Arhivele lunare: Decembrie 2007

“Iubirea ca…” – din “Despre seducţie”

Am făcut de-a lungul timpul mai multe promisiuni de revenire la anumite subiecte şi post-uri. Unele le-am ţinut, altele le-am lăsat să se scurgă în uitare. Una dintre cele mai recente promisiuni am făcut-o referitoare la “Despre seducţie”, ultima care a lui Gabriel Liiceanu. Deşi am pornit la drum cu câteva reţineri (menţionate în primul post), lectura cărţii mi-a dat destule satisfacţii ca să o pomenesc din nou aici. Remarcabile sunt capitolele despre relaţia dintre Creştinism şi problematica seducţiei în care, lăsând la o parte anumite derapaje exegetice, Cristos este prezentat ca “cel mai mare seducător din istoria omenirii”, ca deturnător de destine, ca Dumnezeu-Însuşi dus din cer să se-ducă omenirea, adică să o tragă deoparte de pe drumul pieirii şi să o ducă spre Împărăţia Nepieritoare, în vreme ce El Însuşi dovedeşte că El nu poate fi sedus, nu poate fi deturnat de la puritatea caracterului Său şi misiunea Sa precisă în lume. În seria capitolelor întinse pe tensiunea dintre carne şi spirit ca “spaţiu” de realizare a unui scenariu de seducţie, unul dintre cele mai savuroase conţine interpretarea fenomenologică a iubirii dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt. Cadrul e unul de echilibru între carne şi spirit. Înainte să vă ofer câteva note de interpretare fenomenologică a iubirii trebuie totuşi să spun că, oricât de misterioasă, plină de adâncimi şi valenţe de interpretare ar fi fost, relaţia dintre profesorul şi soţul Heidegger şi studenta Hannah, cred eu, rămâne una ilicită şi condamnabilă. Că ceea ce a rămas în urma ei, respectiv corespondenţa şi mărturiile care fac posibile un asemenea capitol şi o interpretare adâncă a fenomenului iubirii, e ceva minunat, frumos şi bogat, asta e o chestiune secundară.

Dar reflecţiile despre iubire sunt absolut splendide:

1. Iubirea ca “irumpere” în viaţa obişnuită a ceva ne-obişnuit şi căreia nu i te poţi opune

2. Iubirea ca posibilitatea cea mai bogată a fiinţei umane

“Din fiinţa noastră face parte, în mai mare măsură decât realitatea noastră, posibilul nostru. Din noianul fiinţărilor aflate în lume sunte singurii care nu suntem dar ceea ce suntem, ci şi ceea ce vom putea fi. Omul este proiect, aruncare în viitor, pentru că în mod esenţial el e posibilitate.

a. Iubirea ca spovedanie (comuniune de fiinţă – “spunerea până la capăt”)

Pentru a te transforma în ceea ce eşti, este nevoie ca celălalt să te preia în viaţa lui şi tu să îl preiei la rândul tău în viaţa ta. (nota mea: Noi suntem în Cristos şi Cristos locuieşte în noi – iată condiţia creşterii în asemănare cu El)

b. Iubirea ca povară (dulce şi cea mai grea)

“În măsura în care devin una cu fiinţa iubită, rămânân totodată eu însumi, înseamnă că sunt mai mult decât         eram înainte singur. Trăiesc dintr-o dată două vieţi, iar miracolul iubirii stă în capacitatea noastră de a prelua     în noi viaţa celuilalt. În felul acesta, existenţa noastră atârnă cât două vieţi în loc de una, devine mai grea,             capătă de acum gravitate, de aici ideea de povară.

c. Iubirea ca dar şi dăruire – nota mea: Iubirea este dar de la Cel ce Se numeşte pe Sine “Iubire” şi în măsura în care partenerii iubirii dăruiesc şi se dăruiesc unui altuia, iubirea lor devine la rândul ei dar spre Dătătorul iniţial.

d. Iubirea ca lăsare-de-a-fi (Seinlassen) – non-bruscare, firesc, curgere lină, calm, naturaleţe

d. Iubirea ca prezenţă în aşteptare şi depărtare (ca prezenţă în absenţă) – În iubire nu există cu adevărat absenţă, doar depărtare.

Anunțuri

Dac-aş fi ştiut…

Fiindcă e “a 2-a zii de Crăciun”, prelungire reflexă a Sărbătorii, în cadrul fixat de naraţiunile naşterii din Luca şi Matei se pot imagina detaliile şi desfăşurările de acţiune care ori lipsesc în textul scriptural, ori sunt bine comprimate. Monologul de mai jos e rostit de hangiul casei de poposire care nu mai avea loc pentru naşterea lui Mesia după ce naşterea trecuse ireversibil. Gustul amar pe care-l veţi simţi pe tot parcursul textului sper să nu-l avem niciunul din noi acum că Sărbătoarea a trecut. Să putem spune: am ştiut cine ne vizita, aşa că i-am deschis şi l-am primit!

Dac-aş fi ştiut…

“fiindcă în casa de poposire nu mai era loc”

Ce puteam să fac? Hanul mi-era plin, fiecare cameră tocmită încă de-demult de către oameni dintre cei mai însemnaţi. Aveam onoarea să îl găzduiesc pe însuşi Marcus Lucius şi cărturarii săi care făceau recensământul cerut de înfricoşătorul împărat Cezar August.

Ce zarvă, ce înghesuială în zilele-acelea când toţi erau chemaţi să se întoarcă în cetăţile din care proveneau spre a fi număraţi. Din îndepărtata Galilee străbăteau cale lungă să se înscrie –bogaţi, rabini, domni cu funcţii înalte – o mulţime nobilă pe care Betleemul nostru neînsemnat nu o cunoscuse şi poate nu avea să o mai vadă niciodată.

Şi iată-i pe toţi aceştia poposind la noi: cu caravanele, cu slujitorii cei mai buni –ce mare privilegiu; ce şansă nemăsurată de câştig. Umblam printre ei precipitat veghiind ca totul să fie pe a lor plac. Strigam la slugi, la servitoare, vedeam de animale, mă ocupam de foc…

Puteam eu şti că sunt atât de importanţi? Doi tineri palizi, osteniţi? Fără de slugi, fara de cai sau boi sau numeros alai. O tânără şezând pe un măgar uscăţitv ţinut în frâu de un bărbat obosit şi el…Puteam eu şti că cei care băteau sfios la uşa mea erau de fapt cei mai de seamă oaspeţi pe care i-aş fi putut avea… i-aş fi putut avea…
Nu primisem nici o înştiinţare, nici măcar o vorbă mai întortocheată pe care mai apoi să o fi descifrat şi care să anunţe venirea…venirea unui prunc – nu oarecare!

Era un semn… – spun ei – o stea ce-n seara-aceea lumina prea tare. Dar eu, să fi avut eu timp de stele când casa imi era ticsită, când fiecare îmi cerea ajutorul? N-am fost niciodată un visător, numărător naiv de stele, dar vai, cu câtă tremurare aş fi scrutat întinsul zare să aflu de la stea mai multe despre venirea Sa. Şi ce primire regească I-aş fi făcut, oh, numai de-aş fi ştiut cumva…

Se spune că îngeri adunaţi în mulţimi fără de număr cântau maiestuos în înălţimi. Dar cum puteam eu auzi a lor cântare când hanul mi-era îmbrăcat în zgomot nebun…urechea mi-era surdă la glasul cristalin, la armoniile cereşti.

Oh, numai de-aş fi ştiut aş fi întors tot hanul peste cap. Aş fi făcut tăcere – Pe „marii” cărturari, pe Marcus Lucius i-aş fi trimis din camerele încălzite drept în ale gospodăriei reci şi nepăzite-unghere.
Celor doi şi Pruncului le-aş fi oferit făr’ strop de ezitare cea mai încăpătoare, cea mai bine încălzită shi îngrijită-odaie – a mea!

Însă noapte i-a găsit în staul, lângă miei…cât de josnic am putut să scap de ei…de El.

Rostindu-mi lamentaţia, mă văd acum, fără de scuză, un amărât hangiu ce în etern va spune: „dacă aş fi ştiut…”

O întâlnire nemijlocită cu dumnezeirea

O (duioasă) meditaţie de Crăciun. Adaptare după un text de Ken Gire

Primii evanghelişti au fost nişte simpli păstori. Au avut parte de o chemare pentru care nu aveau un dar deosebit, instruire teologică, nici măcar studiu individual. Nu au avut nici o organizaţie care să îi premeargă şi nici tractate pe care să le lase în urmă. Ceea ce au avut, şi de fapt, tot ce au avut, a fost o întâlnire nemijlocită cu Dumnezeirea.

Păstorii trăiesc într-o mică şi insalubră tabără la marginea Betleemului. În comunitate sunt un grup de oameni nedoriţi pe care lumea îi ocoleşte şi… nu e foarte greu de imaginat de ce. Datorită ocupaţiei lor, nu sunt în stare să practice ritualul religios al curăţirii. În consecinţă, sunt priviţi drept necuraţi. Deoarece nu sunt avizaţi în ale legii, sunt consideraţi ignoranţi. Neavând rădăcini în comunitate, sunt priviţi cu suspiciune.

Acest grup de păstori, la periferia societăţii evreieşti, îşi petrece noaptea sus, pe coama de piatră a dealului. Doi dintre ei stau treji şi păzesc turmele, în timp ce ceilalţi se strâng în jurul focului încercând să apuce puţintel somn. Noaptea e înaltă. Cerul e împodobit cu stele, iar vântul poartă prin înălţimi miros de oaie. În afară de câteva zgomote de animale ce se aud în depărtare, dealul e cuprins în tăcere. În tabăra păstorilor, tot ce se mai pot auzi sunt câteva conversaţii stinse. Focul, şi el, abia mai pâlpâie, când deodată, cortina nopţii e despicată de către un înger ce împrăştie slava cerului pretutindeni. Lumina orbitoare îi trezeşte pe bărbaţii care îşi întorc faţa la pământ tremurând de frică. Înfăţişarea îngerului e înspăimântătoare, dar nu şi cuvintele sale: „Nu vă temeţi căci vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul!”

Profeţii I-au întrezărit venirea şi au proorocit despre El. Regii i-au aşteptat domnia. De la pălmaşi la patriarhi, întreg Israelul Îl aşteptase…
Şi totuşi, Să fi sosit ceasul tocmai acum? Să fie locul tocmai acesta?
Să fie tocmai El? Păstorilor nu le vine să creadă. Parcă anticipându-le întrebarea, îngerul le spune cum au să Îl recunoască pe Mântuitor: „Iată semnul după care Îl veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi aşezat într-o iesle.”

Cortina cerului se trage şi mai mult. Se pot vedea mulţimi de îngeri ce se unesc în coruri de laudă: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”

Mai apoi, corul de îngeri se retrage în adâncul cerurilor trăgând în urma lor cortina nopţii. Păstorii o iau la fugă. Coboară în cea mai mare grabă. Aleargă însufleţiţi spre Betleem. Caută staul după staul până îl găsesc pe acela în care Copilul se născuse.

Pereţii sunt plini de umbre. Ochii păstorilor sunt plini de mirare. Iată-L, întocmai cum le spusese îngerul! Înfăşat în scutece, aşezat într-o iesle. Pentru păstori, pruncul aşezat în paie, strâns înfăşurat, arată ca un miel nou-născut.

Providenţială potrivire – ca vestea naşterii Mielului lui Dumnezeu să fie adusă unor păstori, iar sărbătoarea de primire să aibă loc într-un staul. În acea noapte, păstorii au trecut de la cea mai uluitoare privelişte cerească, la cea mai umilă imagine pământească; de la cea mai pătrunzătoare lumină în ceruri, la cea mai plăpândă luminiţă dintr-o iesle; de la un cor angelic, la o cântare a animalelor; de la o descoperire prin cuvânt, la una fără cuvinte. O descoperire atât de încet rostită, încât pentru a o auzi au fost nevoiţi să se plece şi să păşească înăuntru. Ascultă, poţi să o auzi? Mântuitorul s-a născut, Regele regilor a coborât pe pământ şi singurul aur cu care a fost împodobit a fost culoarea paielor în care era culcat. Singurul argint – strălucirea fadă a lunii. Singurele briliante – lumina de prisos a stelelor.  El este C    ristos Domnul!

Şi totuşi, de bunăvoie, Creatorul s-a lăsat pe mâna creaţiei Sale, la mila unor străini care să Îl primească, la mila unor muritori să Îl hrănească – pentru totdeauna la mila noastră – să Îl trădăm dacă vom vrea, să Îl batjocorim, să Îl lovim, să Îl pironim pe o cruce. Cu toate că ştia toate acestea, El totuşi a venit la noi. S-a coborât sub semnul celei mai adânci şi uluitoare umilinţe.

Din gândurile lui Isaac Sirianul

Pacea a fost dăruită lumii întregi; nimeni să nu rostească ameninţări. Aceasta e noaptea Celui Prea Blând; nimeni să nu fie aspru. Aceasta e noaptea Celui Prea Umil; nimeni să nu se mândrescă. Acum e ceasul bucuriei; să nu ne răzbunăm în el. Aceasta e ziua bunăvoinţei; să nu fim răutăcioşi. În această zi a păcii să nu ne lăsăm stăpâniţi de mânie. Astăzi Cel Prea Frumos a coborât să ne poarte povara; aşa că, voi cei bogaţi, chemaţi-i pe cei săraci la masa voastră. Astăzi am primit un dar pe care n-am îndrăznit să-l cerem; să ne milostivim astăzi de toţi cei care cerşesc şi imploră. Sărbătoarea de astăzi începe cu deschiderea porţilor cerului ca răspuns al rugăciunilor noastre. Să deschidem porţile noastre celor ce ne cer iertarea. Astăzi Fiinţa Prea Sfântă a luat chipul omenităţii ca omenitatea să poată lua chipul dumnezeirii.
Multumesc Erunestian!

Dez-înduioşarea Sărbătorii

Crăciunul e aici. Pregătirile s-au sfârşit. Cumpărăturile sunt încheiate. Funtele făcute, globurile agăţate. Luminiţele lucesc orbitor. Roşu, verde, auriu cât vezi cu ochii. Pete de zăpadă veche acoperă bălţile îngheţate.

Am aşteptat Crăciunul şi totuşi parcă l-aş  fi ţinut la distanţă fiindcă oricum are să treacă mai repede decât îmi doresc. Oricât de nepopular ar putea fi acest prim gând de sărbătoare pe care îl postez aici, trebuie să vă spun cum vreau să gânduresc Sărbătoarea Naşterii: cu mai puţină îndoişare, mai multă reverenţă în faţa unei umiliri inexplicable şi cu hotărârea de a profita de frăgezimea inimilor ce se deschid în ceas de sărbătoare, ca Evanghelia să pătrundă acolo unde, în ciuda luminii puternice a Sărbătorii, domneşte încă întunericul.

Dez-înduioşarea Sărbătorii. Asta fiindcă de Crăciun tindem să încremenim în instantaneul ieslei, al scenei emoţionante cu animale suflând aburos pe faţa luminoasă a pruncului înfăşat în scutece (how cute!), lăsând la o parte faptul că pruncul acela e, încă de la primele secunde pe pământ, Dumnezeu Însuşi Întrupat, Cristos Domnul prin Care s-au făcut şi se ţin laolaltă toate lucrurile. Vreau un Crăciun în care să mă minunez cum Cel făr’ de-nceput se naşte într-un sat neînsemnat din Iudea, cum Creatorul se dă literalmente pe mâna creaţiei Sale şi cum totul se petrece într-o uluitoare clandestinitate.

Îmi plac decoraţiile, îmi place aerul cald şi intim de sărbătoare, îmi place duioşia temperată, dar să nu rămânem la ele. Să ne lăsăm pătrunşi de adevărurile naşterii, de minunea insuficient contemplată a Dumnezeului care se coboară la noi, din transcendenţa-i autosuficientă se coboară în imanenţa întunecată ca să aducă Lumină şi Izbăvire. Multe şi adânci sunt adevărurile naşterii. Să le gândirim  împreună în mirare!

“Bagă-ţi minţile în cap!” ; “Ţi-ai ieşit din minţi?” ; “Nu-i întreg la minte”

Fulguraţii gândurale despre problematica ieşirii minţii din cap

Trei expresii înrudite folosite în mod curent (nu discutăm instanţele de comunicare şi tonalitatea dialogului în care izbucnesc asemenea îndemnuri şi comentarii). Din câte înţeleg eu, înseamnă că mintea ne poate ieşi din cap, dintr-o matcă virtuală a ei, dintr-un spaţiu dedicat şi închis care îi asigură integritatea (aşa cum cutia craniană adăposteşte în el creierul). Momentul ieşirii minţii din cap corespunde cu o atomizare a ei, o pulverizare, o împrăştiere. Evenimentul e consemnat gramatical prin trecerea la plural a substantivului minte, lucru cu totul şi cu totul neobişnuit. Căci e de bun simţ, e firesc să spui că fiecare om are o minte, una singură , nu mai multe. Aşadar, ai o singură minte care, sub anumite împrejurări, prin dezechilibru, se pulverizează, trece la plural – rău lucru. “Bagă-ţi minţile în cap” e exhortaţia plină de patos de a reveni la integritatea normală a minţii, de a trece de la pluralitatea morbidă a “minţilor” la unicitatea sănătoasă a “minţii întregi”. De aceea, cu precădere despre cei cu boli mintale se spune că nu sunt “întregi la minte”, adică au o minte fărâmiţată. Nu vreau să intru în psihopatologie, nici n-aş avea competenţa necesară, dar în termeni mai puţini specifici sau ştiinţifici, boala înseamnă şi pierderea integrităţii minţii.

Fără a intra într-o analiză a conceptului de “minte” în Biblie (deşi ar fi fascinant!), nu e greu de remarcat că textul înregistrează aproape întotdeauna forma de singular (Ex 31.6 – Am dat pricepere în mintea tuturor ce sunt iscusiţi;Ps. 94.8 – Învăţaţi-vă minte, oameni fără minte; Prov. 11.22 – Femeia frumoasă şi fără minte…; Ier. 5.21 – popor fără minte; 1 Cor. 14.20 – Nu fiţi copii la minte; 1 Pet. 1.13 – Încingeţi-vă coapsele minţii; 2 Pet. 3.1 – caut să vă trezesc mintea sănătoasă etc.)

Despre îndrăcitul din ţinutul Gadara se spune că, după ce a fost tămăduit, a fost “întreg la minte” şi îmbrăcat. A fi sănătos înseamnă a avea o minte întreagă, nefărâmiţată. Iar o minte întreagă se arată inclusiv prin îmbrăcă-minte, prin faptul că acoperă corporalitatea pe care mintea ieşită din cap şi devenită “minţi” ar vrea să o exhibe deşănţat.

Acum că suntem în plină iarnă, deci, vezi bine, putem gânduri şi vorbi “la rece”, ce ziceţi, nu vi se pare că trăim într-o lume plină cu minţi (“minţi luminate”), dar fără minte?

Erată la post-ul „Din tihna părtăşiei cu fr. Pitt Popovici”

Am primit ieri o scrisoare de la fr. Pitt Popovici. E un lucru grozav să te ştii “adrisantul” unui răvaş scris de un adevărat patriarh la cei 90 de ani ai săi şi la toată istoria pe care a trăit-o dumnealui. E uimitor cât de  treaz, cât de lucid e la o aşa vârstă. Poate cea mai mare mirare pe care am trăit-o în ultimele săptămâni a fost ieri, când, citindu-i scrisoarea, am descoperit că mi-e cititor de blog, cel puţin ştia de post-ul scris în urma vizitei sale în Arad, la noi în familie. Din modestie şi de dragul acurateţii datelor, fr. Pitt îmi explică felul în care post-ului din octombrie e prea elogios şi conţine imprecizii istorice. Explicaţia constă în faptul că relatarea dumnealui, într-un cadru informal, din care am cules anumite date redate în post nu s-a vrut una exhaustivă, aşadar a conţinut unele lucruri neexplicate în totalitate. Cu toate acestea, vina mi-o asum pentru inexactitate şi, ca prezentarea perioadei 1954-1959 şi a problemei “reglementării” să fie corectă din punct de vedere istoric, redau mai jos fragmente din scrisoarea dumnealui care explică în detaliu cum s-au întâmplat lucrurile, corectând astfel post-ul meu şi lăsând în urmă o filă de istorie cu informaţii precise. Lecţia e acelaşi: unitate, rezistenţă şi refuz al compromisului!

(italicele îmi aparţin)
“ <Reglementarea> a fost pusă la şedinţa Comunităţii Baptiste din Timişoara, adică a bisericilor din Banat, deci nu la şedinţa Bisericii Betel. Da, şedinţa s-a ţinut în clădirea bisericii, dar acolo au fost adunaţi reprezentanţii tuturor bisericilor. Aşadar bisericile n-au mişcat în direcţia compromisului.

Rolul decisiv  nu a fost al meu, ci al Domnului, căci nu eu am stat de vorbă cu mulţimea păstorilor din Banat, fiindcă nu am avut ocazia înainte de şedinţă. Mi-aduc aminte că am spus că de la băi din Slănicul Moldovei am mers la Bucureşti şi am vorbit cu Dr. Belicov, avocat Petru Balc, Viorel Garoiu şi prof. T. Dârlea, lideri baptişti din Bucureşti, şi ei au agreea cu mine, totuşi delegaţii bisericilor au votat reglementarea, aşa că am plecat cu un gust amar din Bucureşti.

Spiritul de indisolubilă unitate a fost nu al comitetului bisericii, ci al păstorilor din Comunitatea Baptistă din Timişoara. E adevărat că după şedinţă când ne-am retras în biroul bisericii şi fr. Gavril Dunca a pus în discuţie ce era de făcut, eu am scos memoriul pe care fr. N. Munteanu l-a citit şi pe care mai apoi vreo 22 de păstori, câţi au rămas în birou, l-au semnat. Din mica dumneatala descriere pare a fi fost totul organizat de mine, ori nu a fost aşa.

La cea de-a doua şedinţă ce a avut loc peste trei săptămâni, când au venit nu numai păstorii, ci şi diaconii, tonul era deja dat prin semnatarii memoriului şi au fost indisolubil uniţi şi, din nou, nu au primit nici un vot. Nici măcar cei pe care îi ştiam informatori nu au avut curajul să voteze. Glorie Domnului pentru prăbuşirea “reglementării” pe timp de 5 ani. Iar când pe data de 15 noiembrie 1959 mi s-a cerut să fiu eu primul care să aplic reglementarea şi nu am vrut, am fost destituit 4 ani şi jumătate. Şi aceasta a fost o mişcare a Domnului, prin ei, ca eu să vin în America. Slavă Lui!”

Când cantitatea duce la calitate

De obicei sunt gândite în opoziţie: calitate vs. cantitate. “Nu cantitatea contează, ci calitatea”. Şi aşa e. Însă există cel puţin un caz, pe care eu îl tot probez şi iar probez, când cantitatea duce la calitate, când repetarea uneia şi aceleiaşi îndeletniciri duce la creşterea în calitate a alteia. Despre ce e vorba? Despre relaţia dintre citit si scris. În termeni cât mai simpli, n-ai cum să scrii BINE, dacă n-ai citit MULT – cantitate -> calitate. Vrei să ai condei fin, vrei să ştii cum să conduci o frază, vrei să închegi un discurs convingător? Citeşte. Citeşte cât mai mult… şi apoi scrie. Poate sună a sfătoşenie, însă doar “conversaţia cu minţi mai luminate ca tine” (o definiţie aproximativă a actului lecturii într-un scenariu ideal) poate spori calitatea propriilor noastre producţii.

Nu că s-ar întâmpla foarte des, dar dacă e să nu citesc pentru 2-3 zile, parcă şi vorbirea îmi e mai dreptace (sunt stângaci, nu pot tolera un astfel de limbaj îmbâcsit cu discriminare 🙂 ), scrisul mai ofilit, mai împănat cu clişee. Desigur, nu orice text trebuie să dea dovadă de virtuozitate stilistică. Dar un condei bun, indiferent de textul pe care-l produce, e remarcat numaidecât. Are vigoare, dar şi graţie. Are deopotrivă precizie  şi culoare stilistică. Are şi tuşee mai pronunţate, dar şi atingeri diafane cu subtilităţi aromate. Şi un astfel de condei de calitate nu se formează decât prin lecturi în cantităţi en-gros.

Îmi place CONTINENTAL

Nu mă dau în vânt după trupe româneşti de muzică creştină. Cred şi eu că ducem lipsă de activitate culturală autentică şi de bună calitate în mediul evanghelic românesc, inclusiv în materie de muzică. Îmi place, totuşi, CONTINENTAL. Au fost la noi la biserică weekendul trecut, trupa de bază, nucleul, cei implicaţi şi în înregistrarea albumelor. Mai demult îi priveam cu reţinere. Nu erau nici în genul trupelor americanofile penibil-mimetice, dar nici alură de cor de biserică nu aveau. Aşa că n-am ştiut cu ce tacâmuri se mănâncă. De câţiva ani încoace însă îi descopăr ca una dintre cele mai fericite variante de muzică tinerească din România. Au şi flavor-ul unei muzici la care să rezoneze tinerii noştri, mai ales că repertoriul e compus în mare parte din traduceri şi orchestraţii după piese din CCM-ul si Praise & Worship-ul american, au versuri bine întocmite şi potrivite în română, sănătos doctrinare şi cu multă fineţe poetică.  CONTINENTAL e, cred eu, alternativa foarte potrivită la lălăielile cu repetări obsesive, la limba română schingiuită şi brutalizată din multele piese de preiz end uărşip ce au intrat în n variante în repertoriul neoficial al tineretului evanghelic românesc (despre asta, mai pe larg, altădată).

Au avut o prestanţă lăudabilă sâmbătă şi duminică. Se vede, se aude, se simte autenticitatea. Piesele sunt cântate la modul angajat, cu convingere, fără gesticulaţii emfatice care să ia faţa audienţei. Precizie, omogenitate, armonie şi bună forţă de transmitere. Un singur lucru îmi vine acum în minte ca un reproş… versurile, după mine, sunt prea poetice pe alocuri, prea deschise metaforele, prea mult echivoc poetic. Să mă explic. Nu cred că textul unui cântec reuşit ar trebui să fie o poezie. Altă densitate poetică ar trebui să aibă versurile unui cântec şi o cu totul alta o poezie. De ce? Fiindcă poezia e o experienţă a tihnei, a zăbavei fericite, presupune întârzierea în reflecţia asupra imaginilor, asupra asocierilor de cuvinte etc., pe când un cântec e o experienţă în mişcare, în continuă derulare dictată de curgerea cântecului, de ritmul ce conduce inevitabil spre sfârşit. Da, E e o chestiune de nuanţă, ca de atâtea alte ori. Să ne înţelegem bine: apreciez versurile profunde într-o cântare, nu îmi place apa de ploaie, dar cred că trebuie bine măsurat gradul de poeticitate . Toată discuţia asta se poartă din unghiul receptării, al participării la evenimentul-experienţa cântatului. Nu te poţi opri pur şi simplu din cântare să digeri ceva de felul “zborul frânt al aripilor însetate după zenit”, aşa că inevitabil treci odată cu curgerea cântecului mai departe, ratând astfel întâlnirea cu un text poetic ce ar fi meritat o lectură tihnită, în intimitate, cu un ritm dictat din interior, cu pauze şi opriri ad libitum.

Mă rog… m-am prea lansat. Cred că încă sunt sub impresia lecturilor din fenomenologia experienţei estetice 🙂

Aşadar… CONTINENTAL! Merită! Cât despre versuri, dacă sunteţi de acord cu mine, cântaţi-le dar apoi, dacă tot sunt poezie, citiţi-le în tihnă!