Arhivele lunare: Noiembrie 2007

Isus, Marele Seducător?

De la “Uşa interzisă” am cam stat departe de Liiceanu şi broşurelele cu varianta tipărită a conferinţelor sale. Până astăzi prefer “Tragicul”, “Cearta cu filozofia”, “Despre limită”, bineînţeles “Jurnalul de la Păltiniş” şi traducerea magnum opus-ului heideggerian “Sein und Zeit” (împreună cu Thomas Kleininger) şi mai puţin cărţuliile pe care şi el şi Patapievici s-au cam obişnuit să le producă în ultima vreme.

În liceu puteai fi sigur că sunt în fan club-ul său şi al celorlalte două vedete culturale autohtone hipermediatizate: Patapievici şi Pleşu. Îi citeam pe rupte în folosul şi nefolosul meu deopotrivă. Folos fiindcă lectura facilita întâlnirea cu gândiri bine ascuţite care acţionau ca un stimulent pentru propria mea gândire abia dezmorţită, şi nefolos fiindcă ducea la însuşirea unui vocabular foarte sofisticat, neologic, care, în lipsa bagajului cultural ce reise în urma unei formări temeinice realizate în timp, a generat o preţiozitate pe care până astăzi încerc pe cât se poate să o experiez. 

Totuşi o formă de preţuire şi admiraţie le-o port până astăzi.

Am aflat de curând că Gabriel Liiceanu şi-a lansat noua sa carte intitulată “Despre seducţie”. Iniţial am fost reticent. Mă aşteptam să văd ceva în genul cărţuliei “Despre minciună” unde fontul exagerat de mare mi se pare aproape o batjocură. Totuşi, se pare că “Despre seducţie” e o carte veritabilă care a trecut şi prin faza de conferinţă, dar care e numaidecât rodul unei munci susţinute. Nu o am. Nu am citit-o, însă cronica din Cotidianul m-a determinat să aştern rândurile astea şi să o cumpăr cu proxima ocazie. Nu atât fiindcă e “noua carte a lu’ Liiceanu”, ci fiindcă subiectul e captivant. “Despre seducţie” e un eseu care reia cu erudiţie şi prospeţime, într-o manieră surprinzătoare, problematica uceniciei, a întâlnirilor esenţiale, a formării, pornind de la dezgroparea unui sens ascuns şi inactual al cuvântului “a seduce” (lat. seduco), şi anume “a lua pe cineva de unde se află şi a-l trage într-o parte, a-l lua deoparte”, sens care a evoluat apoi spre “separarea faţă de un loc comun”. Pornind de la o asemenea premisă de ordin semantic, cartea revizitează şi revizuieşte statutul seducătorilor “clasicizaţi”: Don Juan şi Cassnova, anulându-i şi propunând în schimb ca spaţiu al seducţiei adevărate, formative, cultura şi spiritualul.  

Ca să nu vorbesc în neştiinţă, închei cu câteva citate:

“M-am întrebat dacă viaţa noastră nu e rezultatul unei luări deoparte, dacă nu e nevoie de cineva care să intervină în viaţa noastră. Vieţile adevărate nu au loc decât atunci când eşti scos din grămadă, unde viaţa te macină laolaltă cu ceilalţi. Splendoarea e că asta nu se întâmplă de unul singur, nu ne luăm singur de-o parte, şi atunci apare seducătorul.”

“Adevăratele ipostaze ale seducţiei sunt cele în care seducătorul îl slujeşte pe sedus.”

“A fi victima unui seducător e suprema bucurie pe care o poţi avea în viaţă” 

Spuneţi-mi voi dacă nu citiţi ISUS în rândurile de mai sus. Isus ca şi “seducător”? Hmmm… Liiceanu spune că da. Scenariul se potriveşte. Isus îşi ia ucenicii deoparte, le schimbă cursul firesc al vieţii, îi “deturnează” de la rutina nimicitoare şi le arată o cale mai bună: slujirea. După al doilea citat Isus este seducătorul prin excelenţă. Gândiţi-vă la scena spălării picioarelor. Un seducător care spală picioarele prăfuite şi urât mirositoare ale seduşilor săi ucenici. Grozav lucru! Ce mai seducere…Şi, da, dacă Isus e marele Seducător, atunci a fi sedus, a fi victima Lui e suprema bucurie în viaţă!

Promit să vin cu completări în timpul lecturii şi după! 

Anunțuri

Încins cu bucurie

De data asta am să (încerc) să fiu scurt. Am scris în ultimele dăţi texte obositor de lungi pentru un blog. Am şi de data asta un detaliu revelator dintr-un psalm. Ce să-i faci? Ochi de filolog am, prieten al cuvintelor, detector de tropi şi potriviri neobişnuite de cuvinte sunt. Sensul e de cele mai multe ori tupilit îndărătul figurilor de stil ce trebuie deconstruite, dar nu pentru a li se arăta precaritatea, ci pentru a li se descoperi bogăţia de sens. Trebuie o foarte atentă lectură, lucru pe care orice cititor interesat îl poate face, fără studii de specialitate în ebraică-greacă. Uitaţi-vă, de pildă, la versetul 11 din Psalmul 30:

“Mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie.”

în NIV: “You turned my wailing into dancing; you removed my sackcloth into joy”

Dumnezeu preface tânguirile în veselie. Radicală prefacere. Suferinţa are gradaţii, spectrul ei e larg. La un capăt ar fi micile ofuscări, indispoziţii, iar la celălalt jalea, tânguirea, agonia. Când Dumnezeu intervine, cea mai intensă formă de suferinţă se preface în cea mai plenară formă de bucurie. “Veselia” din traducerea noastră nu surprinde îndeajuns de bine caracterul radical al intervenţiei. Nu ştiu de ce, dar de cele mai multe ori când aud de veselie mă gândesc la un soi de voioşie superficială. De aceea prefer în cazul ăsta NIV-ul care aici e cât se poate de radical. De la bocet pân la dans (uuuh!) de bucurie, observaţi, e cale lungă, nu însă când Domnul vine în ajutor. Atunci prefacerea e dintr-o dată, de la jale, tânguire, cu strigăte şi lacrimi, la dans şi chiote de bucurie. 

Dar detaliul acela revelator apare abia în partea a doua a versetului. “Mi-ai dezlegat sacul de jale”. Nu ştiu ce e jalea, n-am trăit-o, dar mă trec fiori numai când mă gândesc ce formă adâncă de suferinţă sugerează până şi cuvântul. Evreul ştia nu numai să plângă, deci să-şi exteriorizele durerea, dar apela şi la sacul de jale, acelaşi folosit în cazul pocăinţei (“în sac şi cenuşă”), semn vizual distinctiv pentru o stare de smerire, de durere adâncă, de părere de rău (dacă era vorba de pocăinţă). “Sacul” era din păr de capră, material aspru, iritant. Postura era de maximă umilinţă. Evreul se îmbrăca efectiv în sac, îl lega pe corp. Intervenţia radicală e dezlegarea sacului. Dar scenariul nu se încheie aici. Mirarea e că o încingere e înlocuită de o alta: încingerea cu sac e înlocuită cu încingerea cu bucurie.

Când Dumnezeu pune mâna pe tine, mai întâi te eliberează din strânsoarea sacului de jale, te dezbracă de haina plină de pete a faptelor bune autoneprihănite, dar apoi nu te lasă dezbrăcat. Fiindcă ţi-a dat o nouă minte, acum îţi dă o nouă îmbrăcă-minte (despre relaţia dintre cele două într-un post viitor – Marcu 5.15): pune pe tine haina neprihănirii lui Cristos, apoi îţi pune la dispoziţie armura lui Dumnezeu (Efeseni 6.12-16) pe care, nota bene, trebuie să o îmbraci singur, şi te încinge cu bucurie. 

Aşadar, ca în atâtea rânduri, Dumnezeu nu se opreşte la jumătatea drumului, nu operează cu jumătăţi de măsură, ci doar cu măsura întreagă a bogăţiei harului său, nu face lucrurile de mântuială (curioasă expresie, nu-i aşa?), ci mântuie în cel mai plin sens. Ajutorul Său preface bocetul în dans, dezleagă sacul de jale şi te leagă din nou… de data asta cu bucurie!

“Three Bean Coffee House” în Arad

Da, avem în Arad o cafenea creştină. Ştiu că formula e stângace şi foarte discutabilă. Nu eu am inventat-o. Mă mulţumesc să o preiau fără comentarii. Oricum, e un loc prietenos în care dacă nu vrei fum şi muzică techno, dar vrei o ceaşcă de cafea bună, this is the place to be in. De cum vezi firma de la stradă ştii că patronul ei are habar de marca Starbucks. Însă a preluat cu suficientă discreţie şi discernământ “aroma” starbucks fără să frângă specificul cafenelei sale, foarte simpatice de altfel, cu aer… “cozy”, cum îi spun cei care lucrează acolo. E un loc bine dichisit. S-a deschis sâmbătă şi mă gândesc ce bine a picat deschiderea tocmai pe timp de iarnă. Cafeneaua are, după mine, un şi mai mare rost  de a fi iarna. Îţi tot vine să te adăposteşti de ger într-un loc ca acela, cu lumină caldă, cu arome coapte de fel şi fel de cafele, cu prieteni dialogali şi dialogabili. Şi mai ales seara… când poate tre’ să alegi un smoother (cu aromă irish cream, vanilie, scorţişoară, caramel etc.) sau decaff-urile care să nu-ţi tulbure somnul de mai târziu. E bine. E binevenită casa de cafea “trei boabă”. Sună ciudat? Păi traduceţi voi? “Three bean” = trei boabă. Lipseşte “s”-ul de la bean, la plural? Da, am observat şi eu. Am întrebat şi mi s-a spus că întrebarea îi va fi pasată patronului plecat de Thanksgiving în State, de unde se şi trage. Până atunci nu vă poticniţi în nume (What’s in a name?). Mergeţi savuraţi locul şi oferta lor cea foarte aromată! 😉 Acesta nu este un text publicitar 

Dacă vrei să urci, coboară!

Credeam că “răsturnările”, inversiunile, lumea cu josu-n sus şi cu susu-n jos sunt specifice Noului Testament, învăţăturii lui Cristos, Împărăţiei, dar tot mai mult mă conving că ele se află şi pe paginile nu-tocmai-recentului testment ;). Hmm. Oare de ce?

 Căci gîndurile Mele nu sînt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sînt căile Mele, zice Domnul, ci cît sînt de sus cerurile faţă de pămînt, atît sînt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre.” (Isaia 55.8-9).

Vezi bine, Dumnezeu are alte gânduri, are o altă…gânduralitate, are o altă înţelegere a lumii şi rosturilor ei, are o altă ordine de instalat. E “altceva” decât omul. E…transcendent. E Master-mind-ul lumii. E doar firesc să gândească niţel diferit de lucrările lui.

Mai mult, intrarea şi instalarea păcatului în fibra lumii a însemnat întoarcerea lumii pe dos. Ne-am pomenit că ordinea, cosmosul erau plicticose, aşa că ne-am pus noi să reinventăm lumea şi am cam dat-o bară; am inversat valorile, am dărâmat reperele, ne-am dezis de Referinţă şi acum, postmodernişti ce suntem, am ajuns chiar să teoretizăm nu fără voluptate auto-referenţialitatea – cuvânt pretenţios pentru binecunoscuta atitudine “buricul pământului”. Nici nu e de mirare că, statornic cum e naturii Sale, caracterului Său, gândurilor şi hotărârilor Sale, Dumnezeu trebuie să răstoarne lumea noastră ca s-o aşeze “cum trebuie”, iar Scriptura e manualul de întoarcere pe faţă, în rost, cu susu-n sus şi josu-n jos – raportate la Dumnezeu Însuşi ca Referinţă ultimă -. 

Acum că am fixat un oareşce cadru teologic, suport teoretic, ia să vă exemplific:

Proverbe 15.33 – Frica de Domnul este şcoala înţelepciunii, şi smerenia merge înaintea slavei.

Proverbe 16.18 – Mîndria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înainte căderii. 

Versetele astea, după minte, ilustrează ciocnirea zgomotoasă dintre gândurile noastre şi gândurile lui Dumnezeu. Proverbe 15.33 e “reţeta succesului” după gândirea Lui, pe când Proverbe 16.18 e reţeta eşecului – rodul minţii noastre genialoide. Mai întâi să stabilim ce mişcare sugerează fiecare dintre cei patru termeni-cheie: smerenia-slava, mândria-pieirea (cu paralelismul sinonimic “trufie-cădere” din 16.18). Smerenia spun că sugerează o mişcare descendentă, pe când slava una ascendentă. Ajută dacă ne imaginăm nişte săgeţi. Tot aşa, mândria sugerează o mişcare ascendentă, în vreme ce pieirea o mişcare descendentă.

Şi acum interpretarea…

Am mai spus-o şi într-un alt context, cred că unul dintre înţelesurile semnificative ale “fricii de Domnul” este dreapta aşezare faţă de El, o sănătoasă înţelegere a raportului eu-Dumnezeu, o celebrare în uimire înfricoşată a diferenţei. Pentru cel care se află într-o dreaptă aşezare faţă de Dumnezeu, pentru cel înscris “la zi” la Universitatea Înţelepciunii (ce ştie Harvard? Princeton? Yale?), slava-“succesul” (deşi îmi repugnă termenul) vin doar după smerenie-smerire, şi doar la “vremea” rânduită de El. Vrei să urci? Coboară! Vrei să fii luat în seamă? Lasă-l pe Dumnezeu să te ia, “la vremea Lui”(1 Petru 5.6) , şi să te ridice. Aşadar “la vremea Lui”, nu ca într-un troc în piaţă , unde dau ceva şi primesc imediat altceva în schimb! Există un interval ce trebuie să se consume, spaţiul dintre acum şi atunci.

Pe de altă parte, pe dos, lumea îţi spune: eşti frumos, eşti deştept, “you can”, “just do it”, poţi dacă vrei, gândeşte pozitiv, afirmă-te, fii “mândru” de tine. Rezultatul? Oops – căderea, pieirea. Dar, din nou, “la vremea lui” – judecata, secerişul, cântăritul roadelor.

Pentru o vreme, reţeta lumii pare că dă randament, încordarea trufaşului pare a fi cheia succesului, însă căderea urmează invariabil, iar pieirea e şi mai dramatică, cu un şi mai puternic accent escatologic.

Prin urmare, Împărăţia nu se pupă cu Lumea, Domnul Dumnezeu nu se are cu Domnul Văzduhului, gândurile Lui nu sunt gândurile noastre, reţetarul Lui e altul decât reţetarul nostru.

Şi fiindcă suntem cetăţeni a unei Împărăţii care nu piere, care nu cade, să căutăm smerirea – partea noastră -, lăsând în seama Lui înălţarea. Ştie El mai bine când şi unde să ne înalţe.

O nouă filă din acel Pateric contemporan nescris încă

Avva Aaron merge spre casă. E pe aleea dintre blocuri. Se gândeşte la lucrurile de sus, prea puţin la cele de pe pământ. Umblă deci smuls din treburile lumeşti, cu capul nu în nori, ci mult dincolo de ei, în Duhul. La o oarecare depărtare se vede o doamnă care îi face vioi cu mâna şi îl strigă:
– Oh, domnu’ Popescu, de când nu v-am văzut… ce mai faceţi?
Avva Aaron răspunde:
– Oh, bine, mulţumesc frumos. Aştept o zi mare!
– Da? Ce zi?
– Păi ziua când Isus Cristos se întoarce să judece lumea şi să-şi răsplătească fiii!
Muţenie. Replica celui care, lămurit lucru acum, nu e al ei domn Popescu a lăsat-o perplexă. Se întoarce, cu ochii mari plin de surprindere, şi pleacă fără măcar să-i spună “la revedere”.

Avva Aaron explică:
– “Vezi, cât de uşor s-ar fi putut frânge momentul de mărturie dacă i-aş fi răspuns sec: “Îmi pare rău, doamnă, nu sunt domnu’ Popescu” şi mi-aş fi văzut de drum… Aşa numele Domnului şi venirea Sa i-au ajuns între gânduri, sămânţa a fost aruncată. Cu udatul şi creşterea se ocupă Duhul. Şi mai e ceva. închipuie-ţi ce conversaţie au să aibă doamna cu adevăratul domn Popescu când se întâlnesc de-adevăratelea… Sămânţa a fost aruncată. Vântul bate încotro vrea, poartă sămânţa Cuvântului cum voieşte (Ioan 3.8).”

Pilduitoare “trăire a clipei”, smulegere a “ocaziei” de mărturie din cotidian! Fiindcă, ideal, gânduralitatea îi e ancorată în celest (Coloseni 3.2), creştinul dovedeşte o maximă disponibilitate şi lejeritate de a comuta dinspre cotidian spre esenţialul trăirii în şi pentru Adevăr. În întâlnirea cu “doamna”, Avva Aaron a dovedit tocmai acea disponibilitate şi lejeritate vrednice de urmat. Prin astfel de trăiri în şi pentru Adevăr sacrul poate oricând irumpe în profan, cotidianul poate oricând fi o trambulină spre sacralitatea întâlnirii cu Crisots. Se pot scrie Patericuri contemporane, fără îndoială…

Despre “atârnare”

Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.” – Deuteronom 18.13

Tot tihnei părtăşiei cu fratele Pitt i se datorează şi acest mix text ce porneşte de la o afirmaţie cheie pe care am rumegat-o bine şi pe care acum v-o împărtăşesc.

Învaţă să-I atribui Domnului tot ceea ce face în viaţa ta. Dar ca să-i atribui Domnului trebuie să ajungi într-o atârnare deplină de El. În măsura în care ajungi să-L cunoşti pe Domnul, şi numai în acea măsură, vei fi gata să atârni de El.”

Straniu, sugestiv, adânc cuvânt: atârnare. Neologizanţii ne-ar propune “dependenţa”, dar tocmai fiindcă există atâtea tipuri de dependenţe, iar spectrul conotativ e mai mult negativ decât pozitiv, şi fiindcă astfel de cuvinte vechi au o mai mare forţă imagistică şi căldură decât multe neologisme, prefer “atârnare”. Viaţa cu Dumnezeu, o ştim bine, e una în care noi atârnăm de El. Îmi place “atârnare” şi fiindcă surprinde bine raportul om-Dumnezeu, raport căruia mie mereu îmi place să-i subliniez invariabilitatea: Dumnezeu e sus, eu jos. Dumnezeu e Mare, eu mic, nevoiaş după El. Dumnezeu e Tare, eu supus slăbiciunii, “căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Cor.12.9) etc.
Imaginea pe care o sugerează “atârnarea” nu e, cum poate unii s-au gândit, atârnarea unui sinucigaş. Fără să intru în macabru, atârnarea unui sinucigaş se face de un obiect, e atârnarea care ucide, pe când atârnarea de Dumnezeu se face de o Persoană vie, de Cristos-Stânca şi e dătătoare de Viaţă (zoe). Iată de ce imaginea pe care v-o propun este alpinistul cu echipament complet care escaladează o Stâncă. Prefer ideea de urcuş, fiindcă atârnarea noastră e de fapt o atârnare întru urcare (paradoxal lucru), e o atârnare spre apropiere de Stânca pe care singur n-o pot ajunge (“Du-mă pe stînca pe care n’o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” – Psalmi 61.2). Se impune o nuanţă. Atârnarea e cel puţin de două feluri: 1. atârnarea ca “dat”, ca fel de a fi în lume ca făpturi create de Dumnezeu – fie că vrem, fie că nu, viaţa noastră nu e în mâinile noastre, nu noi ne controlăm destinul (cât de mult s-au înşelat modernii…). Aflăm asta mai devreme sau mai târziu. Devreme prin Scriptură, târziu şi dureros prin experienţa zilnică şi, târziu de-a binelea, prin moarte. 2. Atârnarea conştientă, voită prin care agăţăm fiecare părticică din viaţa noastră de Dumnezeu, “îi atribuim Lui tot ceea ce face în viaţa noastră”. O astfel de atârnare discut în textul de faţă. Lucrul iluminant pe care fratele Pitt îl face e să asocieze disponibilitatea spre atârnare cu cunoaşterea Celui de care atârnăm şi să indice dinamica proporţiilor. O asociere simplă, adâncă…de bun simţ (vezi Al. Paleologu – “Bunul-simţ ca paradox”). Mă agăţ şi atârn de un lucru în măsura în care îi cunosc forţa şi puterea de susţinere. N-am să atârn de un fir de păr, nici ne un fir de păianjen. De ce? Fiindcă le cunosc puterea de susţinere. Alpinist să fiu, n-am să-mi leg frânghia de o ciupercă, fiindcă îi cunosc fragilitatea. Tot aşa, n-am să atârn de Dumnezeu decât în măsura în care Îl cunosc. Şi fiindcă atârnarea de Dumnezeu e cea mai bună situare faţă de El, e Viaţa însăşi, “să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul!…” (Osea 6.3).

Ninge(a) frenetic … „acum a stat”

Tocmai am privit pe fereastră. Ninge frenetic în Oradea. Fulgi imenşi, nefireşti de mari coboară nervos şi indiferenţi că au să se înece în bălţile ploii de-aseară. E prima ninsoare. Semnele că iarna îşi face locul în peisaj se înmulţesc. Cer gri. Ceaţă de dimineaţă. Mireasma dulceag-acrişoară de fum şi un “aer” iernatic hălăduie pretutindeni. Christmas nears…

Gânduri pe (timp de) ceaţă

Iată un un textişor poeticesc mai vechi, dar în fiecare an actual (mai ales în dimineţile de noiembrie). Ceaţa. Perdea diafană ce estompează contururi, netezeşte linii aspre, nivelează cromatici, desfide explicitul, clarul absolut şi arată discret spre mărginirea vederii de care, câtă vreme se zice astăzi, aici şi acum, nu putem scăpa, căci “acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13.12). Ceaţa e un dublu memento. Persistenţa ei nedefinită e amintirea vederii întunecate pe care o avem “aici” – un “aici” care nu ştim cât are să mai dureze -, pe când risipirea ei arată escatologic spre veacul lămuririi şi privirii în faţă. Chiar aşa… de ce opusul vederii “în chip întunecos” este, în veacul ce va să vină, vederea “faţă în faţă”? Am un început de răspuns: fiindcă doar întâlnirea nemijlocită, apropierea intimă “faţă către faţă” prilejuieşte clarul detaliilor, cunoaşterea întocmai a portretului complet; fiindcă întreaga noastră cunoaştere are ca obiect un Subiect, o Persoană, Cristos Însuşi (“Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” – Filipeni 3.10), cu faţă luminoasă, inepuizabil de frumoasă, a cărei detalii îmi sunt în parte ascunse aici, dar îmi vor fi deliciul privirii neîntrerupte atunci… Ceaţa are aşadar şi această valenţă anticipativă a “privirii în faţă”. Până atunci însă, ne rămâne întunecosul, totuşi nu tenebra, neexplicitul, totuşi nu obscurul; vederea mărginită dar setoasă după întâlnirea şi vederea celei mai minunate Feţe~~~

***
Ceaţa – ca o imensă foaie de calc mulată perfect pe crengi, pe hornuri, stâlpi de curent, pe banca din parc şi pe frunzele gălbuie ale vişinului din grădiniţă. Aerul are o mireasmă dulceagă de fum. Se poate adulmeca iarna. Lumina gălbuie pe care o dă stâlpul din dreptul geamului „ţine” cu taina ce creşte, semnificativ şi plăpând, în proporţii. Blânda obscuritate care se naşte aduce un plus de tăcere uşor granulată.

*
Crengile copacilor înghit nesăţios din ceaţă, doară-doară le-o fi mai înverzită-nmugurirea-n primăvară
*
Aerul bea ceaţa ca pe un lapte.
Aerul bea ca un copil ceaţa lăptoasă.
Copilul bea cu timp laptele ca ceaţa.
Aerul bea ceaţa ca un copil.

*
Dar care e aerul şi care e ceaţa? Sunt două? Când ceaţa se coboară, aerul o primeşte cu o îmbrăţăşare ce ţine atâta timp cât ceaţa se hotărăşte să stea. Ceaţa şi aerul sunt îmbrăţişate. Se confundă. Se amestecă. Se topesc. Călătoresc frenetic prin particulele ce le compun. Se dăruie. Se ţin strâns like on a wild roller coaster ride: ceaţa şi aerul, aerul şi ceaţa, ceaţaerul

*
Firicelul de fum eliberat de coşul casei e invidios. Nu mai primeşte atenţie. Ceaţa îl topeşte în indistinct. Ceaţa îl confiscă şi îi pierde spectatorii. Poeţii nu mai pot închega versuri moi despre aerul intim al unei case, judecând după fumul noduros ridicându-se leneş şi gri.