Arhivele lunare: Iulie 2007

Multiculturalismul. O perspectivă creştină

o fotografie de Glen Allison, gettyimages.com

Multiculturalismul (sau multiculturalitatea) e una dintre etichetele principale pe care le poartă demersul amplu de „recuperare” a culturilor până nu demult „oprimate” în timpul „dominaţiei vestului”. Chiar dacă sunt puţine lucruri formulabile categoric şi într-o formă sistematizată despre postmodernism, se ştie că, printre altele, acesta manifestă un interes deosebit faţă de periferic, dispreţuind centrul. Faptul acesta e vizibil din universitate  până-n stradă via mass-media. Unul din domeniile neglijate, periferice, zice s-ar, sunt culturile mici din spaţiile geografice izolate, care n-au căpătat prea multă vizibilitate de-a lungul a sute de ani de dominaţie a occidentului, dar care şi-au creat o cultură solidă şi coerentă demnă de a fi luată în seamă şi celebrată ca atare. Postmodernismul se arată, compensator, mult mai interesat de cele petrecute pe scenele secundare ale culturii, în junglele stufoase din America de Sud, în deşertele africane şi în insulele exotice din Indonezia. Iată cum, în înţelegerea această,  emisiunile de profil de pe National Geographic, Viasat Explorer, Discovery Channel, Travel etc. sunt vehiculele media principale care realizează tocmai această compensaţie în materie de vizibilitate, promovând tacit sau explicit multiculturalismul. Sunt sigur că există destui oameni care, sub presiunea enormă exercitată de ideologia postmodernă prin intermediul mass-media, reacţionează pozitiv la termenul de „multiculturalism”, crezând naiv că e doar un alt termen ceva mai neologic pentru diversitate. Total fals! Multiculturalismul e o altă ideologie a postmodernismului care se naşte din şi naşte, ea însăşi, mai mult relativism. De ce tăticul multiculturalismului e relativismul? Fiindcă postmodernii ori nu s-au preocupat să răspundă serios la întrebarea „De ce există diferenţă/diversitate” ori au răspuns ideologizant cu intenţiile ascunse. Un răspuns total ideologizant la această întrebare este: „De vreme ce există atât de multe culturi şi sub culturi, care gândesc şi trăiesc în felul lor, un singur adevăr absolut, universal nu are cum să existe. Aşadar, să celebrăm multiculturalismul în care fiecare are dreptate şi nimeni nu greşeşte!” – curat relativism! Postmodernii fac alergie la orice pretenţie de adevăr universal, la orice sistem de valori care se aplică în cazul oricărui individ şi oricărei culturi. Se înţelege lămurit de ce creştinismul, cu a sa categorică şi nenegociabilă afirmare a Adevărului Ultim în Isus Cristos ca şi Cale unică, Adevăr unic şi Viaţă unică, ca şi definitivă revelaţie a lui Dumnezeu, e de nesuferit pentru postmoderni(şti). Postmodernilor nu le e de-ajuns că Dumnezeu a creat o lume diversă, cu pomi de diferite mărimi, cu ape de diferite adâncimi, cu oameni de diferite culori. Nu le e de-ajuns că Dumnezeu oferă mântuirea tuturor oamenilor, indiferent de gen, rasă, etnie sau orice alt criteriu. Nu le e de-ajuns că Biserica este poate cea mai „multiculturală”, în înţelesul bun al termenului, dintre instituţiile lumii. Postmodernii promovează multiculturalismul deopotrivă ca şi argument dar şi ca o concluzie în privinţa relativismului, mimând sensibilitatea faţă de cultura proprie a tuturor culturilor şi distrugându-le, de fapt, prin neglijarea fondului lor, prin exagerarea diferenţelor şi prin rescrierea ideologizantă a istoriei lor. Gene Veith scrie: „Desigur că a învăţa despre alte civilizaţii, a studia alte limbi şi a aprecia alte obiceiuri e un lucru bun. Abordarea postmodernă, pe de altă parte, nu trece mai departe de nivelul de suprafaţă a acestor culturi. Puţini postmoderni studiază istoria reală a acestor culturi sau fac analize antropologice a obiceiurilor şi sistemelor lor de valori. (În cazul acesta studenţii ar putea afla despre standardele morale stricte şi rolurile nonfeministe ale femeilor în grupurile etnice africane şi în satele din Guatemala). Se fac puţine studii de limbi străine, chiar dacă postmodernii înşişi vor fi de acord că limbajul este cheia culturii. În cazul de faţă, educaţia multiculturalistă tinde să promoveze stereotipii culturale idealizate…”

Oare de ce postmodernii se opresc la nivelul de suprafaţă (ca în atâtea alte domenii)? Răspunsul e relativ simplu: fiindcă dacă ar săpa în adâncime ar descoperi că, de fapt, nu toate culturile gândesc diferit. Un studiu antropologic atent ar releva destul „consens trans-cultural în special în domenii dezavuate de postmodernişti precum responsabilitatea morală”.

Multiculturalismul, ca şi perfidă promovare a diversităţii, produce în mod sistematic o atomizare a lumii, o segregare şi tribalizare (în termenii lui Veith) fără precedent, în care fiecare grup minoritar asupra căruia s-a aşezat de acum lumina puternică a reflectorului se simte discriminat şi de simpla prezenţa a grupului majoritar sau, şi mai ciudat, de prezenţa unui alt grup minoritar, poate şi mai mic, asupra căruia bate aceeaşi lumină puternică. Ca să nu pară că vorbesc în dodii, să ne gândim puţin la soarta Statelor Unite cu al lor admirabil slogan „e pluribus unum” (împreună cu „In God we trust” poate cele mai desuete slogane americane. Trist.) care este probabil statul cel mai fragmentat, măcinat şi forfecat de enşpe mii de grupuri minoritate, culturi şi subculturi, găşti care-şi cer drepturile (prost înţelese) în nesfârşite procese şi chiar prin agresiune fizică. Sau, mai aproape de noi, U.R.S.S.-ul, a cărui fărâmiţare a grupurilor etnice ce au compus-o a dat naştere la ură etnică, ce a dus la masacre, genocide şi alte asemenea atrocităţi.

Creştinismul nu presupune nivelarea individualităţii sau anularea ei, ci găsirea identităţii reale, în Cristos. În cuvintele lui Kierkegaard: „Now, with God’s  help, i shall become myself” (trad. „Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi deveni eu însumi”). Doar creştinismul poate da socoteală de uluitoarea diversitate instituită prin creaţie, de uluitoarea monotonie a păcatului şi a naturii căzute a omului, de uluitoarea diversitate a celor care devin „copii ai lui Dumnezeu”, de uluitoarea unitate în Hristos a Bisericii Sale. În creştinism „unitate în diversitate” nu e doar un slogan, ci un modus vivendi pentru Biserică, cu rădăcinile în Însăşi Sfânta Treime.

Gândurile de mai sus le-am aşternut pe…ecran după ce am urmărit pentru câteva minute secvenţe dintr-o emisiune pe Viasat Explorer. Mi-a fost dat să văd pentru a nu ştiu câta oară în ultimii ani, de când cu expansiunea televiziunii prin cablu, triburi cu ritualuri stranii, dansuri de invocare a divinităţii, cu tatuaje şi felurite inscripţii simbolice şi cu o sexualitate scoasă în evidenţă ori prin afişare directă a organelor ori prin ornări ciudate. Ştiu că mi se cere „cultural sensitivity”, „multicultural awareness” şi alte asemenea slogane-apă-de-ploaie profund relativiste, dar spun ceva mult mai tranşant: CURAT PĂGÂNISM! Oamenii pe care i-am văzut la televizor sunt nişte păgâni. Şi asta nu o spun cu dispreţ, ci cu milă. Sunt ori oameni care umblă în întuneric, în necunoaşterea Evangheliei (unde sunt David Livingstone? William Carey? Hudson Taylor? –ii zilelor de astăzi?) şi atunci sunt nişte nenorociţi care ne-aşteaptă să ducem vestea bună a mântuirii prin Cristos ori oameni care, deşi au fost confruntaţi cu Evanghelia, refuză adevărul, preferând spiritualităţile difuze, fără adevăr, cantonaţi în practici complicate aducătoare de şi mai multă orbire şi în cele din urmă de moarte veşnică. Mă uit pe Explorer şi îmi vine în minte cât de perfide sunt ideologiile de astăzi, de după prăbuşirea celor mari şi zgomotoase (marxism, fascism, nazism etc.), cât de necesară este dragostea de Adevăr, discernământul, cât şi dragostea de oameni.

Anunțuri

Jean Luc-Ponty şi Paco de Lucia în România, la Timişoara

De foarte curând am aflat că Festivalul „Plai”, aflat anul acesta la a doua ediţie, aduce în septembrie (14-16) la Timişoara două mari nume ale jazz-ului internaţional: Paco de Lucia (chitară), un maestru al flamenco-ului, şi Jean Luc-Ponty (vioară – al doilea an consecutiv în România)

Ce este „Plai”? Un festival organizat în Timişoara cu scopul promovării artei meşteşugăreşti, muzicii lumii, multiculturalităţii. Mai multe pe www.plai.ro

După ce anul trecut publicul de la Gărâna l-a avut ca invitat special pe celebrul violonist de jazz Jean Luc-Ponty, iar festivalul „Plai” al aceluiaşi an a prilejuit venirea lui Al di Meola, iată că anul acesta banatu-i din nou fruntchia în jazzul românesc. Un Scott Henderson şi Jan Garbarek la Gărâna luna aceasta, şi Ponty, din nou, şi Paco de Lucia în cadrul „Plai-ului” din septembrie. Nu stăm rău. Deloc.

Impresii veneţiene

foto-venetia-300dpi.jpg

E demult „mâine”. E marţi spre joi şi am ajuns în Baden, Austria. Iniţial am crezut că voi scrie postul acesta în Verona de unde am plecat astazi dis-de-dimineaţă. Iată că îl scriu din ţară străină şi din oraş străin. Orice pictor va confirma că luarea distanţei e necesară în crearea unui tablou; ajută la detaşare şi la fixarea perspectivei potrivite. Fiindcă m-am apucat de scris după aproximativ 7 ore de mers cu maşina, nu mă aventurez să fac o descriere exhaustivă a oraşului, nici să împănez textul meu cu fel şi fel de poze. Deocamdată. Fiindcă am făcut o promisiune am decis totuşi că trebuie să mă ţin de ea.

Am văzut ieri Veneţia pentru a doua oară. Are acelaşi farmec inconfundabil, confirmă toate legendele, îşi merită toate etichetele şi elogiile mai mult sau mai puţin dulcege. Veneţia e, pe bună dreptate, un oraş senzaţional. Brăzdat de Grand Canal, Veneţia (centrul istoric) e un labirint cu coridoare multicolore, „din cale afară” de strîmte, dar cuceritoare, care, fie că urmăreşti săgeţile spre „Rialto / San Marco”, fie că nu, toate duc către emblematica Piaţă San Marco. Toate drumurile duc la Roma, aşa o fi; toate potecile duc la Piaţa San Marco în Veneţia, aşa e!

Un aer sărat, cu iz de peşte umple străduţele ei, ca în orice oraş „la mare” sau, în cazul Veneţiei, „în mare”. Cer senin fără petec de nor pe cer. Ca să te fereşti de arşiţă trebuie să te ascunzi între zidurile scorojite, cu tencuiala demult căzută, cu igrasie ca şi stare de fapt. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi ai crede că eşti într-un oraş muzeu…până când Segnora Maria se apleacă peste fereastră să-şi atârne cearşafurile rozii pe firele de sârmă a căror uz nu-l ştiai până acum câteva clipe. Ai continua să crezi că eşti într-un oraş muzei pînă ai da de ubicua BILLA, unde preţurile, surprinzător, nu sunt exagerate. Ai mai face doi paşi pe o „Vie” ceva mai largă şi ai da de McDonald’s unde hamburgerul este, ca oriunde altundeva, vândut la „ofertă specială”. Destul cu prozaismele… deşi e greu, fiindcă gustul adevărat al Veneţiei e învolburat; s-ar putea soarbe doar dacă s-ar mătura sutele de dughene care parazitează „viile” şi „viişoarele” (it. via = stradă) minunatului oraş italian în care se vând toate aşa-zisele souveniruri-kitsch cu imaginile clişeizate ale Veneţiei. Dacă aveţi un pic de artă în voi şi ajungeţi prin Veneţia, căutaţi buticuri în care să luaţi pentru un euro, respectiv trei, fotografii ca cea de sus. Asta da amintire. Asta da souvenir. Nu? Da, îmi permit să o laud (fotografia) fiindcă nu e isprava aparatului meu. Chiar aşa, aş fi curios să aflu ce ar zice despre ea Voicu Bojan, Cosmin Bumbuţ. Pe lângă dughenele cu obiecte artizanale la limita kitschului, unele mult dincolo de ea, străzile Veneţiene sunt pline de muzicanţi stradali şi cerştori…români. Da, una caldă, alta rece. Pe muzicanţi îi auzi cum o dau pe româneşte după un „Libertango” de Astor Piazzola (da, Patraţosule, exact asta cântau câţiva bucureşteni, da habar n-aveau ce cântă şi cine-i compozitoru’, ştiau doar că place la public), iar pe cerşetori cum vorbesc între ei şi-şi fac contabilitatea împreună. Nu ştii dacă să le zici un „bună ziua” în semn de solidaritate naţională sau să taci în semn de disociere.

La celebra cafenea FLORIAN, loc de cappucino şi ţigară pentru Henry James, Hemingway and the likes, cine cântă pe terasa din piaţă? Un cvintet instrumental moldovenesc. Nu intrăm în vorbă cu ei fiindcă sunt prea prinşi în partiturile şlagărelor care fac suportabil preţul exagerat al cafelei „floriane”. Dar şi ei o dau pe moldoveneşte în pauze. Tot atunci îşi dau jos şi rânjetul (zâmbet uzat) absolut necesar pentru reuşita concertului.

Golumbii sunt peste tot în piaţă, umblă şi dau cu ciocul hai-hui, impasibili la zarvă. Ca să vezi ce-nseamnă „obişnuinţa”, a doua natură. Ia să avem grijă cu ce ne obişnuim…că s-ar putea la un moment dat să ne trezim cu o aripă frântă.

Am luat trenul din Verona. Mai convenabil decât cu maşina, cu care am fi avut mari necazuri la parcare. Puteam lua vaporetul taxi spre San Marco. Desigur, n-am făcut-o. Am luat-o uşurel pe jos prin labirint. Credeam că la încheiere vom fi prea istoviţi ca să facem cale-ntoarsă tot pe jos. Însă am reuşit. Am făcut ocolul părţii centrale a Veneţii vechi şi am revenit în gară pe cealaltă parte a faimosului Canal. Minunate privelişti.

Uite că am scris câteva rânduri. Sigur cineva deja se întreabă cum de n-am scris despre marile monumente, cunoscutele biserici, celebra catedrala din Piaţa San Marco, despre Palat, despre etc. şi etc. Păi despre asta scriu Lonely Planet şi toate celelalte ghiduri de călătorie, cărţile de istorie şi albumele de artă. Scriu despre Veneţia de ieri, pe care eu am străbătut-o, inhalat-o şi savurat-o copios.

Maine un post despre Verona si Venetia din Verona!

Rar fac promisiuni fiindca nu-mi place sa nu le implinesc, de data asta insa o fac pe asta tocmai ca sa-mi iau jugul in tinerete, tanar ce sunt, si sa ma oblig sa va impartasec din aromele unei Piete Dante, Arena din Verona, unei Piete San Marco etc. vizitate astazi si…maine (o zi intreaga in Venetia despre care toate miturile, legendele si cliseele romanticoase sunt adevarate). Imi cade bine sa scriu dupa tolaneala de la mare unde soarele obrznic de piscator facea imposibila ganduralitatea. Deci pe maine!

Metheny-Mehldau Quartet in Ancona, joi 19iulie 2007

immagine-035.jpg

Am facut o pauza lunga, unii spun ca e prea lunga, iar loc de apologii nu mai e. Dar incepand sa scriu post-ul asta simt ca pauza a meritat din plin. Sunt de mai bine de o saptamana in Italia. Am plecat tocmai in ziua in care Jan Garbarek canta la Garana, in cadrul unui festival de jaz care de cativa ani buni ne-a obisnuit printr-o neobisnuita inaltime la care a ajuns si la care se mentine prin aducerea unor nume mari (Mike Stern, Jean-Luc Ponty, Jan Garbarek s.a). Dar inainte sa pornesc resemnat calatoria spre coasta de est a Italiei mi-am zis ca n-ar strica defel daca as cauta concerte/festivaluri in zona unde vom sta (aproape de Rimini). Am dat cateva google-uri ca sa ajung in cele din urma la site-ul oficial al lui Pat, Pat Metheny (nu mai e loc de apozitive aici; cine a avut urechi de auzit a auzit, cine citeste intelege). Am cautat febril lunga lista cu opriri in cadrul turneului european impreuna cu Brad Mehldau, Larry Grenadier, Jeff Ballard, ca sa dau peste concertul de la Ancona (90km de locul unde am stat) in cadrul celebrului festival local, in Teatro delle Muse. Din momentul asta cred ca povestea mea e perfect previzibila. Mi-am luat bilete online si am pornit insufletit in calatorie. M-am bronzat, am citit, am ascultat anticipativ discurile cu cei doi granzi, si am asteptat seara de joi.

Concertul:

Metheny-Mehldau Quartet in concert

Italienii au stiut, cel putin prin prezenta, ce inseamna un concert de anvergura celui de joi 19 iulie. Unele cotidiane locale il numesc „concertul anului” pentru Ancona. S-au strans peste 1400 imbracati tip-top, cu stilu-n sange italian intr-o sala impresionanta prin proportii, prin impletirea vechiului (restaurat) cu noul arhitecturii moderne si nu in ultimul rand prin acustica. Muzica…o delectare absoluta. Pat nu e artistul cu cele mai multe colaborari in portofoliu, nu datorita unui fel ursuz de a fi, ci coeziunii si succesului imens ale PMG-ului (Pat Metheny Group). Netrecute cu vederea raman, totusi, colaborarile cu Jim Hall, Charlie Haden, John Scofield s.a., la care din 2006 se adauga si cea cu pianistul Brad Mehldau, colaborare care a prilejuit albumul in forma duo Metheny-Mehldau (2006) si in format cvartet (2007 – cu sectia ritmica de la Brad Mehldau Trio: Larry Grenadier-bas acustic, Jeff Ballard-tobe acustice <!!!>). Asadar concertul, parte din turneul european in continuarea celui american, pornea de la un repertoriu deja fixat prin albumele inregistrate si ilustra excelenta armonie dintre un „greu” al chitarii jazz si un pianist in plina ascensiune. Primele piese s-au cantat in format duo, cu cate un solo din partea fiecaruia. De la Pat nici nu ma asteptam la altceva decat la ceva extraordinar de liric si provocator armonic, dar marea surpriza a fost Brad, care, in momentul de solo, si nu numai, a fost FANTASTIC, de mare profunzime si virtuozitate. Brad se inscrie in seria pianistilor care stiu sa picteze tablouri, sa spuna povesti, sa creeze relief, nu doar sa execute virtuos o piesa. Ascultandu-i solo-ul am simtit imediat scoala clasica din formatia sa, am inteles ratiunea pentru care criticii l-au inscris in traditia Bill Evans-Keith Jarrett si deja am imaginat momentul unei aparitii viitoare a unei lucrari muzicale de tip Koln Concert, gen de muzica pe care acum stiu ca Brad l-ar putea crea cu maiestrie, meritandu-si pe de plin numele de continuator al melosului keith jarrett-ian.

Ritmul dominant al concertului a fost unul rapid, zburdalnic si amplu in creativitate. Jeff Ballard, tobarul, pe care demult l-am pus pe raftul cu „referinte” a oferit acea siguranta ritmica excelenta – climat perfect pentru o desfasurare de forta creativa/creatoare din partea celor doi solisti. Jeff Ballard bate precis, groaznic de precis, creativ, detasat si totodata total implicat in tesatura al carui contur el il da – rara impletitura pentru un tobosar!

Au fost piese moi, de suflet, dar si de creier (sau suflet la alte altitudini pe care eu inca nu le-am urcat? – admit si asta), provocatoare si ritmic, si armonic (s-a mers mult pe modale), piese in forta si piese in lentori meditative, piese care au scos in evidenta coeziunea impresionanta a grupului si forta debordanta de improvizatie. M-am intrebat daca Pat Metheny poate fi socotit „intrusul” in trio-ul deja bine inchegat al lui Mehldau. Ar fi plicticoasa o negatie ferma in tonul general de elogiu pe care textul asta il are. Evident ca Pat „blended in” just right, dar, repet, surprinza serii, pentru mine, fiind Brad Mehldau, momentul in care chitara lui Pat tacea spre a face loc trio-ului sa zburde era de suprema gratie; simteai imediat ca Brad e sus de tot iar Larry si Jeff sunt chiar langa el, il sustin in fiecare miscare. Cu alte cuvinte, vreau sa spun ca am simtit ca exista de ceva vreme buna un Brad Mehldau Trio si, doar in mica-neglijabila masura, ca exista un Metheny-Mehldau Quartet doar din 2006 incoace.

Ascult din nou concertul inregistrat si imi vine ca o revelatie gandul ca am fost la un concert pe care n-am sa-l uit usor deloc. Si nici nu vreau sa il uit. De aceea scriu, de aceea il re-ascult.

Spuneam la inceput ca, cel putin prin prezenta fizica, italienii au stiut ce au venit sa le-asculte urechile. Din pacate doar prin prezenta fizica, fiindca, ingrozitor lucru – la fiecare sfarsit de piesa, dupa lungi si complicate fraze cu armonii dense, cu mirari si intrebari, discordante si incordari, cand finalul aducea mereu rezolvarea, seninul cerului, armoniosul prin note prelungi, tonuri moi si incete, pe care un ascultator bun stie sa le interiorizeze dupa care sa ofteze incantat, publicul sarea nesimtit/nesimtitor sa aplaude zgomotos. Si asta nu o data, ci dupa fiecare piesa, si parca mai ales dupa cele mai sensibile si tandre. Va puteti da seama ca asta strica toata vraja momentului final al pieselor. Cred ca, muzician sa fi fost pe scena, greu as fi putut continua dupa aplauzele intempestive care frangeau pur si simplu momentele cele mai calzi ale concertului. Dar Pat Metheny si Brad Mehldau au continuat nestingheriti. Si ce bine ca au facut asa. Fiindca dupa 12 noaptea, ora la care s-a sfarsit concertul, am ramas cu muzica in suflet. Am dus-o inapoi la hotel, am adormit cu ea. E aici cu mine si acum, in Verona. Va ramane ca un ecou mai lung ca de obicei in cutia mea interioara de rezonanta sufleteasca.

P.S. – am scris textul de fata dintr-un singur foc. am sa revin cu completari, poze si poate chir un clip youtube pe care il voi urca pe net curand.