Arhivele lunare: Septembrie 2007

Revin. Am dat peste o frază mult, mult mai bună…

De data asta nu-i mai spun „tare”. E un citat excelent.

„A book must be an ice-axe to break the seas frozen inside our soul” – Franz Kafka

Primul gând care îmi vine în minte este că Biblia este cartea care împlineşte desăvârşit imperativul prins de Kafka în acest excelent citat: sparge mările îngheţate din lăuntrul sufletului nostru. E nevoie de Sabia cu touă tăişuri, Cuvântul Dumnezeiesc, – „toporul de spart gheaţa” în limbajul lui Kafka – pentru ca mările lăuntrice sufletului (cum vi se pare dativul?)  nostru să fie dezgheţate.

Evrei 4:12 – Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.

Apocalipsa 1:16 – În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea Lui.

Excelent. Revin şi asupra acestui post. Atunci să nu-ţi placă postmodernismului cu a lui intertextualitate?

Anunțuri

Cea mai „tare” frază pe care am auzit-o astăzi. 9h. 36min. remaining…

Făceam un pic de zapping, ruşinos lucru, ştiu. Mă opresc la un moment dat la TVR Cultural, mai îmi spăl din ruşine. Nimeresc tocmai la Ştirile Culturale. Se prezintă ceva expoziţie de artă, fotografie şi sculptură, găzduită de Muzeul Satului Român (Horia Bernea…) cu scopul scoaterii în vizibilitate şi păstrării tradiţiilor săteşti, strămoşeşti care compun, pe lângă altele, (precara) noastră identitate naţională. Apare în prim plan un fotograf care-şi explică imaginile. Replica lui la una dintre fotografii în care e încadrată o băbuţă cu privire blândă, un aer trist de om încercat de ani şi vremuri: „O avut o viaţă mişto şi destul de dură”

No comment.

No comment la o aşa caracterizare de viaţă. Eventual într-un viitor post despre „încremenirea adjectivală”, aşa i-aş spune eu;  obstinaţia cu care se folosesc un număr mic de adjective (golite prin suprauz de orice conţinut particular) pentru un număr mare de acţiuni, stări, atitudini etc. (semnificate)

Cine mi-a furat banner-ul de la blog?

Ieri mi-a dispărut banner-ul de la blog, cu smochini şi cu Gândurarul aplecat peste masa de scris. Vă spun asta ca să vă asigur că ştiu de problemă (nu ajută să daţi Refresh/Reload :),  încerc s-o remediez. Până atunci, veniţi totuşi pe blogul care, în ciuda faptului că şi-a pierdut banner-ul colorat, sper nu-şi fi pierdut „culoarea”. Să ne citim cu bine!

Capăt de „PLAI”. Despre concertele lui Jean-Luc Ponty şi Paco de Lucia (1)

Observaţie de căpăt-îi: de parcă nu ar fi de la sine înţeles, aceasta este o cronică întru totul subiectivă. Autorul exprimă impresii strict personale.

N-am să fac o cronică detaliată a festivalului timişorean. Nici n-aş avea cum. N-am fost decât la 2 concerte, la primele două poziţii de pe lista pestriţ-multiculturalistă cu formaţiile invitate: (în ordine cronologică) Jean-Luc Ponty and his band şi Paco de Lucia and band. Am mai prins accidental (merge şi cu sensul de „accident” sonor) Ternipe (Ungaria), înainte de Ponty, care ne-au livrat o aprigă şi cam împrăştiată muzică ţigănească (gipsy king în toată regula), şi Al Jawala (Germania), nervoşi, cu beat foarte bun (păcat că am fost forţaţi să-l ascultăm mai mult cu viscerele decât cu urechea), dar cu sâcâitoare influenţe balcanico-rrome, ca să zic aşa.

Din surse sigure ştiu că atelierele/workshopurile n-au fost atât de frecventate în timpul zilei pe cât şi-ar fi dorit organizatorii. Totuşi, e de remarcat creşterea în amploare a festivalului aflat abia la a 2-a ediţie. Oamenii încă se obişnuiesc cu o ofertă foarte bogată şi variată. Muzeul Satului Bănăţean e o locaţie oportună, „verde”, primitoare, deşi concertele în „aer liber” au riscurile lor. Anul acesta nu a plouat (mare lucru pentru septembrie şi pentru o climă tot mai arbitrară), nu a nins, nu au venit tsunami-urile.

Despre concertul Jean-Luc Ponty…

Ştiam, în mare, ce urmează să ascult: un jazz-rock de bună calitate servit de formaţia unuia dintre cei mai mari violonişti axaţi pe acest gen. Cunoşteam, de anul trecut, şi componenţa trupei. La tobe îl ştiam (şi-l aşteptam) pe Thierry Arpino, revelaţia Gărânei de anul trecut, fiul maestrului toboşar din celebrul Jacques Loussier Trio; cu părul ceva mai lung, de regulă prins în coadă, cu fruntea lată, cu o basma colorată pe care o plimba graţios în timp ce cânta (sună mult prea depreciativ „bătea”). Deziluzia cea mare a serii a fost să descopăr, la foarte puţin timp după primele „bătăi”, că Thierry Arpino nu mai era tobarul din Jean-Luc Ponty band. Spun asta încă de la începutul aşa-zisei cronici fiindcă absenţa lui Thierry a fost motiv de frustrare şi gust amar pe tot timpul concertului şi mult după el. Noul toboşar, prezentat după câteva piese, intrase în trupa ai căror membri cântau împreună de aprox.16 ani (!) cu abia o (1!) săptămână înaintea concertului de pe „PLAI” şi trecuse, în doar o săptămână (1!), prin alte 4 concerte. Vă daţi seama că în loc să îl critic sever am preferat să îl compătimesc. Totuşi, din motive de obiectivitate, dar cu înţelegere, trebuie spus acum că a lipsit acel sound compact, bine închegat, dat în special de excelenta secţie ritmică condusă de Thierry.

Nsangwe Aqua, basistul, a fost deliciul publicului, în special în momentele solistice, eclipsându-l (periculos!) chiar şi pe Jean-Luc la capitolul aplauze. Hotărât lucru, publicul a iubit mai vârtos jongleriile îndemânatice ale unui basist decât înălţimile şi complicaţiile muzicale ale unei viori – prezenţă mai puţin obişnuită în peisajul jazzistic decât un saxofon, de pildă, care în mintea multora aproape că e sinonim pentru jazz, alături de „Louis Armstrong” şi „Kenny G” (bleax!).

S-au cântat piese destul de „avionistice”, nu uşor de digerat, majoritatea într-un regim ritmic foarte alert (din nou ritmul 😦 ). Empatia caracteristică formaţiilor de jazz de calitate n-a lipsit nici din Jean-Luc Ponty band, explicabil fapt dat fiind gradul înalt de sudură între membri (exceptând nou-venitul…).

Moment memorabil a fost improvizaţia lui William Lecomte (clape) cu completări spontante din partea lui Jean-Luc. Auzul absolut, se înţelege, e o condiţie obligatorie pentru muzica la un aşa nivel. Unde suspenda fraza William, acolo o prelua Jean-Luc. Unde o lăsa Jean-Luc, acolo o prelua din nou William. Un na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie sublimat. Dialogic pur.

Ca orice formaţie serioasă, care se respectă, Jean-Luc Ponty a venit împreună cu sunetistul propriu care, aşezat în faţa unui soundboard IMENS, cu 48 de canale, a asigurat un sunet bun, consistent, cu o uşoară exagerare a registrelor joase, cu bassul dat, poate din entuziasm (legitim!), niţel prea tare.

S-au cântat câteva piese de pe albume mai vechi, apoi au urmat piesele de pe recentul „The Acatama Experience”. Ca „bis”, spre dezlănţuirea generală a unui public până atunci cam amorţit, ni s-a dat o piesă cu iz puternic de „country”, săltăreaţă bine şi înveselitoare.

Mi-a plăcut Ponty la PLAI 2007, dar prezenţa de la Gărâna de anul trecut rămâne un fel de reper, o maximă, un superlativ, mai ales că beţele erau în mâna lui Thierry! Here i go again… 🙂

Voicu Bojan în National Geographic, septembrie 2007

E bucuria mea să anunţ apariţia unui articol-reportaj foto despre satul Măguri (Ardeal, Munţii Gilăului) în numărul din septembrie a National Geographic, rodul muncii bunului meu prieten fotograf şi cititor de cărţi Voicu Bojan.

Măguri e un spaţiu încărcat cu un sens aparte pentru Voicu. Vorbeşte mereu entuziast despre el. L-a pozat cu credincioşie în mai multe rânduri. Iată că printr-un concurs de împrejurări (fericite, desigur) pe care nu le cunosc  în detaliu, după o selecţie foarte aspră din 150 de fotografii şi după primirea tuturor avizelor de la Washington, National Geographic include în numărul din septembrie o selecţie minunată de fotografii şi un text proaspăt, aromat semnat Voicu Bojan.

Dacă nu sunteţi abonaţi National Geographic, lipsiţi-vă de 9.9lei luna asta ca să citiţi un articol superb şi să priviţi nişte imagini excelente. Vă stă la dispoziţie şi ediţia online, dar eu personal n-aş renunţa pentru nimic la nişte imagini clare, FRUMOASE tipărite pe hârtie de calitate. Dacă vă placea ceea ce vedeţi şi citiţi, faceţi-i un bine lui Voicu şi lăsaţi impresiile voastre pe site-ul National Geographic.

Monahul de la Rohia. „Cură Steinhardt”

Am citit cu nesaţ Jurnalul fericirii în 2003, în Tunisia (!)  într-o ediţie Dacia execrabilă, pe o hârtie de nedescris. Am citit-o în paralel cu Binecuvântată fii, închisoare! a doamnei Nicole Valery-Grossu. Ambele erau mărturia unui alt mod de a locui spaţiul concentraţionar.

Am continuat cu Dăruind vei dobândi şi am avut revelaţia unei împletiri minunate a cunoştinţelor fillozofice, literare cu credinţa creştină în predici excelente, cu exegeze solide, insolite uneori. Am citit de curând jurnalul discontinuu cu Nicolae Steinhardt ţinut de Ioan Pintea, scris sub semnul admiraţiei şi nostalgiei.

Ieri, în Bucureşti, la Cărtureşti (minunat!), mi-am luat „primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia urmate de Jurnal”.

Iar de curând am terminat Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări de Zaharia Sângeorzan carte apărută la Humanitas, 1998, în colecţia TopH. Mă opresc puţin asupra ei –

Un dialog epistolar care-l arate încă o dată pe Steinhard un creştin vioi, plin de vervă şi erudiţie, un ortodox deschis, profund dialogabil. Cartea e antrenantă în primul rând prin formatul de întrebare-răspuns, dar şi prin răspunsurile vii, colorate, tranşante uneori, invariabil candide ale unui formidabil partener de „taifas” (cuvânt mult iubit de „părintele Nicolae”). Cartea îţi produce o mare plăcere, plăcere umbrită totuşi pe alocuri de anumite întrebări găunoase, sofisticoase puse de Zaharia Sângeorzan. La asemenea întrebări Steinhardt răspunde politicos-necruţător. Ex:

Martorii sînt mai buni ca vinovaţii care au deconspirat conjuraţia împotriva lui Hristos?

Mărturisesc că nu înţeleg întrebarea. Vă rog să o reformulaţi mai limpede. Mă încurc, nu pricep!”

Dacă mă apuc şi de „primejdia mărturisirii”, şi e foarte probabil să o fac, lecturile din ultima vreme se transformă într-o adevărată „cură de Steinhardt”, lucru deloc rău, fiindcă a-l citi pe Monahul de la Rohia împrospătează, incită spiritul şi credinţa şi facilitează o seamă de trimiteri culturale ce merită urmate.

Cei 11, 12 şi 13 ai Oceanului

sau „Ocean’s 11”, „Ocean’s 12”, respectiv „Ocean’s 13”, caz în care „ocean” nu se referă la o întindere mare de ape, ci la Daniel Ocean (George Clooney) personajul central în trilogia (până acum) lui Steven Soderbergh .

Am văzut şi partea a 3-a.  13 hoţomani de data asta, 100% testosteron. N-o să vă vină să credeţi… Au dat lovitura încă o dată, numai că acum profitul e mult mai gras ca în celelalte acţiuni (operaţiunea Bellagio-Terry Benedict şi operaţiunea Europa).

Ce să zic. Film „fain”, antrenant, palpitant.  Uluitoare ingeniozitatea celor doi master-minds, Ocean & Randy(Brad Pitt),  şi îndemânarea celorlalţi participanţi la „job”. Nu intru într-o analiză temeinică a filmului. Mulţi ar spune că nici nu merită băgat în seamă sau, cică n-ar fi „thought-provoking”. Sigur, nu se compară cu un film de von Trier, Kurosawa, Tarkovsky etc. Totuşi, din tot ce se poate discuta despre seria „Ocean’s…” aleg să mă refer la o singură chestiune, zic eu destul de neglijată. Las pentru altă dată o discuţie  relaţia dintre etic şi estetic, problema „moralităţii artei”, DAR mi se pare absolut năucitoare”morala” unui astfel de film: „Băieţi, furtul de prin casino-uri, furtul de miloane de dolari, de coliere cu diamante, e super mişto atâta vreme cât ai stil (Brad Pitt, George Clooney AU STIL) şi cât eşti mai dăştept ca ăilalţi. Nici vorbă să te prindă SWAT-ul, FBI-ul. Ii faci paf pe toţi. You’re cool. You’re rich. You’re rich and cool.”

Nici măcar o aluzie la vreo sancţionare morală. Toate instanţele legiuitoare sunt ridiculizate. Răul (furtul) triumfă cu stil, cu graţie. Umblă dezinvolt şi râde copios în faţa legii. Nu mă înţelegeţi greşit… nu caut tratat de etică creştină în filmele hollywoodiene, dar mi se pare absolut stupefiant încheierea monocordă a celor trei filme din serie: hoţii fură fără regrete, fără probleme şi scapă de fiecare dată!

Spuneţi-mi că sunt conservator, tradiţionalist, moralist, cum vreţi, dar mă sperie cât de „glamoros” e prezentat furtul REUŞIT, cu stil, cu mult stil!

Tabieturi de ceaiofil

Bun. Mi-e gata ceaiul. Cum altfel să scrii despre tabieturi de ceaiofil dacă nu cu un ceai proaspat în faţă?

Îmi place ceaiul. O ştiu prietenii apropiaţi, o ştie familia. Îmi place ceaiul fiindcă face parte din minunata lume a aromelor, iar eu iubesc aromele, de la beţişoare parfumate, parfumuri rafinate, ceaiuri şi cafele delicate la mirodenii şi condimente pipărate. Dar de aromele ceaiurilor m-am îndrăgostit undeva prin 2000, în Hickory, North Carolina, în casa unui tânăr care şi-a consacrat o cameră într-o casă spaţioasă, dichisită în care să-şi umple pereţii de rafturi întregi cu plicuri, săculeţi, borcane, cutii pline cu ceaiuri: mentă din Maroc, rooibos din Africa, zeci de feluri de ceai verde si negru din India, China, zeci de săculeţi cu fructe dezhidratate gata de infuzii îmbătătoare. Eram un ţânc. Mi s-a dat un gunpowder green tea cu adaos de mentă de Maroc. Fără zahăr. Fără miere. Într-o ceaşcă de fier masiv, scorţoasă pe din afară, perfect netedă pe dinăuntru. Am băut plin de satisfacţie snoabă. Am plecat cu un gust amar, la propriu. M-a fascinat locul, m-au vizitat anamnezic aromele. Acum înclin să cred că seara aceea rece în care discutam înfriguraţi despre teoria conspiraţiei şi o posibilă legătură secretă între fenomenul UFO şi demonologie, cu ceaiuri aburinde în mână, a însemnat „convertirea” mea la băutul de ceai la modul serios, angajat, altfel de cum se bea obligatoriul ceai de tei lângă pâine prăjită „la regim” în vreme de răceală sau „deranj la stomac”. De atunci încoace am ajuns la o oarecare preţiozitate în ceea ce priveşte ceaiurile. Sunt pretenţios când le cumpăr şi am tabieturi încăpăţânate:

1. Nu beau ceai fierbinte, oricât de geroasă ar fi vremea afară. Spargă-se pietrele că tot nu beau fierbinţeli. Mi-am ars vârful limbii de prea multe ori. Spun asta fiindcă îi ştiu pe mulţi care refuză un ceai care e altfel decât fiert, abia ieşit din clocot. Nu. Nu. Pentru mine, un ceai ideal are o temperatură… laodiceană (heh, din nou Nabokov): căldicel, călduţ, mai aproape de rece decât de cald. Aşa nici nu mă ard şi pot sorbi toată plinătatea aromei.

2. Beau doar ceai îndulcit, preferabil cu miere (o linguriţă umplută sănătos); dacă nu se poate, atunci cu zahăr brun, foarte brun. Ceaiul neîndulcit, oricât de sofisticat ar fi (ceai din boboci de trandafir, Pătrăţosule? – deşi văd că şi tu îl recomanzi cu „puţină miere”), nu face mai mult decât apa fiartă cu un oarecare iz (aromă nu-i pot spune). Îndulcitura, fie ea miere ori zahăr (neaparat brun! – şi ce dacă-i mai scump?e mai sănătos!), potenţează aroma, o scoate în lumină, o predă papilelor spre cercetare savuroasă.

3. Beau ceai în special seara la şuete vorbitoare, în tihna şi lentori meditative. Dimineaţa prefer cafeau, când sunt cu ai mei acasă în Arad.

4. Nu prea beau ceai cald vara, so im not a true Englishman. Trec pe ice-tea de cumpărat, de toate tipurile şi felurile, dar în special aroma de piersici de la Lipton şi fructe de pădure de la Nestea, cu lâmâie.

5. Ţin morţiş la respectarea timpului de infuzie. Dacă e 3 minute pentru ceai verde, e 3 minute, nu mai mult. Se amărăşte altfel. Dacă 6-7 minute pentru o infuzie, atunci asa să fie!

6. Ceaiul negru îl beau musai cu lapte, 3-4  linguriţe. Îi dă o textură excelentă, catifelată.

7. Dacă beau ceai de plante, îmi place să sorb printre frunze, flori, codiţe de şoricel, sunători de sunătoare… Deci nu strecor!

8. Mult îmi place aroma de mentă. Mult de tot! Nici nu vă închipuiţi ce minunăţie e menta de Maroc, îţi năuceşte tot simţul olfactiv!

Ok. 8 tabieturi/mărturisiri ajung. Până una-alta am terminat de băut ceaiul. Aşa să tot scrii post-uri. Să le scrii atât de lungi cât o ceaşcă plină de Strawberry-Banana-Redbush-Pineapple, cu miere de salcâm şi 3-4 linguriţe de lapte…

Se apropie concertele lui Paco de Lucia şi Jean-Luc Ponty, „Plai”, Timişoara, 14-15 septembrie 2007

Scriu acest mini-post ca o urmare a unei mirări legate de numărul mare de accesări a acelui simplu post informativ referitor la festivalul timişorean „Plai” şi concertele lui Paco de Lucia şi Jean-Luc Ponty. Anul trecut s-a strâns o mulţime numeroasă şi entuziastă pentru o prestaţie nu tocmai excelentă a lui Al di Meola. Judecând după numărul de accesări a post-ului cu concertelor din septembrie 14 şi 15, cred că n-om fi puţini săptămâna viitoare. Între timp, am recuperat audiţii cu Paco de Lucia. Comparându-l cu Al di Meola, în mod cert e mai tehnic, mai precis în executarea pasajelor rapide. Mai liric, cu tonalităţi moi şi blânde rămâne totuşi di Meola. Posibil să nu cunosc eu îndeajuns ethosul spaniol din care se hrăneşte flamenco-ul, dar mi se pare mai rece, mai impersonal – virtuozitate searbădă – decât, să zicem, un nuevo tango al lui Astor Piazzola. Puteţi să mă contraziceţi…

Despre Ponty se pot spune multe. Viorile electrice pe care le vedeţi în mâinile fîtzelor artistoide de la tembelizor şi festivaluri de nimic sunt, bizar lucru, inovaţia lui Ponty, căci el unul dintre pionierii viorii electrice introduse în jazz-rockul pe care îl cântă până astăzi. Le-am dat multor prieteni să asculte piese cu Ponty, dar puţini au recunoscut „tonul” de vioară, sintetizat în anumite piese, într-adevăr, confundându-l mai degrabă cu tonuri de keyboard (brass band??? 🙂 ) Pentru mine, Ponty e absolut savuros în piesele energice, cu groove pronunţat (fixat de excelenta şi exemplara secţie ritmică asigurată de Guy Nsangué Akwa (bas electric), Thierry Arpino (tobe) and Moustapha Cissé (percuţie) ). Aşa cum nu mă încântă în mod special compoziţiile proprii ale lui Keith Jarrett (îl prefer pe Jarrett ca interpet de Standarduri), în afară de Koln Concert şi alte câteva apariţii solistice splendide, nici piesele de solistică ale lui Ponty nu sunt preferatele mele. Mă zgârie pe creier vioara cu efecte, sunetele prelungi, metalice, cu ecouri, muzicalităţi cosmice etc. Prefer chestiile cu cap şi coadă, cu tensionare şi rezolvare. De pe ultimul album, „The Acatama Experience”, recomand cu căldură – acum că s-a răcorit de toamnă – „Parisian Thoroughfair”, „Still in love” şi „Euphoria”!

Să ne vedem pe plaiul flamenco-ului şi jazz-ului!