pasiv, incremenit in pura receptivitate de actiunea derulata de actorii profesionisti. Acest public participativ opereaza in paradigma teatrului post-dramatic. Granita dintre public si actori e aproape inexistenta, scena e deschisa larg pana se confunda cu lumea, o lume in care “noi (toti) suntem actorii” (Shakespeare). Acesta este modelul teatral adecvat democratiei cladite pe principiul cetateniei active, pe care Mihail Neamtu a inceput sa il intipareasca in constiinta publica romaneasca. Suntem cu totii actori in teatrul politic national. Exista in continuare ‘clasa politica’, actorii full-time, dar piesa, fiindca vizeaza destinul tarii in care sunt cuprinsi toti cetatenii, cere si incurajeaza participarea tuturor, a ‘profesionistilor’ si a ‘spect-actorilor’ deopotriva. De ce nu denunta cu egala vehementa, hic et nunc, nelegiuirea de ieri?

In functie de raspunsul la aceasta intrebare publicul activ se imparte in doua:

(1) Sunt, intr-o prima categorie, cei care refuza sa vada nelegiuirea de ieri si o vad doar pe cea de astazi. Acestia sunt vinovati de inconsecventa si partialitate. Ambele sunt reprobabile. Chiar daca sunt de apreciat pentru denuntarea nelegiuirii de azi, risca sa nu fie luati in seama, fiindca nu admit cel putin existenta nelegiuirii de ieri.

(2) Intr-o a doua categorie sunt cei care recunosc nelegiuirea de ieri, dar fiindca o considera pe cea de astazi mai grava, din perspectiva destinului tarii si sub raportul implicatiilor politico-economice, o denunta cu precadere pe aceasta si mai putin, in momentul de fata, pe cea de ieri. In termeni teatrali, publicul acesta se implica activ in secventa curenta (evit folosirea conceptelor de act, scena, ce nu isi mai au locul in teatrul contemporan, post-dramatic), actionand in baza ‘imperativului momentului’. Acest public accepta ca actorii profesionisti ce au creat nucleul actiunii in secventa anterioara au jucat prost in anumite momente, dar amendarea lor poate sa mai astepte pana se depaseste momentul critic din secventa curenta, in care profesionistii risca sa compromita cu totul piesa.

II. Publicul pasiv

Acest public pasiv s-a cantonat in modelul teatrului clasic, unde actorii sunt o categorie separata, scena e un spatiu inchis, iar publicul poate cel mult sa aplaude sau sa fluiere. Publicul pasiv se imparte in trei categorii, dintre care ultima este, dintr-o perspectiva pe care o precizez putin mai incolo, un hibrid. Toate cele trei categorii gresesc asumandu-si rolul de public pasiv, indiferent care le este motivatia. Toate cele trei categorii nu s-au pozitionat adecvat relativ la subiectul piesei (i.e. destinul tarii in care si ei sunt cuprinsi si pe care ei insisi trebuie sa si-l construiasca) si la tipul de teatru pe care democratia il presupune (i.e. participativ, interactiv).

Exista, asadar…

(a) Cei care tac in fata nelegiuirii de astazi fiindca nu au denuntat-o pe cea de ieri. Pentru acestia consecventa e aproape de varf pe scara virtutilor. Aceasta e atitudinea idealistilor morali de buna credinta sau a ipocritilor. In termeni teatrali, publicul nu se pronunta asupra unui joc extrem de prost al actorilor de pe scena fiindca nu a denuntat jocul prost din secventa precedenta. Nu vor sa fie inconsecventi in judecatile de valoare pe care le emit. Toleranta fata de jocul prost de azi este implicit o incuviintare a jocului prost de maine.

(b) Cei care tac in fata nelegiuirii de astazi fiindca nu o vad mai grava ca cea de ieri. Acestia nu reactioneaza fie (1) din nepasare fie (2) din constienta neputintei de a schimba ceva. In plus, sunt iritati de cei care denunta nelegiuirea de astazi pe care ii acuza de inconsecventa si eroare de judecata. Raman condamnabili in ambele cazuri si sunt, intr-o anumita masura, in virtutea tacerii lor, complici la nelegiuirea de astazi. Mai mult, tot prin tacerea lor prilejuiesc nelegiuirea de maine. Traspunerea in termeni teatrali se poate face in mod similar cu transpunerea de la punctul (a) de mai sus.

(c) Cei care tac in fata nelegiuirii de astazi fiindca nu o vad/ nu vor sa o vada ca nelegiuire.  Si acestia sunt, bineinteles, iritati de cei care denunta nelegiuirea de astazi. Ii acuza constant ca actioneaza complet anapoda, denuntand ce nu e de denuntat (actiunea de azi pe care nu o vad ca nelegiuire), si incuviintand, tacit sau explicit, ce ar trebui denuntat (actiunea de ieri care este o nelegiuire ce trebuie denuntata aici si acum). Tacerea acestora vizavi de nelegiuirea de astazi poate, paradoxal, sa fie una audibila. De aici exceptia de care aminteam mai sus. Acesta este un public pasiv/incremenit moralmente, dar activ la nivel de discurs.  Ce se aude din partea acestora este denuntarea cu obstinatie a nelegiuirii de ieri si refuzul la fel de obstinat de a lua nota si de a denunta nelegiuirea de astazi. De ce nu denunta nelegiuirea de azi? Fiindca unii (i) nu vad nelegiuirea de azi ca nelegiuire, caz in care sunt rataciti moralmente, iar altii (ii) se fac ca nu o vad, caz in care sunt complet rataciti moralmente.

Cateva precizari de final:

(a) Nu vreau sa sugerez ca toti trebuie sa devina activisti politici. Pentru a fi un spect-actor/public activ nu e nevoie sa scrii post-uri pe Facebook, articole de blog, articole in publicatii consacrate, sa dai interviuri la radio sau televizor. Calitatea de spect-actor/public activ (la nivel de discurs), care nu tace (moralmente) o are oricine nu se da inapoi sa denunte nelegiuirea de astazi atunci cand are ocazia sau cand i se cere se opineze asupra ‘piesei’ in derulare.

(b) Cand descriu publicul pasiv, care tace in fata nelegiuirii, am in vedere categoria de oameni care cunosc datele. Stiu ce si cum se joaca pe scena, dar in mod deliberat tac – in comentarii la postari pe Facebook, in articole, la televiziuni, dar si in conversatii private.