De la „gândire” la „carte”

sau, altfel spus, from ThinkPad to MacBook!

Nu, postul acesta nu va fi o glosă pseudo-filozofică despre relaţia dintre gândire şi carte, nu că n-ar fi o asociere deschizătoare de discuţii. Acest post are caracter informativ, consultativ şi chiar… publicitar (oops!). Să începem cu începutul:

Din vara lui 2005 încoace mă folosesc de un minunat, zvelt, fiabil şi elegant notebook IBM. Seriei din care face parte T42-ul meu i se spune „ThinkPad”. Cei care cunosc brand-ul IBM, pionieri în ale IT-ului, vor ştii imediat că este vorba de o serie business de notebook-uri, austere ca şi design, fără briz-briz-uri multimedia, dar ultra-portabile, performante şi de încredere. Când l-am cumpărat era vârf de linie, în top-urile revistelor de specialitate. Dar, ca şi cu atâtea produse electronice, dezvoltarea tehnologiei petrecându-se la un aşa ameţitor ritm, astăzi, în 2007, sărăcuţul meu T42 e uşor depăşit. Chiar dacă are un procesor Centrino, azi se discută doar în termeni de Core 2 Duo. Hard-ul, generos la vremea achiziţiei, 40gb, e acum ridiculizat de cele de azi de peste 120 de Gb. Faptul de a fi rămas în urma iureşului progresului tehnologic e evident. Nu, nu agreez ecuaţia modernistă nou=valoros, nu am făcut primii paşi în a-mi vinde laptopul actual doar de dragul noului, obsedat să fiu în pas cu inovaţiile tehnice.

…Îmi vând IBM-ul fiindcă m-am îndrăgostit iremediabil de Apple. Îmi e cunoscută de multă vreme celebra şi ireconciliabila rivalitate dintre PC şi Mac. Nu-mi sunt străine poantele şi ironiile tăioase ale celor de la Apple la adresa PC-ului, Microsoft-ului, Windows-ului. Cu toate acestea nu ştiu de ce până acum n-am băgat în seamă simplitatea „Porsche”-ană, simplicitatea mai exact, user-friendliness, caracterul intuitiv, fără sofisticăreli şi nonsens-uri ale brand-ului Apple. Dar iată-mă acum cu pata pusă pe această marcă remarcabilă, cu design minimalist şi cu o eleganţă cuceritoare, ca să nu mai vorbim de fiabilitate, performanţe, securitate şi stabilitatea sistemului de operare!…

Recunosc că mă despart greu de ai bi em-ul meu. A fost un companion credincios. Nu m-a lăsat baltă când mi-era gânduralitatea mai dragă. A primit aprecieri pentru silueta sa. L-am întreţinut bine, cu defragmentări la timp, cu update-uri Windows de securitate; l-am păzit cât am putut de bine de viruşi şi alte gângânii internautice, doar l-a împotmolelile lui, de care se făcea singur vinovat, n-am avut altă soluţie decât curăţarea totală a sistemului şi „naşterea din nou” (iată că în IT un computer se poate naşte din nou de mai multe ori; deci a nu se confunda cu sensul teologic!). Dar, trebuie să i-o spun, luându-vă pe voi ca martori, că, după câteva zile de tatonări şi zâmbete discrete şi seducătoare cu MacBook-ul, v-a trebui să îl părăsesc, să-l încredinţez altuia. Bine că n-are suflet, doar plastic, metal şi multe fire; l-ar durea cumplit.

Astăzi „îi cer prietenia” Mac-ului. Sunt sigur că mi-o va da, chiar dacă încă nu s-a aşezat la mine pe birou. Urmează să îşi facă sosirea. Nu va veni cu pompă, ci cu proverbiala-i simpli(ci)tate.

Acum, publicitate (menţionarea brand-urilor IBM şi Apple de până acum a fost pur întâmplătoare): dacă doreşte cineva un prieten ai bi em de încredere, cineva căruia nu îi pasă de ultimele inovaţii în materie de laptopuri şi care se va simţi aproape jignit în locul IBM-ului său fără suflet că l-am numit „uşor depăşit”, puteţi găsi informaţii complete despre acest laptop IBM ThinkPad T42 aici: anunt-vanzare-thinkpad-t42.doc
(click dreapta „Save link as”, în Firefox)

Despre trecerea de la Gândire (ThinkPad) la Carte (MacBook) doar la sosirea „cărţii”. Deocamdată…

Publicitate

Şcoala de vară „Perichoresis”, 15-18 august 2007, Oradea

Acest post, scris la câteva zile bune după închierea Şcolii, conţine impresii şi concluzii personale la ceea ce, pentru mine, a fost un eveniment hotărâtor în dezvoltarea mea. L-am scris nu la comandă, nu ca să fac o apologie în faţa detractorilor, ci ca să pun în cuvinte bucuria stârnită de acele zile petrecute la Oradea.

Un proiect ambiţios, în mod cert o reuşită. Pentru mine, un impuls spre atingerea competenţei şi excelenţei. Am plecat la Şcoala de vară cu entuziasm şi cu sentimentul că mi se face o mare onoare, tînar la 23 de ani, în an terminal la Litere, să stau alături de oameni ca şi Cristian Bădiliţă, Alin Suciu, Octavian Baban, Dorin Axente, Marius Cruceru ş.a, autentici specialişti în domeniul lor. E prima mea experienţă de acest fel. Remarcabilă mi-a părut perfecta împletire între înalta ţinută profesională a prezentărilor (prezentarea autorului acestui text se exclude), discuţiilor de după, ŞI atmosfera degajată, aerul cordial, de încurajare reciprocă. Există prea mulţi intelectual înţepaţi care cred că aroganţa e apanajul competenţei şi statutului de specialist. Şcoala de vară mi-a confirmat lucrul pe care l-am luat demult pentru mine: adevăraţii intelectuali/specialişti/oameni competenţi sunt modeşti, abordabili, cu „nasul pe jos”.

Prezenta unor artişti ca Voicu Bojan, cu o expoziţie de fotografie remarcabilă ce trebuie, şi merita!, să primească atenţie şi o receptare adecvată, actorul Răzvan Ionescu, poetul Nichita Danilov a fost frişca (desertul, după cum îi spuneam) de pe „tortul” şcolii propriu-zise, vârtos, savuros, servit pe timpul a 4 zile.

Aerul intim şi totodata consistenţa dialogului m-au impresionat cel mai mult. Calitatea discursurilor şi competenţa afişată fără emfază a fost pentru mine un adevărat impuls spre atingerea excelentei. „Materia primă” a şcolii fiind textul inspirat al Noului Testament, multiplele perspective ilustrate prin prezentări nu au făcut decât sa releve bogăţia, adâncimea, desăvârşirea Scripturii.
A fost Şcoala de vară un eveniment ecumenic? Nicidecum, dacă înţeleg prin ecumenism o negociere a fundamentelor confesionale, împăciuitorism ieftin şi spirit de compromis în sfera convingerilor. „Perichoresis” a fost, mai degrabă, un minunat moment trans-confesional de celebrare a textului sacru, dar şi prilej de mărturie pentru cei care îşi asumă textul Scripturii la nivel existenţial.

Sunt sigur că nu vor înceta să apară criticile, spectrul complet, până la defăimare. Orice proiect, orice iniţiativă îsi găseşte, mai devreme sau mai târziu, defăimătorii lui, şi parcă în context românesc…cu atât mai mult. Însă ceea ce niciun critic nu va putea fura este bucuria reală a întâlnirii unor oameni din şcoli, ţări, confesiuni diferite în jurul Cuvântului, bucuria prieteniei atât de uşor înfiripată şi cuvintele încurajatoare, aproape măgulitoare, spuse de oameni ca şi Cristian Bădiliţă, Ştefan Colceriu, Răzvan Ionescu la adresa teologilor evanghelici români.

Aprecieri deosebite se cuvin a merge în direcţia lui Marius Cruceru, principalul artizan al acestui eveniment. Şcoala de vară organizată de dumnealui dă speranţă în ceea ce priveşte implicarea teologilor/oamenilor de cultură evanghelici români în spaţiul academic şi în arena ideilor, ca alternativă absolut necesară la “ghetoizarea” fundamentaliştilor nedialogabili. Avem oameni care sa o facă – întâlnirea de la Oradea (şi nu numai) ne-a dovedit-o; avem şi novici care sunt chiar în spatele lor, gata sa le calce pe urme…