Arhivele lunare: Februarie 2011

Un gând despre “agenda socială” creştină

Avortul (si homosexualitatea) – cam la atât se rezumă, din păcate, problemele sociale care îl preocupă pe creştinul conservator american (şi nu numai), republican bineînţeles, dar să nu uităm, ne reaminteşte Carl R. Trueman, profesor de teologie istorică şi istorie a creştinismului la Westminster Theological Seminary, Philadelphia, “Dumnezeu urăşte măcelărirea pruncilor ne-născuţi – dar avortul nu este decât cel mai evident mod în care se întâmplă aceasta. Un sistem precar de sănătate, condiţiile neigienice de viaţă, inaccesibilitatea medicamentelor de prevenire a SIDA, foametea, “sweatshops”-urile – slujbele prost plătite şi extenuante, şomajul, războaiele, dezastrele ecologice datorate poluării şi lăcomiei – şi acestea duc la moartea pruncilor.”  – Carl R. Trueman, Minority Report: Unpopular thoughts on Everything from Ancient Christianity to Zen Calvinism (Rossshire, Scotland: Mentor, 2007)

Thai curry de bostănel

De la suveranitatea şi sfinţenia lui Dumnezeu am ajuns la harul comun pe care noi astăzi l-am gustat, literalmente, într-o delicatesă pe care am zis că merită să o împărtăşim cu voi. Nu obişnuiesc să vorbesc la plural pe blog, dar în cazul de faţă chiar se impune :). Avusesem de mai demult cumpărat un bostănel (aşa i se spune, nu am dat în diminutivită; în engl. butternut squash) şi aşteptam ziua în care să-i facem onoarea de a juca un rol hotărâtor într-un fel de mâncare. Vroiam ceva mai deosebit. Aşa că a(m) aşteptat bine-mersi aproape o săptămână. De curând, într-o expediţie de cumpărături la Tesco-ul din apropiere Ligia a luat revista lunară a magazinului, care include o foarte utilă secţiune cu fel şi fel de mâncăruri yummycioaso-sănătoase. Acolo am dat de winner-ul pe care vi-l prezentm aici: un minunat şi outrageously HOT “thai butternut squash curry” servit lângă un cuib de teiţei de spanac (dap, există aşa ceva!). De ce scandalos de iute? Well, fiindcă am scăpat ceva mai multă pastă de curry roşu decât probabil ar fi fost indicat. Nici acum nu sunt sigur dacă “tbsp” se referă la lingura obişnuită sau la “linguriţă”. Poate ne lămuriţi voi. Anyway, ideea e că am fost foarte “generos” cu pasta de curry roşu, notoriously hot!

Iată cum se face, în caz că papilele voastre vi s-au împrietenit cu mâncarea condimentată orientală; în cazul de faţă, mai specific, cu mâncarea thai – o combinaţie aprigă de iute şi dulce; unii ar zice că e un “ acquired taste”:

Se iau

3 linguriţe de pastă curry roşie (stay on the safe side! cu 3 linguroaie, credeţi-ne, vreţi vrea, iraţional, ce-i drept, să chemaţi pompierii)

2 linguri (deci linguri!) de cremă de (lapte de?) cocos se pun pe foc într-o tigaie adâncă şi se amestecă până se omogenizează, adăugând treptat, până la

400ml de lapte. După ce aţi obţinut o pastă nici foarte groasă, dar nici foarte lichidă care a stat suficient pe foc încât să fie aproape de fierbere, aşezaţi în sos

500gr de bostănel galben tăiat în prealabil cubuleţe şi

5 fire de ceapă verde tăiate în bucăţi de vreo 0.75cm.  Lăsaţi dovlecelul şi ceapa în sos pentru vreo 10minute, până cubuleţe de bostănel încep să se frăgezească şi                                    înmoaie. Adăugaţi apoi

8-10 ciuperci tăiate în prealabil în bucăţi nu foarte mici şi

200-250gr de roşii cherry tăiate în jumătăţi sau chiar sferturi. Lăsaţi tot conţinutul să stea pe foc încă 5-7 minute. Nu trebuie neaparat să fiarbă. Spre final adăugaţi

câteva boabe de coriandru proaspăt mărunţite în mojar şi verificaţi gustul. Adăugaţi după gust sare sau, dacă e prea condimentat, încă vreo 1-2-3 linguri de cremă de cocos sau smântână. Şi sunteţi gata!

Bunăciunea asta se savurează cu o garnitură de orez, de tăieţei laţi sau, în cazul nostru, de tăieţei de spanac (aşa am nimerit; aşa a cumpărat Ligia de la piaţa cu produse asiatice). Observaţi poate că nu menţionez carnea. Asta pentru că e opţională. Dacă vreţi totuşi carne, puteţi să tăiaţi pieptul de pui cubuleţe şi să îl prăjiţi înainte de a face sosul. Puteţi, la fel de bine, să folosiţi creveţi, dacă vă plac şi vă ţin buzunarele. Noi am folosit o chestie descoperită recent: QUORN – un produs vegetarian pe bază de micoproteine (din familia ciupercilor şi trufelor) ce imită perfect carnea pui (bogat în proteine, şi aminoacizi, sărac în grăsimi, sărac în calorii, zero colesterol, mai ieftină decât carnea – +++!). Se cumpără în pachete de 500gr ca şi cubuleţe îngheţate. Astea le-am luat direct din congelator şi le-am trântit peste bostănelul şi ceapa scăldate în sosul mega condimentat (în cazul nostru).

Cam atât! Poftă bună şi fiţi recunoscători pentru harul comun, în toată diversitatea lui!

Suveranitate şi sfinţenie (continuare)

continuare de aici

În final, spune Williams, “nu suntem oare cu toţii profund înclinaţi să alergăm dinspre anumite perfecţiuni (sau atribute)ale  lui Dumnezeu înspre altele? Pur şi simplu nu văd grozăvia păcatului meu, fapt pentru care dreptul suveran pe care Dumnezeu Îl are asupra mea ca şi Creator, darămite ca Răscumpărător, îmi scapă din vedere. Atunci alerg la dragostea divină, ce îmi vorbeşte duios despre compasiune şi vulnerabilitate relaţională. Sau se poate face că pur şi simplu nu văd măreţia dragostei divine, aplecarea Sa în umilinţă întru spălarea picioarelor mele şi neţărmurita smerenie a jertfei Sale de Sine. De aceea alerg înspre o autoritate supremă pe care o cinstesc cu totală abnegaţie declarând că El exercită un control desăvârşit asupra mea. Poate că în ambele situaţii vederea noastră e inoportun de mărginită. O concentrare asupra sfinţeniei divine nu ne-ar ajuta oare să depăşim impasul în care ajungem atunci când dezbatem între noi probleme ca libertatea, dragostea, suveranitatea şi controlul divin ?” (p. 179)

Sfinţenia este una dintre cele mai proeminente atribute ale lui Dumnezeu în Scripturi. O focalizare pe sfinţenia desăvârşită, invariabilă a lui Dumnezeu ne va ajuta să evităm derapajele în conceperea imaginii lui Dumnezeu. După cum afirma Williams, orbirea cu privire la propria păcătoşenie poate duce la imaginarea unui dumnezeu confecţionat din materialul moale al dragostei şi vulnerabilităţii. Alunecăm astfel, din nou, înspre o proiecţie feuerbachiană a unor aspiraţii şi idealuri umane. Tot aşa, copleşit de propria păcătoşenie în lumina unui dumnezeu construit tot prin reducţie şi proiecţie umană, ni-L vom închipui ca un despot autoritarist, cârmuitor a toate, şi ne vom supune zdrobiţi Lui. De aceea sfinţenia incomparabilă a lui Dumnezeu poate constitui un bun corectiv al imaginilor pe care le construim despre Dumnezeu. El este Avva, Tatăl iubitor din ceruri, dar şi Cel al Cărui nume este SFÂNT. El este Domnul Savaot, Regele Regilor – Regele înconjurat de serafimi care rostesc solemn neîncetat: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3).

Williams scrie : “Dorinţa de a combate controlul (divin – adăugarea mea) înseamnă eliminarea sfinţeniei. Nu e oare tocmai sfineţenia grozavă a lui Dumnezeu ce ne păzeşte de vorbirea în chip uşuratic de vulnerabilitate reciprocă şi reciprocitate simetrică în relaţiile divino-umane ? Această întrebare retorică nu încearcă să răspundă la numeroasele întrebări despre natura relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni, întrebări ce adesea primesc expresie acută în problema rugăciunii. Însă de cum adăugăm  “care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău” la “Tatăl nostru,” ne vine în minte sfinţenia divină. Dacă suveranitatea divină este o suveranitate a dragostei, ea este o suveranitate a dragostei sfinte sau suveranitatea dragoste Celui Veşnic Sfânt. Dragostea nu poate fi înţeleasă independent de sfinţenie.” (p. 180)

Suveranitatea divină, concepută în tradiţia calvinistă în termenii unui controlul exhaustiv, şi-a întemeiat de-a lungul timpul o reputaţie negativă, poate şi din cauza abuzurilor în plan politic şi eclesial ce au rezultat printr-o defectuoasă aplicare a ei, dar şi pe fondul consolidării în modernitate a libertăţii ca virtute supremă. Williams sugerează că sfinţenia divină poate redresa conativitatea negativă a controlului, aruncându-l într-o cu totul lumină, şi anume, în lumina legăturii indisolubile între controlul divin şi sfinţenia divină. Calvin însuşi, socotit de mulţi progenitorul unei noţiuni oprimante a suveranităţii a fost preocupat să sublinieze că puterea suverană a lui Dumnezeu nu trebuie niciodată tratată în izolare faţă de înţelepciunea, dreptatea, îndurarea, bunătatea Sa.

Iată ce spune Williams într-un pasaj deosebit de elocvent : “Suveranitatea controlului este o aspiraţie a oricărui despot ; suveranitatea sfinţeniei este realitatea ultimă a lui Dumnezeu singur. Mai mult de atât, suntem chemaţi să ne închinăm lui Dumnezeu în frumuseţea sfinţenie Sale, idee ce contrastează puternic cu afirmaţia că “Domnul este un cârmuitor totalitar” (John Frame, The Doctrine of God, p. 89).
“În contextul actual, în care puterea suverană şi dragostea paternă sunt considerate a fi într-un raport antagonic, introducerea în discuţie a sfinţeniei lui Dumnezeu poate fi o alegere salutară.” (p. 181)

Suveranitatea lui Dumnezeu şi libertatea omului. Câteva reflecţii în cheie doxologică (1)

Scriu acest post sub impresia puternică pe care mi-a produs-o lectura unui capitol excelent scris de îndrumătorul meu doctoral, Stephen N. Williams, într-un volum de eseuri de teologie propriu-zisă (theology proper; doctrina despre Dumnezeu) apărut în 2008 (ed. Bruce L. McCormack, Engaging the doctrine of God. Contemporary protestant perspectives, Baker Academic & Rutherford House, Grand Rapids, MI, 2008). Primiţi, vă rog, câteva citate excelente, zic eu, urmate de câteva modeste reflecţii epigonice.

 

 

Williams scrie despre doctrina suveranităţii lui Dumnezeu dintr-un unghi surprinzător, doxologic. În cazul articulării doctrinelor, spiritul speculativ poate uşor aluneca înspre cea mai sterilă şi abstractă formă de ideaţie, în care cunoscutorul uman jonglează cu concepte şi modele elaborate şi complexe, neglijând că subiectul care i-a fost dăruit spre cunoaştere este Însuşi Dumnezeul Prea Înalt. Williams caută să atragă atenţia asupra unei astfel de metodologii teologice ireverenţioase, proponând o apropiere în cheie doxologică de problema suveranităţii divine şi a libertăţii umane.

 

 

Redau mai jos câteva pasaje pe care le comentez pe scurt:

 

 

“Dacă Dumnezeu este capabil să creeze şi să vorbească, să se întrupeze, şi să asigure viitorul ultim pe care şi-L doreşte, e greu de înţeles în ce fel depotenţializarea sau reconfigurarea divinităţii Sale în vederea rezolvării unora dintre dificultăţile noastre personale concordă cu aceste convingeri. Dacă Dumnezeu nu este invariabil capabil să stârpească răul, e foarte probabil că am schimbat regulile gramaticale ale credinţei ancorate în puterea lui Dumnezeu de a crea, revela, de a se întrupa şi de a domni escatologic.” (p. 171)

 

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este capabil să îşi angajeze creaturile, mai întâi aducându-le în fiinţă, vorbindu-le “prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri” şi, “la sfârşitul acestor zile” (Evrei 1:1-2), întrupându-se, pentru a face posibilă reconcilierea lor cu Sine, prin Fiul – şi Scriptura mărturiseşte amplu în privinţa aceasta – , atunci limitarea dictată antropologic a puterii şi atributelor sale divine încalcă mărturia Scripturii şi deci produce o evanghelie falsă (vezi Galateni), “de obârşie omenească” zidită pe o înţelegere antropocentrică a conceptelor de libertate şi dragoste. Se schimbă astfel regulile gramaticale ale credinţei bazată pe mărturia biblică, iar vorbirea despre Dumnezeu se prăbuşeşte feuerbachian în vorbire despre om (God-talk – human-talk).

 

 

Williams scrie: “Discuţia teologică despre cum trebuie aşezată suveranitatea divină în relaţie cu libertatea pare ori să înceapă ori să se mişte rapid înspre punctul în care Dumnezeu este imaginat a fi o persoană individuală mult mai ilustră decât noi înşine.”

 

 

Comentariul meu: O anumită partidă teologică îl aseamănă pe Dumnezeul cârmuitor cu un tiran care dictează tot ceea ce facem ca oameni, şi drept urmare respinge o suveranitate ce implică un grad absolut de control. Alţii îl asemuiesc pe Dumnezeul cârmuitor cu un rege benevolent a cărui drept, nu doar putere, de a cârmui este fundamental şi absolut, drept urmare îl acceptă şi I se supun. Williams propune pentru a complementa ambele imagini derivate/derivabile din Scriptură imaginea escatologică a domniei lui Dumnezeu, imagine prezentată în, printre alte pasaje, Isaia 6:1, şi în mod amplu în Apocalipsa (e.g. 4:3) Toate aceste imagini prezintă un Dumnezeu în faţa Căruai răspunsul cel mai adecvat, în vederea unei percepţii corecte a Persoanei Sale, este închinarea reverenţioasă. Bauckham, vorbind despre teologia Apocalipsei, sugerează, “incomparabilitatea suveranităţii lui Dumnezeu” redată printr-o minuţioasă evitare a antropomorfismelor, ce descurajează imaginarea lui Dumnezeu în termenii personalităţii umane. Williams aminteşte de o formulare din Ezechiel 1:28 (redau în engleză) “the appearance of the likeness of the glory of God” despre care George Caird spune că asigură o “întreită protecţie de literalitate”.

 

 

Williams vorbeşte apoi despre posibilitatea gândirii pure de a se concentra asupra unor probleme ca păcatul, libertatea şi justificarea ajungând chiar la concluzia că pot ajunge să fac o faptă bună întru totul lipsită de păcat. Dar, zice el “în prezenţa lui Dumnezeu însă, gândul acesta este demascat în toată nevrednicia lui şi înlăturat.”

 

 

“Înaintea acestei prezenţe, imaginată în Scriptură pentru a sublinia că imaginea nu poate reda supremţia lui Dumnezeu, problema libertăţii mele în raport cu Regele Dumnezeu tinde să se pipernicească sau să pară oarecum jalnică în forma în care o înţelegem noi de obicei. Acest Dumnezeu poate cârmui în cele mai mici amănunte fără vreo urmă de despotism uman. Tot aşa, poate alege să facă posibil orice tip de libertate fără să-Şi compromită în vreun fel suveranitatea. Măreţia suveranităţii Sale nu rezidă direct nici într-un control meticulos al tuturor lucrurilor, dar nici în cedarea unui spaţiu nesupus omnideterminării Sale. În închinare descoperim că măreţia suveranităţii rezidă în simpla fiinţă a lui Dumnezeu. Închinarea este contextul potrivit al gândirii teologice, iar când frica de suveranitate ocupă locul central în închinare, poate părea că bătălia de tip cârmuire-versus-reciprocitate pe care o găsim uneori în teologie se dă pe câmpul unei înţelegeri excesiv antropomorfice a lui Dumnezeu.” (p. 174)

 

 

Cu alte cuvinte, imagistica biblică a suveranităţii, deşi întru totul inspirată, rămâne un limbaj acomodat (în sensul dat de Augustin şi în mod special de Calvin termenului “acomodare”), ce trebuie tratat cu seriozitate şi cu sporită atenţie pentru a se evita interpretarea literalistă, pe de o parte, dar şi sub-interpretarea, pe de alta, ambele poziţii ducând la excese periculoase şi cu implicaţii teologice vaste. Nu e atât de clar însă ce vrea să spună Williams afirmând că “măreţia suveranităţii rezidă în simpla fiinţă a lui Dumnezeu” dacă e să ţinem cont de faptul că la “simţa fiinţă a lui Dumnezeu” nu avem acces epistemic direct, independent de Scriptură ca mijloc prin care Dumnezeu se proiectează pe Sine pentru a ni se face cognoscibil.

 

 

Libertatea supremă, pe care suntem suntem îndreptăţiţi şi chiar trebuie să o râvnim este libertatea de a ne închina şi de a asculta. Individualitatea, spune Vanhoozer,  ţine mai mult de capacitatea de a răspunde (“Iată-mă” – Samuel) decât de a (ne) afirma (“Cuget, deci exist” – Descartes). În engleză, “Individuality is more a matter of answerability (“Here I am”) that of assertability (“I think, therefore I am”) (Kevin J. Vanhoozer, Remythologizing Theology. Divine Actions, Passion, and Authorship, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010, p. 319). Cred că la fel se poate spune şi despre libertate. Suntem cu adevărat liberi când răspundem chemării divine, prin închinare şi ascultare.

 

 

“Dacă acest om (Isus Cristos) îşi va exercita sau va vrea să îşi exercite suveranitatea asupra mea printr-un control meticulos al tutuor lucrurilor nu îi voi flutura prin faţa ochilor o libertate personală, pe care îi cer să o respecte. Nici nu îl voi învăţa ce I se cuvine şi ce nu I se cuvine dumnezeirii, dacă îmi va ceda un spaţiu nesupus determinării Sale în care să-mi exersez libertatea. Ideea fundamentală pe care vreau să o subliniez este că ori de câte ori ridicăm problema suveranităţii în raport cu libertatea şi controlul divin ar trebui să ne întrebăm mereu ce fel de Dumnezeu sau ce fel de Isus avem înaintea ochilor.” (p. 175).

 

 

Din nou reiese importanţa respectării imaginii lui Dumnezeu pe care El Însuşi a “proiectat-o” în Scriptură printr-o pluralitate de forme literare şi în mod plenar în persoana lui Isus Cristos. La întrebarea “ce fel de Dumnezeu sau ce fel de Isus avem înaintea ochilor” vom răspunde doar apropiindu-ne mereu şi mereu, în studiu şi supunere,  de autoprezentarea Sa în discursul divin – Scriptura. Doar în felul acesta ne vom putea păzi de gestul teologic de maximă aroganţă, acela de a-i impune lui Dumnezeu standarde şi criterii cu privire la fiinţa Lui şi interacţiunea cu lumea dictate de preocupările şi nevoile umane. Singura şansă ca teologia să nu cadă în antropologie este de a fi informată şi reformată în permanenţă de discursul biblic, tratat cu maximă seriozitate interpretativă.

 

 

“Isus Cristos, centrul interacţiunii economice a lui Dumnezeu cu creaţia Sa, El Însuşi una cu Tatăl, prin care, dacă L-am văzut pe El, L-am văzut pe Tatăl – în raport cu El trebuie să înţelegem suveranitatea lui Dumnezeu.” (p. 178) E lăudabilă orientarea cristologică, în manieră barthiană, a discuţiei despre suveranitate. De prea multe ori suveranitatea lui Dumnezeu e discutată pe tărâmul speculativităţii sterile, cu vocabulare conceptuale antropocentrice, străine de forma supremă de revelare a lui Dumnezeu în Isus Cristos. Gândirea noastră despre suveranitatea lui Dumnezeu este păzită de excese doar atunci când “este centrată în Cel prin care au fost făcute toate lucrurile, regele atârnat pe o cruce şi înălţat spre a avea autoritate universală, dăruit nouă ca Domn al Bisericii, a Cărui împărăţie nu va cunoaşte sfârşit, Isus Cristos, Domnul nostru.” (p. 178)

 

 

Desigur, simpla numire a lui Cristos nu are cum să rezolve dezacordurile legate de înţelegerea suveranităţii în termenii dragoste sau/şi control, determinare şi/sau dăruire de libertate etc. Doar o orientare cristologică substanţială poate spera să ducă înspre o atare rezolvare, după cum se sugera anterior.

 

 

“Există pericolul ca în dispute referitoare la natura şi maniera suveranităţii lui Dumnezeu să părem ca nişte avocaţi şi procurori ciondănindu-se înaintea scaunului judecătoresc tocmai despre caracterul Judecătorului. Nu trebuie să uităm că suntem întotdeauna pe pământ sfânt. Vorbim despre cel mai extraordinar lucru cu putinţă: cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbim şi întrebăm coram Deo.” (p. 179). Reflecţia teologică privitoare la suveranitate trebuie desfăşurată pe genunchi, în închinare, înaintea Celui Prea Înalt şi cu totul vrednic de slavă!

 

(va urma)