Arhivele lunare: Aprilie 2007

Adrian Papahagi la Universitatea Emanuel, Oradea

(preluare de pe http://patratosu.wordpress.com)

 

În data de 24 aprilie, la ora 12.00-13.30, în Capela Mare

a Universităţii Emanuel din Oradea

 

“Otrava filozofilor”, sau despre destin şi providenţă

de la Platon la Carolingieni

 

boethius-consolatio-1.jpg

Dr. Adrian Papahagi
Univ. Babes-Bolyai, Cluj
Fellow, New Europe College, Bucuresti

Conferinţa de faţă pleacă de la un text fondator al evului mediu: Consolarea Filozofiei, compusă de Boethius în 524, cu puţin timp înainte de moarte. Numit pe drept cuvânt de către Lorenzo Valla “ultimul dintre romani şi primul dintre scolastici”, Boethius a scris o operă în care sintetizează gândirea antichităţii târzii, creştine şi păgâne deopotrivă. În secolul “renaşterii” carolingiene, opera lui Boethius este redescoperită şi împreună cu ea revin în istoria gândirii filozofice concepte aristotelice, neoplatonice şi stoice uitate de câteva secole. Deşi autorii din care se inspiră Boethius sunt de mult uitaţi, iar cunoaşterea limbii greceşti a devenit un rar privilegiu în Occident, carolingienii reiau, prin intermediul lui Boethius şi al altor autori ai antichităţii târzii, dialogul filozofic şi teologic cu “cei vechi”. Adesea însă, doctrina acestora nu mai este compatibilă cu credinţa creştină, iar savanţii carolingieni sunt primii care denunţa “otrava filozofilor” transmisă, fie şi în doze homeopatice, de Boethius.

Adrian Papahagi a făcut studii de filologie clasică şi germanică la Univ. din Cluj şi la Ecole Normale Supérieure (Paris). Este doctor în studii medievale al Univ. Paris IV-Sorbonne, cu o teză despre destin şi providenţă în literatura germanica veche (sec. VII-XII). A predat engleza veche la Sorbona. În prezent este lector la Facultatea de Litere a Univ. Babes-Bolyai (Cluj) şi fellow al Colegiului Noua Europa (Bucureşti). Are în proiect realizarea unui nou catalog al manuscriselor Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia.

Imaginea: Boethius On the Consolation of Philosophy Italia : 1385 MS Hunter 374 (V.1.11) vezi http://special.lib.gla.ac.uk/exhibns/chaucer/influences.html

Andrei Marga la Universitatea Emanuel, Oradea

(preluare de pe http://patratosu.wordpress.com)

 

 

 cu o conferinţă intitulată

Aspecte ale teologiei şi filozofiei lui Joseph Ratzinger

(Papa Benedict al XVI-lea).

Miercuri, 25 aprilie 2007, de la ora 15.30 în Capela Mare

a Universităţii Emanuel din Oradea

 

andrei_marga.jpg

 

 

Prof. dr. Andrei Marga nu mai are nevoie de prezentări foarte detaliate. Fost ministru al învăţămîntului, fost rector al Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, actualmente, preşedintele Consiliului academic al aceleiaşi universităţi, autor cu numeroase contribuţii, cărţi şi articole referitoare la filozofia modernă şi postmodernă – profesorul Andrei Marga

„Te-ai prins?”

milk_glass.jpg ––>>> iaurt.jpg
„Pildele lui Solomon… pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor cu tâlc.” (Proverbe 1.1,6)

Iată o întrebare pe care tânăra generaţie va trebui mai întâi să o explice celor ajunşi la senectute, condamnaţi la o oarecare desuetudine în anumite chestiuni, şi cu atât mai mult la nivelul limbajului. Expresia de faţă e înrudită cu „a(-ţi) pica fisa”, chiar dacă tradiţia românească a casinoului sau jocurilor mecanice nu e atât de impresionantă. Poate expresia se năştea pe vremea telefoanelor cu fisă, mult înainte de cele cu card, mobile etc. Fără a intra în toate complicaţiile filozofiei limbajului, pragmaticii, speech-act theory, vom spune că expresia îndeplineşte funcţia fatică a limbajului, căutând să verifice atenţia şi înţelegerea conlocutorului cu privire la un mesaj transmis anterior.

În cheie cvasi-ludică, dacă e să glosăm puţin pe marginea expresiei, rememorând şi apropierea de fermentarea laptelui pe care giumbuşlucarii lingvistici o fac în anumite dialoguri colocviale, „te-ai prins?” încearcă să stabilească dacă s-a făcut trecerea de la fluid, inconsistent şi diform spre consistenţă. Înţelegerea e aranjare a informaţiei primite printr-un efort de „prindere” a ei, de aducere sub o formă aprehendabilă şi integrabilă într-un compartiment mental. Laptele, în forma lui fluidă, se varsă, se risipeşte, pe când formele de lapte fermentat (sana, iaurt, chefir etc.) sunt aureolate de consistenţă, au densitate, se consumă „cu saţ”, provoacă papilele gustative printr-un gust ascuţit-acrişor, pe când laptele e plat ca şi gust.

Şi, uite-aşa, fragmentul ăsta de text jucăuş s-a transformat într-o pledoarie pentru produsele derivate din lapte, nu pentru laptele însuşi. Închei aici fiindcă mă apropii periculos de mult de industria alimentară şi producţia de lapte/produse pe bază de lapte. Aştept să-mi pice fisa şi să mă prind (pe mine însumi…şi asta merită exploatată) dacă există şi alte deschideri de sens pe care le-aş putea străbate după ce voi fi fermentat un pic. V-aţi prins?

O nouă apoftegmă a Avvei Aaron

Bună apoftegmă adresată în special celor obsedaţi de non-denominaţionalism:

Cei care se străduiesc straşnic să nu fie ai niciunei secte sunt cei mai sectari

Întocmai cum nu poţi anula tradiţia fără ca prin gestul tău de anulare să aşezi premisele instituirii unei noi tradiţii, tradiţia înţeleasă ca şi rezultat al cronologiei şi consecvenţei într-o anumită practică sau convingere, tot aşa, cei care se opun cu obstinaţie aderării la un cult/confesiune/sectă, dacă sînt consecvenţi în convingerile lor, dacă mai strâng alte două-trei persoane cu convingeri identice, adăugând la aceasta implacabila cronologie, se obţine o sectă în germene.

Dacă nu aparţin de nicio biserică tocmai pentru a-mi rezerva libertatea de a mă închina cu oricine fără a trezi prejudecăţi vizavi de „eticheta confesională”, cu oricine mai puţin cu cei care aparţin de o biserică şi se revendică de la un cult/confesiune, atunci nu ştiu ce libertate mai „îmi rezerv” şi ce grijă cel puţin dubioasă am de a nu trezi prejudecăţi, de vreme ce eu însumi mustesc de prejudecăţi tocmai faţă de cei aparţinând bisericilor care nu se sfiesc să-şi spună baptişti, penticostali etc.

…Doar câteva gânduri stârnite de întâlnirea cu anumiţi adepţi ai separatismului. Şi, nota bene, să nu confundăm separatismul cu sfinţirea, chiar dacă ambele au de a face cu „separarea”, cu punerea de o parte. Aştept comentarii pe diferenţa dintre cele două.

Reîntoarcerea în Oglindă

“Fereastră la Alunu”

Ca şi editor al cărţii, parti-pris-ul va fi acuza (ne)verbalizată ce sigur va pluti deasupra fiecărei punctări a meritelor şi punctelor tari ale cărţii. E vorba despre „Întoarcerea din Oglindă”, cartea lui Marius David Cruceru apărută la finele lui 2006 la Editura Risoprint din Cluj-Napoca. Din subtitlu („vademecum de periegeză”) se înţelege profilul cărţii: un „manual” atipic, în manieră vademecum-ică de periegeză, „metodă de aproximare şi învăluire a sensului unui text”. Ca „să înţeleagă tot românu’ ” (fie vorba-ntre noi, expresia asta nu-l măguleşte deloc pe român), cartea lui Marius Cruceru este o colecţie de articole şi eseuri, unele publicate anterior, altele nu, care se constituie într-un îndrumar informal şi savuros de abordare a textului biblic.

Sub raport grafic, însă, cartea, pe lângă o coperta extrem de sugestivă (cât de întoarsă e cartea o o dovedeşte chiar şi imaginea; „cine are ochi de văzut, să vadă!”), lasă de dorit. Tehnoredactarea nu este punctul ei forte. Sunt o mulţime de spaţii goale, blocuri de text nearanjate, titluri care se continuă nepotrivit într-un al doilea rând. Toate aceste chestiuni formale îngreunează parcurgerea unor texte de altfel admirabile.

Lectura cu bun simţ (ar surâde mulţumit Al. Paleologu), înţeles drept instrument hermeneutic primar, este cea pentru care se pledează insistent, fără ca aceasta să însemne că autorul nu-şi pune la lucru erudiţia, sprinţar, în felu-i caracteristic, fără emfază textuală.

Marius Cruceru are meritul de a fi descoperit o cheie interpretativă cât se poate de legitimă a multor texte din Scripturi în care inimiciţia dintre lume şi Împărăţia lui Cristos este atât de pregnant prezentă în text. Cruceru este unul dintre puţinii hermeneuţi care reuşesc cu primăvăratică prospeţime să releve, să potenţeze şi să comenteze copios şi ingenuu acele atât de multe elemente-surpriză din învăţătura creştină, şi în special din rostirile Domnului.

Pentru a nu fi o simplă şi dez-ordonată colecţie de eseuri, autorul şi-a ordonat cartea după principiul răsturnărilor, inversărilor spectaculoase atât de prezente în învăţătura Scripturilor. Într-un text despre lucruri întoarse pe dos, e cât se poate de firesc ca anticlimaxul, această culme inversată a stilisticii, să fie principala figură de stil pe care autorul o identifică în textele prin care îşi filtrează ideile.

Pe lângă ghid informal de lectură a Scripturilor, „Întoarcerea din Oglindă” e, pe bună dreptate, şi un adevărat manual de stilistică, autorul dovedinu-se a fi un bun mânuitor al cuvântului, specialist în jocuri de cuvinte cât se poate de serioase care deschid mintea înspre orizonturi de sens nebănuite. Prin această dimensiune a scriiturii lui, Cruceru se înscrie ca ucenic la distanţă în tradiţia noiciană (Sentimentul românesc al fiinţei, Rostirea filozofică românească, Cuvînt împreună despre rostirea romînească etc.) a desfacerilor cuvintelor româneşti întru turnarea unor noi şi bogate conţinuturi. Cu toate acestea, există anumite pasaje în care textul devine uşor prea criptic datorită unor prea-subtile şi complicate artificii de stil, adevărate vârtejuri semantice. Totuşi, reintrând în metafora scrisului în oglindă la care apelează Cruceru, putem spune că însăşi scriitura lui este încriptată, în oglindă, rămânându-i cititorului sarcina deloc uşoară, dar răsplătită din plin de a decripta, de a răsturna , de a întoarce din oglindă un text antrenant şi dens în conţinut.

„Întoarcerea din Oglindă” este finalmente o invitaţie la a ne întoarce mereu şi mereu la singura Oglindă dreaptă şi clară, Cuvântul lui Dumnezeu, suprema cheie de desfacere a înţelesurilor lumii.

Jazzoui reloaded

Mai jos puteţi citi un post de mai demult, publicat pe un vechi blog, cu o stilistică foarte încărcată (criticii sau admiratorii mei vor da aprobator din cap), zic eu, necesară exprimării unui entuziasm la limita inefabilului. Textul se vrea un început de explicitare a unei informaţii din „BioGândurar” (jazzofil 😉 ).

Jazzul – muzica sufletului meu, jazzaerul vieţii mele lăuntrice. De ce? Fiindcă-i spune jazz şi trezeşte panorame sonore contradictorii şi parţiale în mintea celor care mă-întreabă…? Fiindcă e un semn de eleganţă şi rafinament? Fiindcă încapsulează plăcerea secretă a minorităţii aerisite, subţiri şi elevate de a fi o minoritate depozitară a unei bogăţii sonore divine. Nimic din toate astea. CI fiindcă acolo porii mei lăuntrici respiră aer tare de munte, pe înălţimile cucerite de acei urcători aleşi (o spun apăsat – „aleşi”) care au nevoie de aer rarefiat, acolo unde sa fie impregnaţi de tăriile eterului ca apoi sa fie adulmecaţi şi să contamineze cu „înălţime” odată ce vor fi coborât între suflările largi şi multe, în aerul generos şi pretutindeni de la câmpie sau podiş.

Jazzul (vai, un termen deopotrivă strâmt, opresiv, oribil de restrictiv, dar şi obez ca şi acoperire semantică), poate cea mai fidelă şi nemijlocită redare a pulsaţiilor infinitezimale ale spiritului şi trăirii lui participative la frumos, la splendidul diversităţii, fidel zvâcnirilor policrome, strident-zgmotoase, fidel palidelor pâlpâiri ale liniştilor variate, fidel urcuşurilor temerare şi în-credinţate spre „stânca pe care n-o pot ajunge” singur, fidel tenebrelor obsedante ale „văii umbrei morţii”, fidel „gândului veşniciei” sădit în miezul unei fiinţe imago Dei, fidel licăririi aluzive spre ţărmul de dincolo, de peste, de-atunci, de-acolo, din „veacul ce va să vină” din „clipa-nveşnicită”…

 

 

Reflecţii din preaplinul unei audiţii-vizionări a Jaques Loussier Trio, Play Bach and more… DVD

the-play-bach-trio.jpg

Un Avva dintr-un Pateric contemporan încă nescris…

Avva Aaron a spus: Trăim o vreme în care lumea e plină de „evanghelii”, false şi înşelătoare mirese; Biserica-mireasă trebuie să fie ca Sunamita lui Solomon: să-l osebească pe Iubitul ei-Mire din zece mii (Cîntarea Cîntărilor 5.10), şi să nu deznădăjduiască în aşteptarea-I!

Porniţi comentariile! Eu am să-mi ofer propriile reflecţii într-un post viitor.

Post festum

S-a încheiat Sărbătoarea, calendaristic vorbind. Sperăm ca ea să continue, totuşi, în vieţile şi în „gândurarul” nostru.  Paştele au trecut cu tot cu ouăle lor roşii cu fel şi fel de modele şi cruciuliţe, cu iepuraşul şi privirea-i mereu descumpănită, cu felicitările policrome păstrând prea puţin, dacă nu chiar deloc, din miza reală a Paştelor – Moartea şi Învierea lui Cristos Isus -, considerăm că e un bun prilej de a trage câteva concluzii… amare.

Hristos a înviat! – iată o declaraţie puternică, cutremurătoare chiar, care s-a bagatelizat într-atât încât a căzut în simplă lozincă încărcată cu un conţinut considerat oricum retrograd, tradiţionalist, extrem de discutabil în lumina”noilor descoperiri ştiinţifice” puternic şi deformant mediatizate. Aiuritor şi înspăimântător fapt cum o astfel de declaraţie cu infinite implicaţii teologice, practice, metafizice, liturgice etc. poate fi rostită din gura unui om care imediat după „…a înviat” îşi continuă peroraţia împănată cu sudalme, vulgarităţi, minciuni, calomnii şi bădărănii verbale. Aiuritor şi înspăimântător cum televiziunile brusc se „spiritualizează”, revizitează creştinismul oferind câteva filme cu teme biblice, o emisiune-două despre „ce anume sărbătorim” şi introducând salutul creştinesc specific Paştelor în câteva imagini-promo, ca apoi, după tradiţionala indigestie post festum, să-şi reia grila de programe imbecilizante, obscene şi ridicole în conţinut.

S-a încheiat sărbătoarea. Nu ne mai salutăm cu „Hristos a înviat” şi pandantul „Adevărat a înviat”. Am re-căzut în prozaicul agresiv al vieţii zilnice. Cât de uşor am închis paranteza unei sărbători care ar trebui să ne marcheze fiecare zi şi clipă (kronos-kairos)…Cât de uşor poate fi Cristos asociat cu mizeriile lumii în fraze şi discursuri dizgraţioase.

Asemenea concluzii invariabil amare se pot trage la nesfârşit. Pentru noi, cei care ne-am zidit viaţa şi credinţa pe Învierea lui Cristos, Sărbătoarea continuă, o sărbătoarea a Vieţii care a strivit moartea, o sărbătoarea a luminii care a biruit întunericul.

Să trăim, să vorbim şi să făptuim, deci, pe temeiul Învierii, ca la Paştele viitor, congruenţa deplină între explozivul „Hristos a Înviat”-„Adevărat a înviat” şi purtarea/rostirea noastră de până atunci să fie lămurită şi imposibil de tăgăduit!

VIU! VIU! VIU!

Drum. Întuneric. Stele. Umbre. Patru. Freamăt. Sandale. Robe. Tăcere. Încordare. Pădure. Copaci. Singur. Întrebări. Chin. “Tată!”. Sudoare. Dumnezeu. Om. Dumnezeu-Om. Supunere. Sânge. “Nu!”. “Da!”. Îngeri. Alinare.
Paşi. Torţe. Voci. Romani. Surprindere. Săbii. Sărut. Confuzie. Trădare. Înfricoşat. Fugi! Prins. Încheieturi. Dus…

Curte. Marele Preot. Torţe. Caiafa. Sanhedrin. Batjocură. Mătase. Aroganţă. Barbă. Aruncat. Desculţ. Funie. Calm. Împingere. Lovitură. Ana. Indignat. Mesia? Proces. Nazarinean. Cutezanţă. Întrebare. Răspuns. Pumn!

Petru. “Eu?”. Cocoşul. Trei. Vinovăţie

Continuare. Instanţă. Respingere. Acuzaţie. Împovărat. Palid. Martori. Mincinoşi. Linişte. Ochi. Fix. Privire. Încordare. “Hulă!” “Blasfemie”. Mânie. Aşteptare. Învineţit. Murdar. Epuizat. Soldaţi. Scuipat. Acoperit. Ochi. Ironizare. Suflare. Foc. Târziu. Noapte.

Răsărit. Auriu. Ierusalim. Templu. Paştele. Miei. Miel. Preoţi. Mulţime. Mesia. Auzind. Fraudă. Întemniţat. Aşteptare. Schimbare. În picioare. Strategie. “Pilat!”. Strâmtoare. Murmur. Ieşit.

Fiori. Paradă. Gloată. Tremur. Romani. Pilat. Togă. Deranjat. Tulburat. Soldaţi. Tunică. Suliţe. Tăcere.“Vină?”. “Blasfemie”. Indiferenţă. Ignorant. (Soţie. Vis.). îngrijorare. Audienţă. Buze. Durere. Hotărât. “Împărat?” “Ceruri?”. “Adevăr!” “Adevăr?”. Sarcasm. . –frică. “Neprihănit” “Nevinovat!”. Unanimitate. Strigăt. Voci. Galilean! “Galilean?” “Irod!”

9 dimineaţa. Norodul. Palat. Irod. Vulpe. Plan. Înfăptuire. Coroană. Robă. Sceptru. Lung. Coridor. Eleganţă. Fremătare.-tăcere! . manipulat. Răstălmăcit. Inutil. Îngânat. Pârât. Verbal, brutalizare. Persiflat. Asmuţit. “Împărat?”. Stacojie. Haină. Teatralism. Cinic. Dispreţuitor. –“Pilat!”

Înaintare. Agitaţie. Zumzet. Captiv. Prizonier. Oprire. Tăcere. Pilat. “Nevinovat!”. Strigăte. Zgomot. Nebunie. “Baraba!”. Conturbare. Disperare. Cristos. Dezvelit. Inele. Zid. Spate. Rece. Bici. Adânc. Tăios. Vărgat. Nuiele. Lacrimă. Os. Tânguie. Oftat. Carne. Ritmic. Muţenie. Bici! –tăcere Bici! –tăcere Bici! –tăcere. Spini. Ascuţiţi. Înţepători. Văz. Fără. Râsete. Dispreţ. Mulţumiţi. Sceptru. Palmă. Guvernator. Tulburat. Clocot. Tumult. Ochi. Isus. Decizie. Putere? Libertate? Ameninţări. Priviri. Străfulgerare. Ţipăt. Sfrijit. Apă. Slăbit. Târât. Stropi. Sânge. Vinovăţie.

Soldaţi. Tâlhari. Cruce. Umăr. Apăsător. Lemn. Greutate. Soare. Aplecat. Clătinare. Ameţit. Aplecat. Locuinţe, piaţă. Coşuri. Feţe. Bocitoare. Murmur. Peregrini. Femei. Prăvălit. Piatră. Rece. Extenuat. Încremenire. Grea. Răsuflare. Simon. Înduioşător. Golgota

Căpăţână. Calvar. Cruci. Execuţie. Moarte. După-amiaza. Lacrimi. Priviri. Greceşte.Slove. Latineşte. Evreieşte. Vina. Pământ. Piroane. Ciocan. Lovitură! Lovitură! Lovitură! Străpuns. Contorsionat. Groaznică. Sete. Har. Strâns. Ridicat. Înfipt. Pământ. Atârnat. Suspendat. Spasmă. Tremur. Burete. Sarcasm. Lacrimă. Lacrimi. Asmuţiri. Iertare…Zaruri. Cămaşă. Întuneric.

Absurditate…

Moarte. Viaţă

Durere. Pace

Condamnare. Promisiune

Niciunde. Undeva

El. Noi.

“Tată!”. Tâlhar. Paradis. Tânguire. Bocet. Uimire. “Mamă!”. Compasiune. Întuneric. “Dumnezeul Meu!” înfricoşat. Ispăşire. Pustietate. Oţet. “Tată!”. Tăcere. Suspin. Moarte. Eliberare.

Cutremur. Morminte. Sfinţi. Trupuri. Mister. Templu. Rupt. Perdeauă. Stânci… sânge. Apă. Balsam. Mir. Pânză. Mormânt. Teamă. Aşteptare. Disperare. Piatră. Maria. Fugind. Se poate…?! Petru. Ioan. Credinţă. Iluminare. Adevăr. Omenire. Viu! Viu! Viu!

 

(un text de Max Lucado – traducere NM)

Despre libertate şi sălbăticie

Interesantă libertatea pe care Cristos o oferă: o libertate în încordarea jugului, în puţinătate de haine, mâncare, popularitate etc., în îngustimea căii înguste, în strâmtoarea porţii strâmte, sub povara crucii zgronţuroase purtate zilnic, în văzul tuturor. Iar gândul cel liber e taman cel „aservit” (ascultarii de) Cristos… Dar in ziua de azi sălbaticia e ispititoare, „extremul” este noua şi redefinita „aurea mediocritas”. Dar, sălbaticia nu este tocmai străină de spiritul Scripturii, fiindcă doar sălbăticia cristică, ioanină (botezatorul) <ca sa dăm doar câteva grăitoare exemple> e autentica sălbăticie: viaţa traită frugal în cotidian şi copios în esenţial.

Revin…

„-ar” de la GÂNDUR-ar – câte ceva despre SUFIXE

Intuitiv şi vag anamnezic, dacă nu bine informat şi temeinic, ştim cu toţii ce sunt sufixele. Le-am învăţat în clasele de gimnaziu pe vremea când construiam „familia lexicală” a cuvintelor productive. Pornind de la „rădăcina cuvântului” sau „tema” lui (în terminologia pe care urma să o aflăm ulterior) derivam copios şi imaginativ cuvinte care-mai-de-care mai năstruşnice, căzând de multe ori în capcanele inofensive ale diminutivelor şi augmentativelor. În liceu am aflat că atât prefixele (+prefixoidele), cât şi sufixele (+sufixoidele) stau sub cupola generoasă a afixelor, termenul generic prin care se desemnează un grup de litere aflat la începutul sau sfârşitul unui cuvânt cu ajutorul căruia se construiesc noi cuvinte, rude de diferite grade cu „tema”: copii, copilaşi, nepoţi şi strănepoţi etc. Derivarea cu sufixe, într-o limbă derivativă, româna, ca şi latina, este unul dintre principalele mijloace de creaţie lexicală, mult mai răspândită decât derivarea cu prefixe. Dintre cele peste 600 de sufixe existente în limba română[1] , sufixul rar „-ar” se încadrează, după Teodor Hristea, în categoria sufixelor de nume de agent (e.g. lăutar, hornar :), argintar, arhivar, pădurar). Pornind de la această încadrare, vom spune că GÂNDUR-AR-ul este un: făuritor şi lămuritor (cu iz de participiu) de gânduri , o persoană care sortează, clasează, depozitează, arhivează gânduri….dar în ce? Răspuns: în GÂNDURAR-ul său.

Dar sufixul „-ar” mai trimite aluziv şi la cuvintele „umbrar”, „insectar”, „ierbar”, deci şi la spaţiu şi lucruri, nu numai la „agenţi”. În acest sens, GÂNDURAR-ul este un spaţiu al gândurilor, al gânduralităţii, prin inducţie semantică, un umbrar gândural sub care voi, cititorii mei dragi, să vă răcoriţi niţel în timpul arşiţelor interioare.


[1] Hristea, Teodor, PROCEDEE INTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI, Capitolul III din volumul: Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, (ediţia citată), 1984, p. 66-90, http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dominte/8-1.htm

Despre Natanael. un prim „post”

Pentru cei care nu ştiţi, numele meu real nu e Natan, ci Natanael, nume cu 4 silabe, cu o sonoritate uşor feminină aş zice, mutilat adesea dintr-un complex aberant tipic românesc de latinitate (ae final în latină citit „e”) în Natanel (sic!), dar bogat în sens numaidecât şi deschis la interperpretări şi asemănări subiectivizante. Împărtăşesc ceva şi din profilul proorocului Natan din 2 Samuel şi 1 Împăraţi (o oarecare dexteritate în mânuirea metaforicului – vezi parabola spusă lui David în momentul confruntării din 2 Samuel 12.1-5, spiritul categoric, confruntaţionalist, tranşant – 2 Samuel 12.7,13,14), dar mă identific cel mai bine cu Natanael din Ioan 1. Natanael stă sub un smochin, la umbră, în tihna reflecţiei. E, deci, o fire contemplativă pentru care aşezarea, reflecţia nu sunt un lux, preocupări sporadice, ci un modus vivendi, o necesitate intim legată de fiinţa sa. Din dialogul cu Filip reiese un Natanael aflat sub semnul unei interogativităţi amare, sceptice. Natanael este lucid până la cinism, interogativ până la necredinţă, dar „fără vicleşug”. Caracterizarea mai mult decât generoasă de care beneficiază în întâlnirea cu Mântuitorul nu-l flatează. Îşi continuă întrebările, de data aceasta precis direcţionate: „De unde mă cunoşti?” Dar răspunsul Domnului are efectul unui ciocan care zdrobeşte zidul zgronţuros al necredinţei „lucide”, dând naştere uneia dintre cele mai categorice şi mai precis articulate declaraţii privind identitatea lui Isus Cristos: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel” (Ioan 1.49). Promisiunea Domnului ca răspuns la credinţa scepticului şi interogativului Natanael sunt „lucrurile mari” (Ioan 1.50), ceruri deschise, îngeri suind şi coborând peste Fiul omului. Natanael, cel găsit de prietenul Filip, este minunea transformării scepticismului amar, analizei deznădăjduite, interogaţiei cinice spre credinţa vârtoasă şi bine articulată în Dumnezeu Însuşi întrupat.

GÂNDURAR-ul este spaţiul noului Natanael, mântuit în urma întâlnirii cu Cristos, care continuă să se aşeze sub umbra deasă a smochinului (mai multe despre semnificaţiile multiple ale smochinului < versus “curcubetele” lui Iona > într-un viitor post) pentru a-şi desfăşura gânduralitatea, pentru a zăbovi în tihna reflecţiei. Interogaţia nu este în sine păcătoasă, doar interogaţia nesfârşită incapabilă să sfârşească în declarativul credinţei. Atitudinea sceptică nu este rea în sine, doar când e o modalitate de evitare a întâlnirii cu Adevărul Întrupat. Analiza nu este rea în sine, doar atunci când concluziile sunt încremeniri ale imanenţei propriei minţi neiluminate prin Cuvânt de Duhul.