După parodie-liturghie

Marius Cruceru a preluat, previzibil şi creativ (sic!), video-ul meu şi a dus discuţia mai departe. În loc să scriu pe blogul dumnealui un comentariu prea lung, am preferat să răspund unor chestiuni pe care le ridică în rândurile ce urmează. Pentru cei care nu cunosc discuţia, mergeţi aici şi aici.

Mă bucur că discuţia nu se prăbuşeşte în ringul de box unde se dă eterna luptă dintre închinarea clasică/tradiţională vs. “contemporană”/“relevantă”. Consider oportună coborârea discuţiei la un nivel de mai mare profunzime, unde putem atinge anumite chestiuni de substanţă, cum ar fi ispita copierii şi repetitivităţii.

“Copierea ca simptom al lipsei de creativitate” – de acord, atâta vreme cât nu absolutizăm creativitatea, echivalând-o cu ingenuitate şi inovaţie absolută. Creativitatea, să nu uităm, nu înseamnă creaţie ex nihilo, ci adesea prelucrare, ajustare, modificare, calchiere cu discernământ, sinteză etc. Desigur, poate implica şi producţii originale. Întrebarea este: cum copiem creativ. Cum remarca cineva, de ce nu copiem din alte tradiţi eclesiale/liturgice, nu doar din cea americană (contemporary church)? Bună întrebare.

Referitor la întâlnirile de tineret în care apar cam “opt cântări peste tot şi aceleaşi“ se poate spune că repertoriul tradiţional numit (nefast, după mine) “praise & worship” este încă în plină dezvoltare şi este relativ recent. Să nu uităm că vorbim de muzică “contemporană” de prin anii ’80 încoace, şi mai apoi de ramura “worship” (folosesc terminologia împământenită, problematică nevoie mare) de prin 2000 încoace. Or, majoritatea “imnurilor”/cântecelor din cartea roşie fac parte dintr-un repertoriu creat în decursul a 500 ani (de la Reformă încoace). Sunt chiar şi unele excepţii, cu canturi gregoriene mult mai timpurii. Aşadar nu e chiar aşa de marea mirare că există un număr restrâns de cântece (dintr-un repertoiu mult mai restrâns ca imnologia protestantă) ce beneficiază de o circulaţie mai mare. Acesta este procesul firesc de selecţie şi de sendimentare a pieselor cu adevărat valoroase.

Nu cred că e greu de demonstrat că îndemnul de a cânta Domnului o cântare nouă nu are în vedere inovaţia perpetuă, ci prospeţimea, duhul alert în cântarea chiar şi a pieselor compuse “deunăzi”. Că îndemnul vizează şi creaţia de piese noi este de netăgăduit.

Da, putem vorbi de liturgică în mediul evanghelic! Categoric! James K. A. Smith, a cărui carte tocmai o parcurg (“Desiring the Kingdom. Worship. Worldview, and Cultural Formation”) ne vorbeşte chiar şi de liturghii seculare, ca şi reţele de practici şi obiceiuri profund formative la un nivel inconştient şi afectiv. Dacă înţelegem liturgica într-un sens primar, fără bagajul istoric, ecleziastic, ca ordine/rânduială a închinării colective, atunci putem vorbi legitim atât despre liturghia baptistă de la o biserică de ţară, cât şi despre liturghia anglicană (high church).

Cred că previzibilitatea şi creativitatea nu sunt noţiuni antitetice. Aş vorbi de previzibilitate la nivelul elementelor constituente unei serviciu de închinare. Un serviciu trebuie să fie previzibil, în sensul că, dacă e să fie biblic, trebuie să conţină rugăciune, cântare şi predicare (inter alia). Cred că previzibilitatea la nivelul înşiruirii, înlănţuirii momentelor liturgice poate duce la automatism şi participare (mentală, afectivă, spirituală) redusă din partea membrilor. De aceea creativitatea ar trebui să se manifeste şi la felul în care momentele principale ale închinării sunt aranjate.

Discernământul este esenţial fie că importăm de peste mări şi ţări ori de peste timp şi veacuri, din varii tradiţii bisericeşti, fie că preluăm şi implementăm elemente autohtone. Într-adevăr problema elementului autohton e cât se poate de serioasă, aşa cum ne atrage atenţia Ioana (comentariu la postarea lui Marius Cruceru). Sunt o mulţime de biserici care se mândresc cu autohtonismul lor liturgic… dar vai de cel cu urechile şi simţul muzical sensibile care le frecventează (lăutăria, manelismul evanghelic etc etc)! Dar aş merge un pas mai departe. Tot vorbim de specificul autohton, dar în afară de cântecele fratelui Moldoveanu, mai ştim ceva? Nu cumva riscăm să devenim nişte poporanişti evanghelici? Care este specificul autohton şi cum ar trebui el să se regăsească în bisericile noastre? Nu văd cum am putea evita muzica populară. Nu văd cum am putea evita instrumentele muzicale româneşti. Aud de multe ori critica la adresa modelului american de închinare (muzica “praise&worship”) care sună cam aşa: “Nu merge la noi. Nu ni se potriveşte. Nu respectă specificul nostru. Etc.” Dau un simplu exemplu de element autohton (“specificul nostru” bizantin) pe care l-am preluat, când de fapt nu trebuia: spiritul auster, aerul posomorât, feţele trase – atât de des întâlnite în bisericile ortodoxe.

Serviciul de închinare trebuie să fie FRUMOS. Ştiu că sună romantic, poeticos-vacuos, dar prea multe servicii sunt schematice şi aride. Lipseşte deopotrivă bucuria şi frumuseţea (atât cea exterioară, a lăcaşului, cât şi cea proprie liturghiei). De aceea invocarea versetului în care se vorbeşte de felul în care “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii” pentru a legitima prostul gust, urâţenia în biserică şi în serviciile de închinare este ilicită şi grosolană.

Mai sunt multe de spus, desigur. Cred că ne putem trăi vocaţia creativă în contextul bisericii, ca şi Chipuri Restaurate!

Publicitate

Liturghie-parodie

Am scris de curând un nou post pe noul blog “Bartholomusings” (în care voi scrie exclusiv în engleză – explicaţia o găsiţi aici) în care introduc un clip video care sigur va face furori în anumite cercuri blogosferice. E de râs şi e de plâns. E de cugetat înainte de împroşcat cu pietre şi arătat cu degetul. Dacă v-am stârnit curiozitatea, mergeţi aici şi citiţi câteva comentarii frugale pe marginea video-ului.

26

“I am not worthy of the least of all the deeds of steadfast love and all the faithfulness that You have shown to your servant!“ (Gen. 32:10)

James Smith’s “Desiring the Kingdom” – a pre-review

Today I received part B of my birthday present from my wife, Ligia: the much awaited (and anticipated on this blog) book by James K. A. Smith, “Desiring the Kingdom. Worship, Worldview, and Cultural Formation” (Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2009).

Naturally, I started reading as soon as I opened the package from the Book Depository. It is certainly a gripping book, with a no less gripping main idea – namely that education is primarily about formation (the ordering of our loves – in augustinian fashion) than about information; affectionate rather than cognitivistic. Thus, we are formed through our participation either in Christian liturgy (the term Smith uses synonymous for worship) or “secular liturgies”. More on the book later. For now I just wanted to comment on the fact that, while I appreciate how he unpacks his terms and delineates his thesis, it really bugs me how often he uses “animals” to refer to human persons without having explained, at least in passing, why he employs this loaded term rather than “people” or “persons”. Although he references his use of “animals” by mentioning the works of Alisdair MacIntyre, Dependent Rational Animals and Christian Smith’s Moral Believing Animals (p. 40), no substantive apologetic is given. Travin Wax, in his review of Smith’s book confesses a similar concern. From these first 40 pages that I have read I understand he is ultimately trying to reconfigure a Christian anthropology which conceives persons as embodied, liturgical (i.e. worshipping) beings as lovers rather than “thinking things” (the cartesian picture which held us captive). And I applaud this endeavour, but, for the life of me, I can’t imagine why he would write about poeple as “animals”.

Interviu cu Ravi Zacharias pentru Radio Vocea Evangheliei (2)

Redau mai jos partea a 2-a, ultima, a interviului cu Ravi Zacharias realizat de către Lucian Despa, director general RVE, şi tradus de mine. Merită citit ce spune Ravi despre vina ca şi concept orizontal şi relaţia acesteia cu dimensiunea transcendentă a păcatului; despre relaţia dintre creştinism/teologie creştină şi filozofie; despre pericolul contaminării cu spiritul vremii, nu doar în demersurile filozofice, ci în orice fel de relaţii; despre distincţia dintre reformare şi regenerare, soluţii omeneşti şi Salvatorul divin; şi despre rolul mass mediei creştine (radio-tv). Să ne fie de folos!

Vă prezentaţi şi sunteţi cunoscut ca filozof creştin. Filozofia însă, cel puţin în tradiţia europeană, este văzută ca o lucrare a minţii omeneşti, o întreprindere prin care spiritul omului caută şi uneori află adevărul. În creştinism însă adevărul este relevaţie, este lucrarea Domnului. Nu vedeţi aici o contradicţie?

Excelentă întrebare! E trist că se percepe o astfel de contradicţie din cauza modului în care biserica a operat distincţii clare între cele două, compromiţând mintea şi viaţa minţii. Filozofia este literalmente iubirea înţelepciunii, phileo şi sophos. Şi ce înţelepciune mai mare există ca înţelepciunea lui Dumnezeu? Filozofia şi spiritualitatea autentică ridică întrebări identice, dar răspund în mod diferit. În opinia mea, unii dintre cei mai importanţi gânditori ai lumii se regăsesc pe paginile Scripturii. Luaţi-l, de pildă, pe Moise. Moise a înţeles cultura egipteană dar şi viziunea ebraică asupra lumii. Dacă priviţi la Daniel, la Şadrag, Mişac şi Abednego în palatul babilonian, avem de a face cu oameni de o inteligenţă sclipitoare, cunoscători ai filozofiilor, limbii şi literaturii vremii, cunoscători totodată al propriului lor context ebraic, expuşi influenţei babiloniene ce căuta remodelarea gândirii lor după tiparele babiloniene. Apostolul Pavel a fost un om deosebit de învăţat. A studiat sub îndrumarea lui Gamaliei. Dacă studiaţi Epistola sa către Romani descoperiţi o capodoperă filozofică-literară, un tratat superb despre îndreptăţirea prin credinţă. A dialogat cu atenienii, cu stoicii, cu epicurenii, cu toţi aceştia, şi de fiecare dată a ştiu să stabilească un capăt de pod pentru a ajunge la întrebările şi frământările ei cu răspunsurile şi soluţiile lui Isus Cristos. Însă dacă te cantonezi în filozofie, refuzând să te deschiţi faţă de înţelepciune sau refuzându-l pe Cristos şi răspunsurile Sale, nu eşti decât un gânditor sofisticat care se joacă cu cuvintele şi jonglează cu ideile. Dacă, în schimb, te deschizi faţă de Dumnezeu, a Cărui înţelepciune şi gânduri ne sunt disponibile în Scriptură, filozofia devine un demers oportun, ce ar trebuie să ne facă mai smeriţi, nu mai mândri, fiindcă, aşa cum spune maxima socratică, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi ca să înţelegi cine te-a creat – acesta este punctul de pornire al filozofiei.

O veche zicală spune că, dacă vrei să stai la masă cu diavolul, ai face bine să îţi iei o lingură cât mai lungă. Apologetica este un demers prin care creştinii stau de vorbă cu adversarii credinţei, pentru a o apăra, desigur, dar cu riscul evident ca ei înşişi să se expună dăunătoare sau distructive ale unor concepţii secularist-ateiste. Cât de lungă trebuie să fie lingura creştinului la astfel de mese?

Există întotdeauna un pericol, şi nu doar în filozofie. Există un pericol implicit în relaţii, în prietenii, în divertisment, în colegialitate, există un pericol implicit în cultură. Orice lectură presupune un anumit grad de pericol. Copiii nu citesc cărţi de filozofie per se. Nimeni nu îi învaţă cum să fie răzvrătiţi. Răvrătirea vine din inima lor, încă de la începutul vieţii. De aceea e foarte important ca părinţii să ştie cum să-şi crească copiii învăţându-i cum să gândească critic. Când gândeşti în mod critic, raţional, şi să ocroteşti lucrurile sacre, descoperi că argumentele lumii sunt găunoase. Sunt puternice nu fiindcă sunt logice, ci seducătoare, făcând apel la imaginaţie. Întotdeauna le spun studenţilor mei să se fundamenteze în înţelegerea propriilor lor convingeri şi credinţe înainte de a-şi expune credinţa atacurilor unor poziţii adverse. Nu ne putem permite să ne jonglăm cu idei la nivel postuniversitar, când propria noastră pregătire este de nivel universitar. De aceea le spun oamenilor: dacă tu nu ai răspunsuri la întrebările oamenilor, îndreaptă-i spre resursele încă le pot afla, spre cărţi şi diverse materiale care pot forniza răspunsuri. Trebuie neaparat să ştii unde să trasezi linia în dreptul tău. Ce îţi vei permite să savurezi? La ce idei te vei expune? Căror influenţe le vei permite în viaţa ta? În palat, Daniel hotărăşte să nu mănânce la masa împăratului, nu fiindcă nu i-ar fi plăcut mâncarea, ci fiindcă nu a vrut să îi placă atât de mult, încât să şi-o dorească şi să dezvolte o mentalitate de tipul “mi se cuvine”, caz în care şi-ar fi ratat scopul pentru care Dumnezeu l-a lăsat acolo.

În ciuda enormelor mijloace puse astăzi în slujba “surdinizării” conştiinţei prin divertisment, vina şi remuşcarea sunt sentimente din ce în ce mai prezente în societatea contemporană. Cum explicaţi acest lucru?

Pueţi o întrebare foarte importantă. De cele mai multe ori când se vorbeşte despre vinovăţie, se are în vedere un concept pe orizontală – un concept cultural sau social. Uneori vinovăţia este dezavuată ca fiind ireverenţioasă. Uneori vinovăţia este înbăuşită de mândrie. Alteori vinovăţia este ascunsă îndărătul fricii. Avem fel şi fel de modalităţi de a trata vinovăţia, de a scăpa de ea. Însă de multe ori vinovăţia indică foarte precis spre ceva frânt şi greşit în viaţa noastră. Când vorbim la nesfârşit despre vinovăţia vinovăţiei, despre ce înseamnă să fi  vinovat de vinovăţie, nu ne trebuie decât psihologi şi psihiatri care să ne trateze simptomele. Însă când avem onestitatea să recunoaştem faptul că problema nu este vinovăţia în sine ci păcatul care dă naştere la vinovăţie avem un Mântuitor. Vinovoţia s-ar putea să fie modul prin care Dumnezeu ne reaminteşte că e ceva în neregulă în relaţia noastră cu El. Nu vinovăţia, ci păcatul este adevărata noastră problemă. Soluţia la această problemă este Salvatorul Însuşi. De aceea e cât se poate de important să tratăm problema, nu simptomele, altfel nu vom face decât să ne pierdem pe noi înşine.

Auzim zilnic la ştiri despre turbulenţe financiare şi sociale. Instinctiv ne gândim că soluţia la ele ar trebui să vină de la un inginer, economist sau un politician de geniu. Şi totuşi dumneavoastră vorbiţi despre un Salvator divino-uman ca singură soluţie pentru aceste crize şi, mai mult, că acest Salvator deja a venit. De unde această convingere?

Oamenii care aşteaptă sosirea pe scena a istoriei a unei figuri marcante sunt pe jumătate îndreptăţiţi. Cred că aşa s-a derulat istoria vizavi de marii reformatori. Gândiţi-vă, de pildă, la Gandhi, care vine în ajutorul poporului indian, la Martin Luther King Jr. care apare pe scena istoriei ca să pună capăt segregării, la William Wilberforce care se ridică în vederea abolirii sclaviei. Toate aceste reuşite ale istoriei nu ar fi fost posibile fără contribuţia unor oameni deosebiţi, dar să nu uităm că toţi aceştia nu au avut niciun drept să-şi aroge toate meritele reuşitelor lor şi să facă din ei înşişi un scop în sine, fiindcă nici aceştia nu au fost decât oameni. Ei au identificat probleme concrete şi au făcut tot posibilul pentru a le îndrepta. Însă adesea rezolvările nu ţin de un nivel tot mai înalt de educaţie sau de transformări culturale. Nu, inima omului este nespus de rea şi deznădăjduit de înşelătoare. Martin Luther spunea că istoria seamănă cu un beţiv care se loveşte ba de o parte ba de alta a străzii şi cu fiecare izbitură devine din ce în ce mai nesimţitor. Reformele nu durează decât foarte puţin. Regenerarea inimii este însă o condiţie permanentă. Mesajul Evangheliei este adevărul şi cheia schimbării, nu soluţiile temporare ale diverşilor reformatori. Priviţi la ce s-a întâmplat după ce Gandhi a dus libertatea în India. Înfruntările sângeroase dintre hinduşi şi musulmani au făcut sute de mii de victime, şi poate numărul morţilor a fost mai mare decât dacă ar fi rămas sub dominaţie britanică. Priviţi, de asemenea, la urmările eradicării segregării în ziua de azi. Cei mai mulţi infractori provin parcă tocmai din oraşele ce au experimentat eliberarea, acolo unde inima nu a fost regenerată şi nu s-au făcut demersuri de a permanentiza schimbarea E foarte interesant că până şi în Rusia, când am fost să vorbsc în cadrul Centrul pentru Strategie Geopolitică le-am spus celor din corpul profesoral: le-aţi pregătit oamenilor libertatea, dar oare i-aţi pregătit pe oameni pentru libertate? Şi s-a lăsat tăcerea. De ce? Fiindcă Moscova a devenit un oraş abundent în infracţionalitate, un oraş cu o puternică activitate subterană şi mafiotă, cu o piaţă neagră înfloritoare. Cu adevărat inima omului este nespus de rea şi deznădăjduit de înşelătoare. Acesta este lucrul pe care nu avem voie să îl uităm niciodată. Inima omenităţii este nespus de rea – inclusiv inima ta şi a mea, inima tuturora e deznădăjduit de înşelătoare. Singurul mod în care putem rezolva această problemă a inimii este să acceptăm regenerarea pe care Dumnezeu o lucrează în noi, şi apoi să acceptăm să Îi dăm Lui socoteală nu doar pentru viaţa noastră publică, ci pentru viaţa noastră privată. Dacă e cineva care mai crede încă că soluţia la problemele lumii este politica, avem pentru el veşti foarte proaste. Dacă inima politicienilor nu a fost transformată de Dumnezeu, avem de a face doar cu politicieni care se folosesc de politică pentru a acapara cât mai multă putere personală, fără însă a le păsa de oameni şi a-i ajuta în problemele lor. Avem nevoie de o inimă transformată, şi doar Dumnezeu este în măsură să producă acea transformare.

În vacarmul de voci şi imagini care ne agasează zilnic sensibilitatea şi imaginaţia prin mass-media comercială, mass-media creştină încearcă să aducă seninătatea şi speranţa unei veşti bune, a Evangheliei. Cum vedeţi misiunea presei creştine?

Misiunea mass-mediei creştine este absolut vitală, atât în sectorul audio-radio al mass media, cât şi cel vizual. Vizualul permite imaginaţiei să îşi concretizeze ideile şi conceptele. Fie că vorbim de frumuseţea cerurilor, de frumuseţea stelelor şi planetelor fie de frumuseţea munţilor, pajiştilor şi aşa mai departe. Avem nevoie de astfel de imagini concrete. Câţi dintre noi vom uita oare imaginea astronauţilor păşind pe suprafaţa accidentată a lunii în semi-întuneric? Vizionezi un film frumos la televizor şi impactul lui emoţional este puternic asupra ta. Vezi copiii suferind şi eşti stârnit în lăuntrul tău. Aceasta este dimensiunea vizuală. Acum, radioul este un mijloc deosebit de puternic. Radioul încurajează suveranitatea imaginaţiei. Am întâlnit politicieni, bărbaţi şi femei, care, în timp ce mergeau singuri pe un drum de munte – de pildă unul dintre cei mai apropiaţi prieteni de-ai mei, care astăzi este membru în bordul director al organizaţiei mele era în maşină, având asupra sa un pistol pe care avea de gând să îl folosească pentru a-şi pune capă vieţii, când a început să asculte la radio un mesaj de-al meu care literalmente a dus la salvarea sa. Astăzi este un foarte prosper om de afaceri. Media este ca un o unealtă deosebit de puternică şi eficace pusă în mâna ta şi a mea. Felul în care o folosim va determina impactul ei în lume. Radioul şi televiziunea cu mesaj creştin sunt două unelte foarte puternice, alături de artele vizuale, teatru, cinematografie, muzică şi aşa mai departe…trebuie să folosim aceste unelte slujind o generaţie care ascultă cu ochii şi gândeşte cu sentimentele. Amândouă sectoare ale mass mediei trebuie cucerite şi puse în slujba mesajului creştin. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze în munca pe care o depuneţi la radio, răscumpărând radioul şi folosindu-l cu înţelepciune.

Vă mulţumim pentru acest interviu, pentru conferinţa de la Sinaia şi vă aşteptăm să reveniţi în România!

Abia aştept să mă reîntorc în România. Am petrecut un timp minunat aici. A fost pentru mine o plăcere deosebită!

“Poetry and the end of Theology”

“How did a discourse (Theology) so un-creative become the deputized voice of the Creator” – inquires James K. A. Smith in a recent post on his Fors Clavigera blog which is a variant of the thesis in his recently published “Desiring the Kingdom”. Read in the context of his post, the statement serves a rhetorical purpose, but taken in isolation it simply doesn’t stack up. Although un-creative theologies, replete with terse propositions (sic!), ordered in obsessive scholastic fashion can be easily identified in the history of theology (especially post-Enlightenment), to say that theology is an un-creative discourse is to grossly overstate one’s case. Moreover, although, ideally, theologians via their theologies should be deputized (called, seta apart, as in divine calling) voices of the Creator, I would rather play it safe by saying that the Spirit speaking in and through the polyphonic voice(s) of Scripture is the deputized voice(s) of the Creator. If all theological discourses would equally be deputized voices of the Creator what would the resultant cacophony speak about the Creator himself?

More from James K. A. Smith:

“What if poetry is the end of theology? That is, what if poetry is the telos of theology—its goal and aim?What if the so-called truths of theology are just dimmed-down intimations of the rich truth that can be embodied in the imaginative worlds of poetry and fiction? Then wouldn’t Graham Greene and Franz Wright be more faithful good-news-tellers than most of our theologians? Wouldn’t the short story be our most faithful genre? Wouldn’t the novel be our most powerful explication of the human condition? Wouldn’t poetry be our most intense site of revelation? Could we imagine theology otherwise?”

Excellent interrogative, seminal questions! To Smith’s – which we should definitely ponder – I might add… Why shouldn’t our theology be poetical and our poetry be theological, that is, why shouldn’t our theology be creative and our creativity (with expressions ranging from fiction writing, sculpture, painting etc.) be theologically framed and oriented?

Anyways, read Smith’s complete post insightfully and provocatively intitled “Poetry and the end of Theology”  here.

Interviu cu Ravi Zacharias pentru Radio Vocea Evangheliei (1)

După o cronică a conferinţei cu Ravi Zacharias de la Sinaia, rămân în aceeaşi sferă de interes şi vă prezint mai jos prima parte a unui interviu cu Ravi realizat  de către Lucian Despa, director general RVE, şi tradus de către subsemnatul pentru Radio Vocea Evangheliei. Enjoy! Interviul complet poate fi ascultat live pe RVE Oradea şi RVE Internaţional vineri la ora 16.10 şi, în reluare, duminică la ora 13.00 (ora României).

De ce credeţi că suferinţa reprezintă o provocare atât de puternică, încât mulţi L-au contestat sau părăsit pe Dumnezeu din pricina ei?

Răspunsul la această întrebare este lesne de dat şi evident, datorită faptului că durerea este un fenomen universal. C. S. Lewis spunea că “Dumnezeu ne şopteşte prin plăceri, dar strigă la noi prin dureri.” Şi sunt sigur că toţi cei care mă ascultaţi vorbind aţi experimentat în viaţă dureri şi suferinţe, iar întrebarea “unde este Dumnezeu când sufăr?” este una dintre primele întrebări pe care ni le punem ca şi oameni. De aceea, teza că durerea şi suferinţa i-au făcut pe mulţi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu nu mă miră. Întotdeauna, în special în prezenţa suferinţei, ne punem întrebarea privind existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu. Cineva spunea la un moment dat că “virtutea în vreme de răstrişte şi viciul în ziua izbândei dau naştere ateilor.” virtutea în vreme de răstrişte şi viciul în ziua izbândei dau naştere ateilor.” Un lucru interesant de observat e faptul că scriitorii Bibliei nu evită nici măcar ei această problemă. Habacuc are întrebări legate de prezenţa răului. Mulţi alţi profeţi şi apostoli ridică această problemă spinoasă a răului, a suferinţei, a pierderii celor dragi. Chiar şi atunci când Isus i-a prevestit lui Petru moartea prin răstignire, lui Petru nu-i vine să creadă. Nu-şi imaginase un astfel de sfârşit al lucrării sale. Aşadar durerea e ca un strigăt ţipător în conştiinţa noastră care întreabă: “Unde eşti, Doamne, când sufăr?”

Durerea este o prezenţă de neocolit astăzi şi în orizontul de timp la care noi avem acces – în trecut sau în viitor. Credeţi că realitatea suferinţei va însoţi mereu sufletul omenesc în toate peregrinările sale?

Cu siguranţă durerea ne-a însoţit încă din cele mai vechi timpuri. Ea este o componentă inevitabilă a vieţii noastre în timp şi spaţiu, aici pe pământ. Însă Biblia ne spune că în prezenţa lui Dumnezeu, când vom trăi în realitatea cerului, după învierea din morţi, precedată şi garantată prin învierea Însuşi Domnului Isus, metafora din Scriptură e aceea că El Însuşi ne va şterge orice lacrimă din ochi. Aşadar durerea este o realitate integrantă a vieţii de partea aceasta a veşniciei, realitate marcată de puterea şi prezenţa păcatului. De fapt, durerea şi suferinţa sunt simptomele unei relaţii frânte cu Dumnezeu. Şi ruptura ce există între noi şi Dumnezeu se arată şi se manifestă inclusiv la nivelul trupurilor noastre supuse bolii şi suferinţei trupeşti şi sufleteşti. Va fi durerea o realitate permanentă? Nu, nu pentru urmaşii lui Isus Cristos, care au fost creaţi şi regeneraţi spre a trăi în comuniune intimă cu El, durerea va fi, în viitor, îndepărtată pentru totdeauna. Aceasta este nădjedgea pe care ne-o dă evanghelia. Spre acea ţintă înaintăm, păşind în puterea şi tăria pe care El Însuşi ni le dă pentru a putea merge mai departe.

Isus Cristos a fost Dumnezeu, Cuvântul întrupat. De ce nu a fost măcar El scutit durere?

Biblia afirmă răspicat că Isus a fost ispitit în toate privinţele, ca şi noi, afară însă de păcat. Mai mult de atât, tot în Scriptură găsim că Dumnezeu nu l-a cruţat şi scutit de suferinţă nici măcar pe singurul Său Fiu. Ideea că Mesia, Domnul va veni în lume ca să sufere nu numai că apare în Scriptură, ci este una din profeţiile Vechiului Testament. Şi motivul pentru care El trebuie să sufere este ca, în cruce, care a fost punctul culminant al suferinţelor sale, să ia asupra Sa povara păcatelor noastre, să fie El Însuşi apăsat, lovit şi zdrobit în locul nostru, cu toate că a fost desăvârşit, nu a fost cruţat. Aceasta a fost profeţia cu privire la El, şi ce s-a profeţit s-a întâmplat întocmai în timpul vieţii Sale pe pământ.

Crucea, ca simbol al pătimirii, ţine de miezul predicării creştine de ce este ea adesea absentă din comunicarea dintre creştini?

Absenţa crucii nu e o noutate. Apostolul Pavel vorbeşte despre cruce ca fiind o pricină de batjocură pentru greci şi o piatră de poticnire pentru evrei. Fascinantă descriere. Iată că pentru raţionalist, pentru filozofi, crucea este ceva demn de batjocură şi zeflemea. Pentru evreul care credea într-un Dumnezeu atotputernic, crucea este o piatră de poticnire. Evreii pur şi simplu nu se aşteptau ca Mesia să vină ca om al suferinţelor şi durerii. De fapt dacă ai sta de vorbă cu un musulman care nu crede că Isus a murit pe cruce – apropo de aceasta, islamul este singura religie din lume care neagă moartea lui Isus Cristos, în ciuda faptului că istorici evrei o atestă, istorici romani o atestă, istorici păgâni o atestă, istorici păgâni o atest. Însă lucrul pe care un musulman nu îl poate înţelege şi accepta este cum Fiul lui Dumnezeu se lasă umilit şi apăsat de însăşi omenirea pe care a venit să o salveze. Aşadar crucea nu este ceva atractiv. Cu toate acestea, cei care o ocolesc pierd în esenţă componenta centrală a Evangheliei, fiindcă fără cruce nu există iertare, şi unicitatea credinţei creştine stă dă iertarea pe care aceasta o poate oferi.

Observăm în zilele noastre o tot mai mare preocupare de a ascunde realitatea morţii, fie în jena cu care este abordat subiectul în conversaţiile sociale sau ca subiect de şcoală fie în cosmetizarea şi scurtarea pe cât posibilă a ceremoniilor funerare. A devenit moartea un lucru inconfortabil? De ce oare?

Moartea este o realitate dureroasă. Eu mi-am înmormântat ambii părinţi pe când aveam 20 de ani. Sunt poate unii dintre dvs. care mă ascultaţi şi care v-aţi îngropat proprii copii, lucru care înţeleg că e unul dintre cele mai dureroase clipe din viaţă. Dar ştiţi, de-a lungul istoriei se poate observa că unul din motivele pentru care laşi să pătrundă lumina într-un salon de spital sau dăruieşti flori la înmormântări este pentru a simboliza viaţa şi a lua ceva din seva vieţii. Dar de multe ori moartea este cosmetizată şi mascată fiindcă ne vine greu să o privim în toată hidoşenia ei şi grozăvia ei tragică. Dar ştiţi ceva? Unul dintre cele mai minunate lucruri pentru un creştin este conştienţa faptului că Isus a înviat din morţi, învingând astfel inamicul suprem – moartea. Iată ce vreau să vă împărtăşesc, dragi ascultători. Gândiţi-vă la următorul lucru. Dacă Isus ar fi fost un ipocrit şi un farseur, nu ar fi prezis că va învia în trup. Ar fi zis, în schimb, că va învia în sens spiritual, şi astfel nimeni n-ar fi putut să falsifice în vreun fel învierea. Şi dacă trupul i s-ar fi găsit, ucenicii tot ar fi putut să spună că El trăieşte în sens spiritual. Dar adevărul este că Isus a înviat din morţi în trup, ca să fie El însuşi dovada vie a faptului că viaţa nu se sfârşeşte în moarte, dar şi să ne reamintească faptul că trupul nostru este templul Dumnezeului cel viu şi că El ne va da trupuri slăvite. Toţi dintre noi găsim moduri în care să cosmetizăm şi mascăm realitatea morţii, şi chiar dacă dacă vom ştii să privim prin ea şi dincolo de ea, recunoaştem totuşi că este cumplită, hidoasă, fără să aibă ceva plăcut şi atrăgător. Când tatăl meu socru era aproape de moarte, trupul îi era slăbit şi uscat, însă ultimele cuvinte pe care le-a rostit, privind în sus, spre cer au fost: “Uimitor. Absolut uimitor!” apoi s-a uitat la soţia sa şi i-a zis: “Gene, te iubesc!” Cred că acesta e un mod glorios de a părăsi această lume. Să priveşti la un crâmpei din Dumnezeu şi să spui…uimitor, apoi să-ţi priveşti soţia, cu care eşti în legâmânt, şi să-i spui “te iubesc”. Dragostea şi prezenţa lui Dumnezeu sunt realităţile care în cele din urmă triumfă şi de care moartea nu ne poate separa.

Sunteţi un indian convertit la creştinism. Locuiţi în America şi conferenţiaţi în întreaga lume. Sunteţi, altfel spus, o personalitate internaţională. Vă simţiţi mai puţin indian pentru faptul că sunteţi creştin?

Foarte bună întrebarea. Într-adevăr aceasta este caricatura vehiculată astăzi. Evanghelia a ajuns în India prin lucrarea misionară a Apostolului Toma. Aşa că, încă de la începutul credinţei creştine, India a fost atinsă cu mesajul Evangheliei. De aceea în India ai la fel de multe biserici ca în Occident. Una dintre cele mai vechi biserici este în statul meu natal, Cherola, e locul în care Apostolul Toma a mers prima dată. India este o ţară profund religioasă şi primii convertiţi la credinţa creştină au provenit din casta cea mai înaltă a preoţiei hinduse, casta Nambhundri, casta propriilor mei strămoşi. Prin urmare nu sunt cu nimic mai indian decât am fost înainte de a deveni creştin. De fapt poate sunt chiar mai indian decât am fost, fiindcă evanghelia musteşte de metafore tipic orientale. Aş îndrăzni să spun că mesajul lui Isus poate fi înţeles chiar mai bine de un oriental decât de un occidental tocmai din pricina aceasta. În Occident mesajul ia forme foarte comerciale şi din acest motiv e mai greu de recunoscut, însă în Orient, metaforele şi pildele lui Isus sunt o realitate vie acolo… fecioarele cu candelele lor, familia tipică cu un fiu mai mic şi unul mai mare, tatăl care nu se mulţumeşte să-şi aştepte fiul mai mic întors din hoinăreala sa, ci fuge înspre el – orientalul reacţionează când e confruntat cu asemenea scene. Mai sunt, de pildă, poveştile cu leproşii ce sunt vindecaţi prin atingere, povestea femeii samaritence de la fântănă, care era o parie a societăţii, contrastele puternice între diferitele pături şi segmente ale societăţii – evreii, samaritenii şi aşa mai departe. Mie mi se pare că Evanghelia are o puternică aromă orientală. De aceea oricine Îl întâlneşte pe Cristos va descoperi că mesajul Său este trans-cultural, făcându-ne să apreciem şi mai mult bogăţiile culturii din care facem parte şi să le interpretăm în lumina caracterul transcendent al mesajului şi adevărului lui Dumnezeu. Nu am devenit creştin în Occident. L-am întâlnit pe Cristos în Delhi, pe un pat de spital, în urma unei încercări de a-mi pune capăt vieţii, citind Biblia. Am vrut să îmi sfârşesc viaţa trăită într-o cultură a ruşinii şi fricii. Am fost ruşinat de eşecurile mele şi plin de frică la gândul că nu voi reuşi în viaţă. În momentul când am citit din Biblie versetul în care Isus spune “Fiindcă eu trăiesc şi tu vei trăi”, la 17 ani, în urma unei tentative de suicid, inima mea a fost regenerată. Iar acum, după mai bine de 40 de ani, călătorind în lungul şi în latul lumii în mai bine de 60 de ţări, continui să trăiesc pentru Dumnezeu. Şi voi, dragi ascultători, dacă descoperiţi înlăuntrul vostru un gol şi o lipsă de sens, nimic nu vă împiedică să Îl chemaţi pe Cristos. Şi, vă asigur, dacă eşti gata să îl chemi pe Cristos cu toată sinceritatea inimii tale, El va veni, îţi va transforma inima şi te va face să îţi apreciezi şi mai mult cultura din care provii. Biblia nu este o carte care să se supună delimitărilor de tipul Occident versus Orient. Biblia este o carte care acoperă întinderea între sus şi jos, adăpostind adevărul lui Dumnezeu prin care poţi deveni deopotrivă un mai bun cetăţean al cerului dar şi al pământului.

Cronica unei conferinţe încheiate – Ravi Zacharias, Sinaia, 2010.

Au trecut câteva zile bune de la conferinţa de apologetică şi evanghelizare cu Ravi Zacharias şi Michael Ramsden de la Sinaia, 26-29 aprilie 2010. S-a scurs suficient timp pentru ca impresiile şi ideile să se decanteze şi sedimenteze.

Am fost prins cu o mulţime de lucruri conexe conferinţei. După experienţa oribilă a pierderii înregistării traducerii interviului cu Ravi, revin acum pentru a încerca o privire retrospectivă asupra zilelor de la Sinaia.

Conferinţa a fost, pe bună dreptate, o oază de încurajare. Sunt sigur că toţi cei 500-550 de participanţi au părăsit Sinaia şi somptuousul cazinou încurajaţi şi motivaţi la trăirea unei vieţi dăruite cauzei promovării şi apărării adevărului lui Cristos.

Conferinţa s-a desfăşurat în clădirea faimosului şi luxuriantului Cazinou din Sinaia. Sesiunile plenare s-au ţinut în încăpătoarea Sală a Oglinzilor. Gândul că locul acela, în întregul lui, fusese odinioară, în zilele întunecate ale vechiului regim, un loc al chefurilor deşănţate ale comuniştilor, cuib pentru viespii securişti, ca acum să fie folosit pentru o conferinţă creştină e suficient să îţi dea fiori şi să te umple de sentimentul că ai fost martorul minunatei providenţe divine.

Organizarea a fost impecabilă. Se cuvin sincere cuvinte de apreciere tuturor celor implicaţi, începând cu Vlad Crîznic, pe faţa căruia lesne se putea citi un amestec de profundă oboseală şi profundă satisfacţie, şi continuând cu echipa Metanoia şi BIG. Programul, ca la toate conferinţele de acest fel, a fost încărcat, dar nu epuizant, bine drămuit, ca participanţii să beneficieze la maximum de conţinutul bogat dat prin invitaţii speciali ai conferinţei – Ravi Zacharias şi Michael Ramsden.

Grupul de închinare al Bisericii Metanoia merită aprecieri deosebite. Au cântat entuziast, cu vădită atitudine de închinare. Repertoriul a fost bine ales. Nu s-a mers doar pe hit-urile curente din “praise & worship”-ul contemporan, caz în care probabil o bună parte din sală ar fi avut dificultăţi în a se închina prin muzică. S-au ales în schimb, în mod oportun, acele melodii care să respecte şi să promoveze diversitatea melosului confesional. Ce vreau să spun prin asta? S-au cântat piese aparţinând în mod tradiţional repertoriului regăsit în bisericile penticostale; s-au cântat (dinamic şi cu suflu amplu!) piese din imnologia evanghelică clasică, s-au cântat piese româneşti de închinare şi, bineînţeles, nelipsitele traduceri (cu versuri mai mult sau mai puţin reuşite). Greu să mulţumeşti pe toată lumea, mai ales când vine vorba de muzica bisericească. Din fericire, şi spre lauda celor care au cumpănit repertoriul conferinţei, cântarea a animat în închinare întreaga audienţă. Sala participativă stă mărturie a acestui fapt.

Înainte de a aşterne câteva rânduri despre Ravi şi Michael, mă opresc o clipă asupra atelierelor. Mă pot pronunţa asupra calităţii a două dintre ele, Apologetica conversaţională, cu Michael Ramsden, şi Documentele Noului Testament – sunt ele demne de încredere?, atelier condus de Dr. Radu Gheorghiţă. Michael Ramsden, directorul european al Ravi Zacharias International Ministries, e un geniu al anecdoticului şi comunicării, un tip spumos şi perpetuu alert. Nu că apologetica conversaţională, despre care ne-a vorbit, ar fi ceva nou. La urma urmei, poţi face apologetică ne-dialogal? Evident că nu, dacă nu luăm în considerare literatura apologetică. Cheia apologeticii conversaţionale este… interogarea interogaţiilor. Sau, în cuvinte mai simple, răspundem la întrebările dificile care ni se pun punând noi înşine mai întrebări, interogând, înainte de a răspunde propriu-zis, presupoziţiile personale, culturale, filozofice pe care interlocutorul nostru le aduce pe masa (sau sub masa) dialogului. Modelul interogativ este preluat de la – n-are să vă vină să credeţi poate – nimeni altul decât Isus (vezi, în acens sens, cartea populară a profesorului de Noul Testament de la London School of Theology, Conrad Gempf – Jesus Asked. What Jesus Wanted to Know). Ştiam despre Isus că este Răspunsul (faimosul slogan american evanghelic “Jesus is the Answer”) la toate întrebările noastre. Michael ne-a arătat că, înainte de a fi Răspuns pentru întrebările noastre metafizice şi existenţiale, Isus este Întrebare. Isus chestionează presupoziţiile interlocutorilor Săi din naraţiunile evangheliilor, dând pe faţă şubrezimea lor, motivaţiile ascunse, şi mai ales condiţia inimii lor. Aşadar un mod de a-L urma pe Cristos este să-I urmăm modelul apologetic interogativ. Revenind la atelierul cu Michael… a fost realmente “refreshing”. Am avut o singură întrebare, pe care însă nu am ajuns să i-o pun în cadrul conferinţei. Folosesc prilejul de a o lansa aici. Şi anume, care e graniţa dintre abordarea oportun interogativă în dialogul apologetic (chestionarea presupoziţiilor celuialt) şi eschivare, respectiv mascare a propriei ignoranţe? Cu alte cuvinte, când trec de la a chestiona întrebarea ce mi se pune la a da răspunsul propriu-zis? Exemplificând, când cineva mă întreabă “Cum a fost posibilă înmulţirea rasei umane la început, când pe pământ erau doar Adam, Eva, Cain şi Abel?” cât timp pot petrece chestionând presupoziţiile, motivaţiile ascunse ale interlocutorului, înainte de a mă lansa într-un răspuns? Şi ce fel de răspuns îi voi da? Cu ce angajamente teologice/confesionale voi răspunde? Într-un fel va răspunde un teist evoluţionist sau un creaţionist progresiv şi într-un cu totul alt fel va răspunde unul ca şi Ken Ham (pământ tânăr, 7 zile de 24h etc.). Impresia mea este că interogativitatea în apologetică este o bună strategie metodologică, însă ea nu poate înlocui conţinutul teologic şi filozofic pe care apologetul trebuie să-l fi acumulat prin studiu temeinic şi îndelungat şi pe care trebuie să fie gata de a-l livra în răspunsurile sale, fie ele amânate. Mărturisesc că mă interesează statutul apologeticii ca disciplină teologică, dar îmi satisfac curiozităţile altă dată.

Atelierul cu Dr. Radu Gheorghiţă a fost un festin, o lecţie de teologie, o mostră de critică textuală. Dr. Gheorghiţă a abordat problema integrităţii, veridicităţii şi reliabilităţii (nu, nu există în limba română; apare aici pentru prima dată ca o necesitate de traducere a englezescului reliability) documentelor Noului Testament, concentrându-se asupra unui specialist în critica textuală cu o influenţă îngrijorător de mare atât în mediul academic, cât şi la nivel popular – Bart Ehrman. Cu calm şi precizie britanică, Dr. Gheorghiţă a prezentat tezele influentului specialist apostat, potrivit cărora Noul Testament musteşte de inexactităţi şi divergenţe (undeva la 350.000) şi este deci nedemn de încredere, iar creştinismul şi ortodoxia sunt produsele unor lupte de putere în sânul bisericii primelor veacuri, apoi a continuat printr-o impecabilă demontare şi invalidare a (non-)argumentelor lui Ehrman. Datorită influenţei sale (Ehrman publică exclusiv cu Oxford University Press, scrie la un nivel accesibil chiar şi într-un domeniul foarte tehnic – critica textuală, apare frecvent în media ca o voce reprezentativă a evanghelicalismului american), atelierul cu Dr. Radu Gheorghiţă a fost cât se poate de util celor care l-au frecventat, echipându-i pentru întâlnirea, aproape inevitabilă, cu ideile acestuia, ori în contexte şi lucrări academice ori în emisiuni de televiziune (vezi, de pildă, emisiunile cu conţinut religios în cadrul postului National Geographic), la nivel popular.

Ravi Zacharias nu necesită o prezentare biografică specială. În ciuda vizibilei suferinţe fizice provocate de un spate foarte fragil, supus de curând unei operaţii dificile, Ravi a fost extraordinar de la un capăt la celălalt al conferinţei. Mesajele sale ancorate biblic în naraţiunea vieţilor unora ca Neemia şi Daniel, bogat ilustrate (în stilu-i caracteristic) au fost o reală binecuvântare pentru toţi participanţii. Prin fiecare por, Ravi transpare evlavie şi autenticitate. Jonglează cu idei mari, dar are o abilitate unică de a adresa într-un mod cât se poate de limpede frământările existenţiale, dovedind eşecul viziunilor despre lume necreştine, de la ateism la marile religii ale lumii, în a alina suferinţa, a stâmpăra dorul după însemnătate şi semnificaţie, a răspunde problemei răului. Apără creştinismul cu căldură şi pasiune, iar orientarea sa cristocentrică este cheia succesului său apologetic. Am convingerea că Duhul împuterniceşte mesajul lui Ravi tocmai datorită poziţiei centrale pe care o acordă lui Cristos, crucii şi învierii Sale, în pledoariile sale pline de patos. Ravi este un apologet liric, care poartă discuţia spre existenţial şi concretul vieţii de zi cu zi. S-ar putea ca firul argumentativ, pentru cei ce se adapă din tradiţia filozofică analitică, să fie uneori uşor cam alambicat. Cu toate acestea, forţa sa spirituală, dată de vădita împuternicire a Duhului, face ca mesajele sale să aibă un impact profund. Apologetica cea mai persuasivă, spunea pasionat Ravi în ultimul său mesaj, este apologetica întrupată, apologetica exemplului personal. Epistola vie este mai des citită şi mai convingătoare uneori ca epistola scrisă, pe care mulţi necreştini nu au citit-o niciodată. Reamintindu-ne încă o dată că nu am venit la o piaţă de idei, ci la o conferinţă ce s-a vrut a fi mai degrabă un “cantonament” spiritual pentru “echipa” de lucrători români evanghelici, Ravi a încheiat sesiunea de joi chemându-ne la (re-)dedicare personală, la punere în slujba cauzei lui Cristos şi a Evangheliei sale glorioase.

O sală plină cu mâinile întinse, cu palmele deschise în semn de dăruire (mulţumim, Cristi Barbosu, pentru o iniţiativă cât se poate de inspirată) şi cântând pe un ton solemn şi totodată personal “Doamne, viaţa mea ţi-o dau” e o imagine ce cu greu se poate şterge din amintirea conferinţei. A fost realmente un sfârşit extraordinar. Înainte de a ne întoarce la ale noastre, pentru a putea practica o apologetică întrupată, promovând şi apărând Adevărul, am cântat într-un glas, într-un Duh, cântarea pe care o redau mai jos, stârnit fiind şi astăzi de îndemnul la dedicare. Deşi ar mai fi multe de spus despre un astfel de eveniment, cronica mea – şi aşa prea lungă – se încheie aici.

Doamne,viata mea ti-o dau!
Pe deplin eu ma predau!
Ma condu Tu pas cu pas,
Ziua,noaptea-n orice ceas,

Toata energia mea
pun la dispositia Ta!
Inima umple-o de foc!
Asta, Doamne, eu te rog!

Ale mele miini le ia
sa lucreze-n via Ta!
Si picioarele la fel,
sa-ti urmeze ca un miel,

Aurul si argintul,
inima si sufletul,
ia-Le-n stapinirea Ta,
unde singur vei trona!

Libertatea-mi Ti-o jertfesc!
Tot ce-i bun Îti daruiesc!
Mintea va gindi mereu
nencetat la lucrul Tau!

Share on