De ce m-am razgandit in ‘cazul Alfie’

Acesta text e un raspuns la comentariile care au aparut la urmatoarea mea postare pe Facebook:

M-am razgandit in cazul ‘Alfie’. Decizia de a nu le permite parintilor transferul in Italia (si din cate se vede, apoi in Munchen si apoi cine mai stie pe unde) a fost intemeiata, chiar daca extroardinar de dificil de acceptat.

Am ajuns la concluzia asta citind articolul acesta – e cea mai clara, sobra, si cumpanita perspectiva pe care am intalnit-o pana acum. Autorul este Matthew Scott – barrister (avocat pledant) la Pump Court Chambers si blogger pe teme juridice.

Inainte sa sariti, va rog cititi materialul in intregime pentru a intelege detaliile juridice ale cazului si modul nefericit in care acesta s-a derulat cu complicitatea unor organizatii crestine de campanie implicate in caz. Va rog faceti efortul de a nu reactiona exclusiv emotional si defensiv.

Mentionez de la inceput ca asta va fi singurul comentariu pe care il voi face. M-am lamurit mai demult – nu suficient de devreme! – ca dezbaterile pe forumuri de tip FB sunt 9 din 10 ori sterile. In cel mai bun caz nu duc nicaieri. Deseori duc la schimburi generoase de animozitati, blocari si dez-prieteniri. Nimeni nu convinge pe nimeni si mai toata lumea se grupeaza inversunat in triburi, de unde isi confirma reciproc punctul de vedere si ataca alte triburi de opinie.

Acum despre Alfie. Fara indoiala e vorba de un caz cu o imensa incarcatura emotionala si de mare complexitate medicala si juridica. Venim fiecare cu bagajul propriu de experiente, cunostinte medicale, juridice, predispozitii, alergii ideologice si pozitii prestabilite referitor la rolul parintilor, al statului si al expertilor, printre altele.

M-au indispus insa rea-credinta, distorsionarile, ad hominem-urile, insinuarile, si alte tipuri de atacuri care din pacate abunda in sirul de comentarii la postarea mea. Sper ca e clar: nimeni nu are toate datele si imaginea de ansamblu in toate detaliile ei. Chiar daca articolul lui Scott mi s-a parut informat, lamuritor si echilibrat, imi dau seama ca s-ar putea sa fie si alte dedesubturi, juridice si de alta natura, care complica pozitia luata de Scott si adoptata in final si de mine.

Acum pe fond, cateva idei:

Cu toate ca etiologia bolii neurodegenerative nu a fost cunoscuta pe deplin, manifestarile ei au fost cat se poate de clare (si tragice):

“Before the case, the parents had engaged solicitors who commissioned several independent expert opinions, all of whom agreed with the doctors at Alder Hey that Alfie’s medical prognosis was hopeless and that Alfie’s brain had deteriorated to an extent that was ‘catastrophic and untreatable.’”

Centrul de greutate al dezbaterii e asadar urmatorul: cine are capacitatea (!) si dreptul (!) de a stabili ce este in interesul superior al copilului – atentie insa, nu in general, ci in astfel de cazuri medicale extreme. Verdictul medicilor din spital si al diversilor medici specialisti implicati in caz a fost clar si unanim: conditia sa este absolut ireversibila. Creierul sau este la un nivel catastrofal si ireversibil de degradare. Chiar si parintii acceptasera acest fapt. Niciodata nu s-a pus in discutie posibilitatea unei alte variante de tratament (experimental).

Daca parintii ar fi avut castig de cauza in nefericita disputa cu spitalul, Alfie ar fi continuat pe o perioada nedefinita cu tratamentele extrem de invazive pentru mentinerea sa in viata in mod artificial. Daca mai putea simti durere asta ar fi insemnat suferinta prelungita nedefinit si absolut nenecesara (in sensul ca nu ar fi dus la o eventuala ameliorare, si cu atat mai putin o vindecare).

Dupa ce spitalul a obtinut dreptul de a-l deconecta de la aparate, Alfie intr-adevar nu a murit instantaneu, asa cum anticipasera medicii in baza experientei si expertizei lor, ci a mai trait cateva zile (5?). Asta intr-adevar a adaugat cazului un strat suplimentar de complexitate si a alimentat controversa. Dar a vorbi de ‘infometare’ si ‘crima’, dat fiind subtilitatile medicale si legale ale cazului, este iresponsabil si ignorant. Cel mai probabil, din momentul in care a fost ‘deconectat de la aparate’ s-a trecut la ingrijire paliativa – adica pregatire pentru moarte prin sedative administrate pentru a micsora durerea. Este exact ce se intampla in alte cazuri incurabile in care se recurge la tratament paliativ.

Si aici cred ca e esenta dezacordului: unii cred ca mentinerea unei persoane in viata in mod artificial, in totala dependenta de aparate este singurul mod in care respectam viata umana in astfel de cazuri. Dar exista si o alta perspectiva: moartea fizica este urata, cumplit de dureroasa si de-a dreptul tragica, mai ales cand vine vorba de un prunc de 2 anisori. Dar cata vreme traim de partea asta a revenirii lui Cristos, inainte de Noua Creatie unde lacrimile vor fi sterse si moarte nu va mai fi, moartea este un ‘dat’ al vietii in acest trup fragil de carne si intr-o lume ce suspina sub blestemul caderii. Exista o limita pana la care putem intarzia moartea. Vine insa momentul in care trebuie sa o acceptam.

Oricat de greu ar fi fost – si aici, recunosc, nici nu cred ca imi pot imagina ce sfasiere trebuie sa simti ca parinte in astfel cazuri – cred ca parintii lui Alfie, mai ales ca erau catolici, ar fi trebuit sa accepte ca, in situatia data – tragica si sfasietoare cum a fost –, viata micutului lor trebuie onorata prin acceptarea faptului ca a ajuns la sfarsit.

Mentionez ca nu voi raspunde la alte comentarii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: