In ultima parte a cartii sale “How to Change the World. The Irony, Tragedy, and Possibility of Christianity in the Late Modern World” (Oxford University Press, 2010), James Davison Hunter propune un model alternativ de raportare a crestinismului la cultura. Hunter analizeaza judicios modelul ‘dreptei crestine’, modelul ‘stangii crestine’, dar si modelul neo-anabaptist din peisajul american, dar le gaseste pe toate trei nesatisfacatoare. Modelul alternativ articulat de Hunter este acela al ‘prezentei credincioase’ (faithful presence), croit pe intruparea Cuvantului divin si caracterizat de: angajare, identificare, sacrificiu. Modelul presupune pastrarea elementului distinctiv crestin, dar afirmarea lui ‘in lume’, in cultura, in concretetea activitatilor zilnice, nu retrasi in ghetoul pietismului scalciat. Nu pot oferi acum o recenzie amanuntita, doar cateva impresii ideatice pe marginea reflectiilor sale referitoare la ‘Marea Trimitere’.
“Mergeti in toata lumea”
Hunter observa ca Marea Trimitere a fost in general interpretata in sens geografic, cu referire la chemarea misionarilor de a merge in locuri indepartate ca sa duca Vestea Buna si sa faca ucenici. Dar, zice el, Marea Trimitere poate fi interpretata si in sensul structurii sociale: “Biserica este chemata ‘se mearga’ in toate sferele sociale: munca voluntara si munca platita – calificata si necalificata, meserii, inginerie, business, arta, drept, arhitectura, invatamant, sanatate, servicii etc.”
Problema insa e ca Biserica are prea putin de spus despre felul in care mesajul ei central, Evanghelia, este relevant si se aplica diverselor activitati nebisericesti, dincolo de accentul pe caracter si etica personala. Pronosticul lui Hunter pentru o astfel de stare de fapt este necrutator: “Cand Biserica nu trimite oamenii in aceste sfere si cand nu asigura o teologie a lucrului si a angajarii sociale si culturale, desconsidera porunca de a ‘merge in toata lumea.’” In cazul acesta vorbim despre Marea Omisiune (in engl, The Great Omission – expresia apartine filozofului crestin Dallas Willard), nu despre Marea Comisiune (in engl, The Great Commission). Si ce teribila omisiune…
Ma preocupa de multa vreme problema raportului dintre credinta crestina si cultura, si mai nou ‘teologia lucrului’. Ma entuziasmeaza si ma intristeaza deopotriva. Ma entuziasmeaza potentialul pe care o articulare robusta a raportului dintre cele doua il are de a energiza crestinismul contemporan. Ma intristeaza fiindca imi dau seama cat de serioasa e lipsa unei asemenea viziuni si invataturi (si parca in special in evanghelismul romanesc). Ma intristeaza intrucat consecintele acestei absente se vad cu ochiul liber si sunt teribile: crestini traind ‘schizofrenic’, unii debusolati, chinuindu-se sa dibuie legatura dintre credinta, ‘invatatura biblica’ si viata de zi cu zi (scoala, serviciul, ‘viata sociala’), altii cu degetul aratator mereu indreptat condamnator spre ‘lume’; rezultatul este irelevanta fata de semeni si cultura in care participa ori prin compromis ori prin condamnare separatista; sunt si dintre aceia care, satui sa traiasca in tensiune, renunta cu totul la credinta. ‘Credinta e de vina; e abstracta si irelevanta’ spun ei. Gresesc, dar cat de aspru putem fi cu ei, cand problema este lipsa viziunii si a invataturii care sa arate relevanta credintei crestine pentru viata de zi cu zi, acea perspectiva integratoare ce releva semnificatia vietii zilnice, a ‘serviciului’, a activitatilor nebisericoase, in general, in economia divina? (Va urma)
"în" şi "sub" GÂNDURAR-ul lui natan 