Nu, n-am renunţat la blog, „am căzut pe gânduri”

Şi eu m-am săturat de un blog întreţinut strict cu anunţuri referitoare la conferinţe şi alte feluri de event-uri, dar uite că tocmai în capcana asta am căzut. Dar intrarea din seara asta e gestul ridicării şi căderii din nou… de data asta nu în capcană, ci pe gânduri (sau poate în capcana gândurilor?). Scriu căzut pe gânduri. Am tot promis că am să concep o serie de post-uri despre toate expresiile bogate în sens referitoare la gând, gândire etc. prin care se defineşte GÂNDURARUL. Deci…

Am căzut pe gânduri, nu m-am aşezat pe ele molcom, uşor, aşa cum e folosită îndeobşte expresia. „Visătorii” (ce-mi plac mie clasificările astea, ca şi „tipurile de personalitate” – un deliciu roz-superficial) cad pe gânduri. Ei au feţe absente, minţi sprinţare şi cugetătoare. Dar a cădea e o chestie brutală. E o zdruncinătură neplăcută. De altfel şi „Gânditorul” lui Rodin stă încordat, muşchii mai-mai să-i pleznească…). Dar, ca să revin la expresia de care mă ocup, sunt mulţi care pot cădea pe gânduri, poate chiar se julesc de ele, puţini sunt însă cei care se ridică în idee, puţini „se prind” ca să se ridice. Da, ştiu. Sună foarte platonician, idealist. Mă poate bănui cineva că înainte de post-ul ăsta am citit de pildă Noica („totul e să te viziteze o idee”) sau, pe alt palier, Camil Petrescu şi acel uşor penibil joc al ielelor. Poate creditez ideea de „idee” cu un conţinut axiologic prea mare; poate mă agăţ de un sens înalt al ideii de „idee”, opus categoriei „gândurilor” care pot fi o mulţime (o farfurie cu spagetti îmbârligate) din care se nasc mai apoi visele nopţii. Parcă şi sună mai bine „am căzut pe idei”. Dar e fals. E nevoie mai întâi de o cădere dureroasă pe gânduri, o rămânere prelungită „in their midst”, o preschimbare alchimică a lor în idee urmată de ridicare, nu infatuată (căci „cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” 1 Cor. 10.12), ci smerită, urmată apoi de aplecare spre părtăşire şi rodire în fapte.

Publicitate

Cartea cu gust de miere

În data de 22 mai, la ora 12.00, în Capela Mare

a Universităţii Emanuel din Oradea

dr. Ioana Costa va susţine o conferinţă legată de traducerea cărţii Iezechiel din limba greacă a Septuagintei:

Cartea cu gust de miere

 

Iezechiel 3:3 El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat şi în gura mea a fost dulce ca mierea.

Conf. Dr. Ioana Costa este unul dintre principalii contributori în cadrul proiectului Septuaginta, NEC-Polirom. Vezi lista contributorilor. A tradus şi realizat comentariile la următoarele cărţi: Deuteronom, Judecători, 4 Regi, Ecleziast, Iezechiel şi Înţelepciunea lui Solomon. Ioana Costa este, din 1990, profesor la Catedra de Filologie Clasică a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine (Universitatea din Bucureşti). Absolventă a acestei secţii, şi-a susţinut doctoratul în lingvistică indo-europeană în 1996. A publicat două monografii: Neflexibile indo-europene (1999) şi Fonetică istorică latină (2003). A participat (traduceri, note, studii /coordonare) la trei proiecte majore: Septuaginta (Polirom-Colegiul Noua Europă, 8 volume: 2004-); Plinius, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate (Polirom, 6 volume: 2001-2004); Seneca, Opera philosophica (Polirom, 6 volume: 1999-).

Imaginea: Vision of God de William Blake

Gordon Matthew Thomas Sumner (a.k.a STING) – „Songs from the labyrinth” (2006)

 

Gordon Matthew Thomas Sumner (a.k.a STING). Nu cred că ştiu un artist mai versatil(e), unul cu o ţesătură muzicală care să încorporeze, organic, atât de multe elemente şi accente aparţinând atâtor genuri şi stiluri muzicale, care să demonstreze o mai mare deschidere (păstrând bunul gust şi preluarea sui generis ca şi criterii integratoare). Sting e, pe bună dreptate, inclasabil, neînregimentabil într-un gen, mai ales în contextul contemporan al crossover-urilor şi fusion-urilor. Sting cântă de toate, şi bine, parcă în fiecare an frecventează o altă lume muzicală, însă nu e „ghivecist”. Acest merit, pe lângă multe altele, i-au adus numeroase premii, nominalizări, titluri etc. pe care le-a adunat de-a lungul unei prolifice cariere de 30 şi de ani, and counting. Şi ca să ilustrez fantastica lui deschidere, cea mai recentă orientare a lui Gordon Matthew Thomas Sumner, demonstrată în Songs from the labyrinth (2006), este muzica renascentistă a Angliei Elizabetane. Mai specific, cântecele pentru lăută ale compozitorului englez John Dowland (1563-1626). Cine se aştepta să vadă numele lui Sting pe un album de muzică renascentistă ieşit din studiourile Deutsche Grammophon, celebra, prestigioasa, sobra casă de discuri germană, axată pe clasică? Probabil că nu mulţi. Însă pentru cei care cunosc neîntreruptele treceri şi glisări ale lui Sting dintr-o zonă în alta a muzicii, Songs from the Labyrinth nu e tocmai o surpriză.

Am fi poate tentaţi să credem că alegerea muzicii lui Dowland e doar un tropism recent al „neastâmpăratului” artist. Nimic mai neadevărat, fiindcă Sting tatonează cu muzica profund melancolică a lui Dowland de 20 de ani, căutând acea tehnică şi interpretare care să facă posibilă livrarea ei contemporaneităţii în spiritul ei şi al vremii de atunci. În broşura discului se descrie traseul, labirintic, până la apariţia albumului, cuprinzând întâlnirile decisive cu pianista Katia Labèque, unul dintre muzicienii care i-a prezentat lui Sting muzica lui Dowland, Edin Karamazov, bosniacul lăutist (???, e clar că nu „lăutar” 🙂 ) cu care colaborează în acest album, un prieten care i-a dăruit cândva o lăută pe care era gravat un model de felul unui labirint, şi profesorul elveţian de canto care a contribuit la fixarea unui ton curat şi precis. Cunoscătorii de muzică renascentistă, şi în special amatorii de Dowland, fireşte, vor putea obiecta la abordarea lui Sting prin vocea sa unică încărcată (totuşi)cu inflexiunile şi texturile rock-ului/blues-ului cânta pentru atâţia ani. Fără a fi un specialist, şi cu subiectivitatea-mi asumată, spun că interpretarea lui Sting e excelentă. E clar că ştie ce cântă, de ce epocă aparţine muzica şi ce atmosferă trebuie să degaje – acea tristeţe interioară şi interiorizată ce ţine de mood-ul dominant al muzicii engleze din jurul anilor 1600. Pentru a fixa muzica în centrul vieţii sociale şi politice a vremii, albumul e înţesat cu pasaje din corespondenţa lui John Dowland, recitate de Sting pe un ton şoptit, aproape stins. Acest artificiu ajută la fixarea muzicii în centrul vieţii sociale şi politice a vremii.

Edin Karamazov se dovedeşte a fi un colaborator ideal în crearea unui ton ascuţit, pregnant, în potrivire perfectă cu vocea lui Sting. Lăuta se aude bine în mâinile ambilor, însă pasajele dificile sunt lăsate oportun în seama lui Karamazov care cântă ritmic, nu sacadat, păstrând atenţia asupra interpretării solistului. Prin Songs of the labyrinth, apropriindu-şi muzica lui Dowland, Sting a realizat un lucru unic. În plus, a reuşit să le arate fanilor că muzica renascentistă e mult mai mult decât acompaniament la amuzantele turniruri specifice vremii.

 

„Acest proiect nu s-a vrut niciodată concretizat într-un album. A fost, mai degrabă, o îndeletnicire din dragoste. Mi-am dorit să învăţ cântecele acestea şi, din pură curiozitate, Edin şi cu mine am continuat să le cântăm. Cred că ele au devenit un album în momentul în care am decis să inserăm fragmente din corespondenţa lui Dowland. Cei care sunt familiari cu John Dowland se gândesc la el ca fiind acel personaj melancolic, împovărat şi trist, însă tot el a compus piese care sunt pline de bucurie totală – pline de pasiune şi fericire. Le-a avut pe toate acest John Dowland!”

„Nu sunt un specialist în acest tip de repertoriu, dar sper să pot aborda cu prospeţime aceste cântece într-un mod în care un solist mai experimentat n-ar putea să o facă. Pentru mine, ele sunt cântecele pop ale anilor 1600. Astfel mă raportez la ele; sunt melodii frumoase, cu versuri fantastice şi acompaniamente incredibile.”

Mi-a împlinit 22 de ani!

Cam aşa ar arăta o reformulare justă a ceea ce, în limbaj curent, ar trebui să scriu astăzi, 11 mai 2007, astfel: Am împlinit 23 de ani! Am ales formula din titlu pentru că afirmaţia de dinainte e falsă; în două aspecte. Pe de o parte, fiind abia prima zi în care am oficial 23 de ani, nu am cum să spun că i-am împlinit deja. Pe de altă parte, o spun cu toată convingerea, fără piruete gândurale şi emfază, că nu eu sunt cel care îmi îm-plinesc anii. Am învăţat doar să îi primesc, să îi număr (Psalms 90:12 – Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!) şi să îi trăiesc. Singurul care îmi poate îmi-plini anii este Dumnezeu Însuşi, cel ce (îmi)-„plineşte totul în toţi” (Efeseni 1.23). Interesant lucru, despre ani, vârstă, Scriptura vorbeşte ca fiind variabile. Anii şi zilele ţi se pot lungi, înmulţi. În funcţie de ce? De vitaminele, mineralele pe care mă strădui să le iau zilnic, de numărul de ore de somn pe noapte, de nivelul de stres? De ce? De ASCULTARE. Lungirea şi înmulţirea zielelor şi anilor depind, potrivit Scripturii, de ascultare. Proverbele leagă ascultarea şi primirea „cuvintelor mele”, „învăţăturilor mele”, „înţelepciunii” de lungirea zilelor, înmulţirea anilor. Dar până la înţelepciunea Proverbelor, Cele Zece Porunci dau cheia lungirii zilelelor: cinstirea şi ascultarea de părinţi. Pare-se că acceptarea autorităţii şi recunoaşterea (plus primirea) valorii înţelepciunii sunt formula absolut unică şi patentată divin de creştere a duratei vieţii. Aşadar, e 11 mai 2007. Am 23 de ani. Mă sperie cifra asta. Totuşi, îmi plac numerele impare şi cifrele care conţin „3”. Har peste har, milă peste milă, îndurare peste îndurare, bunătate peste bunătate sunt „compoziţia” celor 22 ani… împliniţi de către El. L-am început pe cel de-al 23-lea. Plinească-l tot El!

Paler a părăsit peronul

Octavian Paler, autorul cunoscutului roman „Viaţa pe un peron”, pâine caldă şi motiv de stat la coadă în faţa librăriilor în perioada comunista, autorul mai multor articole de fină analiză, colaborator al postului Antena 3, alături de Mihai Gâdea născut în aceeaşi Lisa paradisiacă, persoană marcantă a intelectualităţii (oricât de detestabil ar suna) române a murit luni 7 mai 2007 în urma unui atac cardiac. S-a dus o luciditate necruţătoare a României!

Copiii despre rugăciune, Dumnezeu, cel rău, libertate, biserică etc.

– perle veritabile –

 

Premisele unui Pateric al copiilor

În numărul 13 din aprilie 2007 al României Literare, sub rubrica „Culegătorul de perle”, Dorel Zaica, profesor care şi-a câştigat deja notorietatea ca şi colecţionar de afirmaţii ale copiilor pe teme de oameni mari, prezintă câteva maxime – perle veritabile, fără iz peiorativ ca după examenele şcolare –, în care, „deşi involuntare şi inconştiente, expresivitatea, uneori adevărul lor, alteori candoarea sau poezia lor nu au cum să te lase indiferent”. Iniţial am vrut să le iau pe rând, câte o perlă pe săptămână, pe marginea căreia să comentez potenţator, dar m-am convins ulterior că majoritatea sunt atât de bine „împachetate” şi definitiv articulate, încât orice glosă ar friza redundanţa. Aşadar le redau mai jos şi eventual vin doar cu câteva precizări acolo unde chiar nu pot să mă abţin…, sperând adânc să nu le frâng ingenuitatea cuceritoare.

~~~~

Putem să ne rugăm şi fără măsură că doar n-o să supărăm pe cineva. Cine să se supere? Că e ca şi cum s-ar supăra cineva că respirăm prea mult aer. (I.P.)

Iată, dacă vreţi, o reformulare a îndemnului din 1 Tesaloniceni 5.17 Rugaţi-vă neîncetat – rugaţi-vă fără măsură. Nu există contoare pentru rugăciune. În materie de părtăşie cu Dumnezeu nu există restricţii în ceea ce priveşte timpul alocat celui mai privilegiat dialog dintre toate câte sunt posibile.

Răutatea e când îmbraci pe tine bunătatea pe dos. – TUDOR MATACHE, clasa a V-a, 11 ani şi 9 luni

Ţările lumii nu se apucă de un proces împotriva comunismului că nu-i interesează pe toţi să se pună rău cu dracu’. – LEON-ALEXANDRU GUŢU, clasa a II-a, 8 ani şi 4 luni

Trebuie şi ore de religie acasă, nu numai la şcoală, dar să le facem cu bunica, nu cu mama şi cu tata, că bunica ştie mai mult Dumnezeu. – CĂTĂLINA-ELENA RADU, clasa a V-a, 12 ani şi 3 luni

A ştii Dumnezeu versus A ştii despre Dumnezeu. Iată o formulare care nu permite interpunerea unei prepoziţii între verb şi complement, semnalând gramatical apropierea intimă dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii.

Nu mi-a trecut prin cap să mă rog pentru oamenii certaţi, dar acum că mi-aţi dat ideea, am să mă rog, dar să ştiţi că nu o fac pentru oricine, ci doar pentru cei foarte rău certaţi, nu pentru orice certuleaţă. – ŞERBAN-ANDREI IONESCU, clasa a II-a, 9 ani şi 3 luni

Răutatea e un fel de boală de inimă, adică atunci când te strici la milă. – CĂTĂLINA-ELENA RADU, clasa a V-a, 12 ani şi 3 luni

Fantastic! A te strica la milă. Mila, înţelegem, e un fel de mecanism ce îl putem strica. Şi facem asta, vai, de-atâtea ori.

Dacă, din greşeală, dracu ar face un bine, el s-ar duce imediat să caute un psihiatru. – ADRIAN IONIŢĂ, clasa a IV-a, 10 ani şi 2 luni

Postim ca să nu ne mai gândim la gusturi de mâncare şi să ne mai gândim şi la gustul de Dumnezeu. – ALEXANDRU MICHAEL CONŢIU, clasa a VI-a, 12 ani şi 4 luni

Aceste sintestezii mistice sunt absolut cuceritoare. De obicei spun că sunt împotriva unui limbaj excesiv de senzorial în vorbirea despre Dumnezeu şi experienţa cu el, prezent în multe din cântările aparţinând repertoriului „praise and worship” , dar senzorialul din expresia „gustul de Dumnezeu” îmi dă de gândit şi mă provoacă să devin un „Teogurmand”, dacă mi se permite expresia.

Îngerul e cu aripi şi are faţa noastră ca să-l cunoaştem care e al nostru când ne îngereşte. – BOGDAN TOPÂRCEANU, clasa a V-a, 11 ani şi 2 luni

Bănuiala mea e că, dacă Andrei Pleşu ar revizui „Despre îngeri”, ar include perla asta veritabilă ca moto pe care ulterior l-ar discuta amplu şi plin de nuanţe, specific stilisticii inconfundabil pleşiene. Verbul „a îngeri” trebuie că figurează într-o gramatică a Academiei Angelice din Celestia…

Eu o iubesc pe mama că pot s-o văd şi s-o ating, iar pe Dumnezeu îl iubesc şi-l ating cu rugăciunea, că e prea înalt. – CIPRIAN UNGUREANU, clasa a V-a, 11 ani şi 8 luni

Din nou senzorialul… din nou îl găsesc legitim aici. Pentru o înălţime ca a lui Dumnezeu, mâna şi atingerea, ochiul şi vedere nu sunt îndeajuns, doar rugăciunea, activitate a duhului şi a minţii (1 Corinteni 14.15), Îl atinge pe Dumnezeu (câte variante de interpretare metaforică…)

Sufletele când ajung în Rai nu stau degeaba şi întâi aşteaptă să le dea aripile, cum le-a dat dinţii când erau mici copii pe pământ, şi să se facă îngeri. – ALEXANDRA ŞINIŢARU, clasa a V-a, 11 ani şi 6 luni

Nu e bine să stai cu păcatul în tine, trebuie să fugi la spovedit, ca păcatul din tine să nu-şi facă pui de păcaţi. – MĂDĂLINA STOICA, clasa a VI-a, 12 ani şi 7 luni

Dacă vrei să te ia dracu în spinare ca să te treacă puntea, atunci când vei ajunge, îl vei lua tu pe drac în spinare pentru a continua să mergi. – ADRIAN IONIŢĂ, clasa a IV-a, 10 ani şi 2 luni

Când merg la biserică trebuie să fiu atent doar la slujbă, dar mie mi se duce gândul în altă parte şi ca să nu mi se ducă gândul eu zic: Mă, gândule, iar ai luat-o în vacanţă? Nu uita că eşti la serviciu cu mine şi trebuie să stai cu mine. – CASSANDRA HALCHIAS, clasa a VIII-a

Hazul mărturisirii e evident, dar atrag atenţia asupra unei apropieri aparent stranii între slujbă şi serviciul (divin). Venim la slujbă să slujim, să servim, venim la slujbă la serviciu, dar nu lucrăm pentru un şef pământesc, ci pentru Însuşi Dumnezeu; ne punem în serviciul său şi al copiilor lui.

Sunt unii oameni care-l caută pe Dumnezeu şi nu-L găsesc, pentru că ei se gândesc să-l prindă pe Dumnezeu să facă o fotografie cu El şi să ajungă celebri. – TEODOR DAN NIŢU, clasa I, 7 ani şi 3 luni

Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari, în suflet, e o înghesuială de rele că nici nu ai unde să stai. – RADU ANDREI GOGOAŞĂ, clasa a II-a, 8 ani şi 4 luni

Iată sufletul are spaţialitate, iată că relele au volum.

Eu cred că dacă religia moare în fiecare din noi, nu vom ajunge în iad separat, ci vom pleca în iad cu ţară cu tot şi nu mai e mult. – PAVEL MARŢÎN, clasa a III-a, 9 ani şi 11 luni

 

Revenire

Probabil ca mi-am pierdut şi acei cititori puţini pe care îi aveam la umbra gândurar-ului până nu demult. Pesemne că una dintre cauze e şi o oarecare răcire a vremii (gândurarul e loc umbros, totuşi nu „rece”), dar şi o călătorie la Iaşi ce m-a împiedicat să dau semne de viaţă şi activitate gândurală, plus conferinţele anunţate, plus destule alte activităţi cronofage (să nu uităm copioasa minivacanţă de 1mai). Dar, în sfârşit, încep să scriu în revenire… Urmează să ofer spre deliciul vostru, cititori dragi, o serie de perle veritabile, maxime născute în mintea şcolarilor noştri, de o expresivitate fantastică şi profunzime involuntară tulburătoare. Le-am auzit în cadrul unui curs. M-am îndrăgostit imediat de ele şi „mi-am pus în gând” (iată încă o expresie gândurală ce merită desfăcută) să le sui pe blog unde să le servesc cu o garnitură de comentariu acolo unde acesta nu va strica savoarea absolută a textelor celor mici. În curând, deci, perle veritabile pe tema credinţei, libertăţii, păcatului etc.  Iată că putem începe să ne gândim la un pateric al celor mici…dar mari în gânduri!