O generaţie pierdută-n spaţiu

Sau, pe englezeşte, o generaţie pierdută în “MySpace”, cea mai populară platformă de interacţiune socială de pe internet (110 milioane conturi), alături de Facebook (60 milioane) şi Hi5, pe gura noastră de plai-rai. Informaţii mai multe sunt oferite de către Daily Mail într-un articol care menţionează date îngrijorătoare cu privire la fenomenul internetizării vieţii copiilor sub 16 ani. Deşi datele statistice provin din contextul britanic, nu cred că cifrele ar fi cu mult diferite la noi în ţară, acolo unde există acces la computer. Viaţa reală, nepixelată a devenit plicticoasă. Totul se petrece pe ecran. Accesul la violenţă, pornografie e neîngrădit. Ne mutăm viaţa în virtual. De ce??

Publicitate

“Eu cred” – în ce??

 

În ce?? – iată întrebarea!

Despre ce e vorba? Despre o campanie de artă urbană (cu tentă creştină? evanghelistică?) în faza de stingere,  cu abţibilduri roşii şi scris alb lipite pe porţi, cutii de gaz, stâlpi, geamuri şi panouri publicitare. “Eu cred” e mesajul suspendat lipit pe Arad cu care nu rezonez deloc.

Sunt indignat şi tulburat de fiecare dată când trec pe lângă un “Eu cred”. Ce ratare! Şi asta nu pentru că aş fi ateu. Nu pentru că aş fi prins în plasa raţionalismului. Nu pentru că “The God Delusion” a lui Dawkins sau “God is not great: How religion poisons everything” a lui Hitchens, cărţile care marchează revirimentul ateismului în contextul contemporan, mi-ar fi scos ochii credinţei. CI pentru că dincolo de abţibildurile alb-roşii intuiesc o neputinţă evanghelică, o jumătate de mărturie, jalnică, laşă, incompletă şi total ineficientă.

De ce? Fiindcă “Eu cred” nu e destul. Astăzi, problema e departe de a fi dispariţia credinţei per se.  Se poate deplânge şi răspunde dispariţiei credinţei în Dumnezeul Scripturilor. G. K. Chesterton spunea un lucru tulburător: “When people stop believing in God, they don’t believe in nothing, they believe in anything” (Când oamenii încetează să mai creadă în Dumnezeu, problema va fi nu că nu vor mai crede nimic, ci vor crede orice). Credinţa n-a dispărut. Sunt destui nătărăi care cred în mături zburătoare, în plumb preschimbabil în aur, în o mie şi o sută de universuri paralele, în reîncarnare, chiar şi în… credinţa însăşi (autoreferenţială), dacă e să mă refer la ghivecismul misticoid de tip new age.

(Şi) Eu cred ÎN Dumnezeu, dacă asta aţi vrut să spuneţi, băieţi, dar v-a fost ruşine.

“Urcare în dragoste!” (5)

Aşadar nu “falling in love”, ci “climbing in love”/ urcare în dragoste”, căci în dragoste nu există cădere, doar coborâre de Sus şi urcuş sacrificial. Observaţi ce munte abrupt e dragostea în Corinteni 13? Ce pieptiş se urcă în dragoste? Deşi capitolul e recitat cu glas suav şi gene fâlfâinde, dragostea din Corinteni 13 is, by all means, hard work, urcuş anevoie de imitare a lui Cristos. Răbdarea îndelungă, umplerea de bunătate, smerirea, acoperirea, nădăjduirea sunt piscuri înalte la care se ajunge cu sudoare, icneli şi dăruire până la epuizare.

Dar atunci cineva s-ar putea să se întrebe: “chiar aşa de sobră să fie dragostea? Unde-i romantismul?” Da, într-o astfel de înţelegere, Dragostea e sobră. La urma urmei are de a face cu moartea, moartea faţă de sine, iar moartea e o chestiune sobră (vezi Cântarea Cântărilor 8.6-7 unde apar explicită alăturarea dragoste-moarte). Romantismul deci? Culesul de flori, v-aţi ascunselea, zâmbetele şi împletitul de cununi din timpul urcării…