Arhivele lunare: Octombrie 2007

Din tihna părtăşiei cu fr. Petru (Pitt) Popovici

“Sunt suma întâlnirilor mele esenţiale“ – citat pe care l-am citit cândva în timpul liceului şi căruia, după ultimele seri, şi nu numai, îi dau tot mai multă dreptate. De câteva zile fratele Petru (Pitt) Popovici găzduieşte la noi acasă. A venit să participe la Jubileul bisericii (Biserica baptistă “Dragostea”-Pîrneava), ocazie în care am sărbătorit 100 de ani de mărturie baptistă în cartierul Pîrneava şi 10 ani de la inaugurarea noului sanctuar al Bisericii “Dragostea”. Cine e Petru (Pit) Popovici? Una dintre cele mai marcante figuri din istoria mişcării baptiste din România, reper de verticalitate şi mărturie nepătată într-o vreme tulbure de restricţii şi compromisuri. Un baptist român bătrân, dar nu în-vechi-t. Dimpotrivă, neobişnuit de proaspăt şi vioi la cei 90 de ani ai săi. Un om de o candoare cuceritoare, cu o memorie uluitoare (compendiu de nume şi date redate exact), cu un duh blând şi înţelept, cu tolba plină de amintiri vii povestite cu o seducătoare forţă de evocare şi cu o extraordinară pasiune pentru mântuirea sufletelor.
Aseară, după cină, la un ceai cald (de căpşuni şi banane, cu lapte şi miere), l-am stârnit să ne povestească din trecutul lucrării sale în vremea tulbure a comunismului. Ne-a vorbit cu mult har despre perioada 1954-1959. Rezumatul de mai jos nu face dreptate evocării captivante a fratelui Popovici, totuşi lecţia e sănătoasă şi vrednică de primit.

Era contextul în care Departamentul Cultelor, mănuşa de pe mâna Securităţii, le “sugerase” bisericilor să renunţe de bunăvoie la întâlnirile de miercuri şi duminică seara. Perfidia consta în faptul că Statul nu decretase o interdicţie clară, caz în care persecuţia ar fi fost evidentă şi susceptibilă la o critică serioasă. Tehnica era aceea de “sugestie” (sinonim pentru “manipulare”). “Împuternicitul” din teritoriu mergea şi prezenta “beneficiile” unei decizii a bisericii de a renunţa benevol la acele servicii de închinare. Mână-n mână cu reprezentanţii Statului + Securitatea erau conducerile comunităţilor şi însăşi Uniunea baptistă plecată în faţa “Autorităţilor” care presau bisericile locale să voteze decizia. Trista realitate a fost că majoritatea bisericilor au acceptat, din varii motive: lipsă de discernământ, ca urmare a dezinformăii sau a grosolanelor manipulări şi ameninţări. Majoritatea…dar nu toate. Biserica “Betel” din Timişoaram a cărui pastor la acea vreme era Petru Popovici, nu a cedat. Au fost nenumărate “vizite” ale trimişor de la Bucureşti. S-au făcut incredibile presiuni. Miza era mare. Conformarea sau neconformarea bisericii din Timişoara dădea un semnal puternic celorlalte biserici de ţară. Dar biserica n-a mişcat în direcţia compromisului. Serviciile de închinare ale bisericii nu aveau să fie suspendate. Desigur, rolul decisiv l-a avut însuşi fr. Popovici, dar spiritul de indisolubilă unitate al comitetului bisericii şi, de fapt, al întregii frăţietăţi, vizibil în chip pilduitor mai ales în repetatele şedinţe de vot impuse de “împuternicit”, au dus la păstrarea unei mărturii clare, nepătate, la ruşinarea conducerii comunităţii, respectiv a Uniunii, pentru grabnica şi compromiţătoarea ei acceptare a reglementării, la răsturnarea de situaţie prin care “reglementarea” a rămas neaplicată până în 1959. Şi atunci s-a putut spune, avant la lettre, “Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”. Da, lucrurile s-au schimbat după 1959, reglementarea şi celelalte unelte de persecutare s-au impus până la urmă, dar la acea vreme, neclintirea credincioşilor din Timişoara a fost o pilduitoare mostră de sare care ştie să săreze o lume searbădă, de lumină care îndrăzneşte să lumineze prin lumina lui Cristos un întuneric acaparator. Mare lecţie!

Anunțuri

Publicitatea clujeană

Tocmai m-am desprins de un curs de psihopatologie vârtos, tehnic şi plin de “tulburări” 🙂 După ce citeşti despre fel şi fel de nevroze, apoi treci la psihoze, mergi mai adânc în schizofrenii (că e multe din ele!), ai nevoie de o pauză, de un kit-kat sau de un ceai negru cu aromă de vanilie. Şi pentru că îmi permit un moment de respiro, aflaţi că ieri am fost în Cluj. Am văzut multe şi mărunte, am văzut recent deschisul iSyle (magazin Apple 😉 din la fel de recent deschisul mall Polus. Însă cel mai hazos moment a fost când am dat peste un banner agăţat de un bloc pe care scria îmbietor:
23-10-07_1128.jpg
Asta da! Gimnastică fără efort! Serios că m-aş duce. Oare ce-am face, dacă efort n-am depune? Parcă văd… cine ştie ce măgăoaie super complicată care îţi dă senzaţia de genoflexiune, de fandări, de roata ţiganului, de rotit de trunchi etc. în timp ce tu te lăfăi într-un fotoliu luxuriant cu o telecomandă în mână şi cu un iPod nano la purtător. Mă întreb oare câţi “gimnaşti” pleacă din salonul cu pricina direct la Olimpiade? Sau poate întrebarea e alta. Când vom auzi oare de o olimpiadă “fără efort”, fără probe: fără sărituri, alergări, rotiri pe cal, inele, paralele, doar simulatoare sofisticate şi participanţi virtuali?
Ca o observaţie, pe care momentan n-am chef s-o detaliez, cred că “gimnastica fără efort” se încadrează perfect în cultura de tip “microwave”, “fast-food” în care trăim mecdonaldizaţi de o bună bucată de vreme încoace.
Nu ştiu cum să vă zic, dar după Predescu (materialul meu de studiu pe seara asta; vezi mai sus), bannerul clujean îmi face cu ochiul. Mi-ar prinde bine o porţie de gimnastică… fără efort.

Zacharias Lichter. Viaţă şi opinii (2)

part2
(“Din priviri”, mult dincolo de cuvinte)
Despre sensul iubirii
by Zacharias Lichter

Leopold Nacht (unul din prietenii tăcuţi şi taciturni ai lui Zacharias Lichter – n.m.) avea o soră mai mică şi prin aceasta cunoscu o fată blondă, urâtă şi foarte modestă, de care se îndrăgosti. Predispoziţia lui naturală pentru tăcere se găsi sporită de starea sufletească necunoscută şi parcă ameninţătoare care-I răscolea fiinţa. Cu capul căzut în faţă, cu bărbia în piept, cu privirile fixe şi goale, Poldy (Leopold – n.m) şedea la câte o masă – uitând până şi de paharul de votcă pe jumătate plin – şi nu făcea nimic altceva, ceasuri la rând, decât să scrâşnească din dinţi cu un aer sumbru şi uluit. De săptămâni nu mai rostise nici un cuvânt – nici măcar faţă de Zacharias Lichter – şi cine l-ar fi cunoscut în această perioadă ar fi fost convins că are de a face cu un afazic. Adevărul e însă că Leopold Nacht nu avea nevoie să vorbească. Zacharias Lichter se transformase parcă în organul de expresie al lui Nacht, nu mai vorbea decât în numele acestuia, punându-şi în slujba lui toată rara forţă persuasivă, toate resursele de incandescenţă verbală. Astfel, el izbutise în cele din urmă s-o facă pe fata blondă să-şi învingă spontana repulsie şi teamă faţă de Nacht, ba chiar, mai mult, să creadă că este iubită cum niciodată nu mai fusese şi nu mai avea să fie, cum nici măcar nu îndrăznise să viseze. Cei trei – Nacht, Lichter şi fata cea blondă – începuseră să fie văzuţi împreună de la o vreme: primul, prăbuşit în stupoarea lui tăcută; fata, cu un aer dezorientat şi trist, tăcând şi ea (sublinierea mea); iar între ei, profetul cu buzele arse de flacăra divină, cu ochii aprinşi ca de lumina unui soare interior, vorbind fără întrerupere şi azvârlindu-şi mâinile în gesturi dintre cele mai neobişnuite.
Niciodată miracolul iubirii n-a fost mai pur – spunea Zacharias Lichter. Căci numai marelui neputincios îi este hărăzită puterea iubirii adevărate; şi numai iubirea marelui sterp – născându-se pe sine în fiecare clipă, infinit aceeaşi – se împlineşte în curată rodire; şi numai gura marelui tăcut, din care a pierit până şi amintirea cuvintelor, cuprinde Totul (sublinierea mea; “Totul” cărtărescian?)… Ar trebui să ne prosternăm cu toţii la piciorele dumnezeiescului Nacht, să sărutăm urmele paşilor lui strâmbi şi şchiopi! Să ne rugăm neputinciosului, sterpului, tăcutului Nacht! Căci el este sensul iubirii.”

Sensul iubirii ca dialog al tăcerilor

Zacharias Lichter. Viaţă şi opinii

De la întrebările lui Isus inventariate şi comentate jucăuş-erudit de Conrad Gemp am trecut la răspunsurile unui personaj mai puţin interogativ. Ba, dimpotrivă, chiar slobod la gură (Steinhardt), torenţial în cugetări filozofice, explicaţii insolite şi miezoase anecdote: Zacharias Lichter.
Zacharias Lichter e în primul rând un om liber, urât (există o raţiune!) la chip dar cu nebănuite bogăţii interioare, “jidov rătăcitor” (Steinhardt), filozof ambulant, subersiv şi explicit orgolios, ins cu un aer de austeritate de profet vetero-testamentar (“profetul cu buzele arse de flacăra divină”), neînregimentabil şi foarte, foarte vocal şi, pe englezeşte, “opinionated”.
Personajul face obiectul singurului roman-eseu al criticului şi comparatistului Matei Călinescu: “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” apărută pentru prima dată în 1969.

Excerpte şi scurte comentarii (part1)

Urâtul fizic ca formă de protecţie a infinitei fragilităţi a spiritualului într-o lume coruptă, a cărei esenţă e degradarea şi marasmul.

Fragment dintr-un psalm lichterian:

Dumnezeu a ascultat doar rugăciunile mele mute
Şi doar ceea ce fără ochi pot să văd mi-a arătat,
Doar ceea ce fără urechi pot să ascult mi-a cântat,
Cu nepipăitul m-a mângâiat,
Cu negustatul mi-a umplut gura.
Binecuvânt flacăra care-mi pustieşte fiinţa
Flacăra care-mi aprinde cuvintele seci
Flacăra care-mi aprinde chiar umbra pieritoare,
Flacăra de chin şi de bucurie,
Cumplita flacără a lui Dumnezeu.

~~~~~~~~~~~~~~~

(mai jos)
Ce minunată replică dată misoginismului, ce splendidă preamărire a inefabilului şi nonverbalului… Ce oportună înţelegere în termeni de complementaritate a raportului feminin-masculin, înţelegere care anuează atât “machismul” cât şi “feminismul”, la fel de dăunătoare şi falsificante.

““
Despre femei

“Dacă eternul masculin, în termeni ideali, constă în ceea ce aş numi geniul dăruirii – îi explică odată Zacharias Lichter unui tânăr care făcea declaraţii misogine –, eternul feminin l-aş identifica geniului receptivităţii. Numai aşa îmi explic, de pildă, un fapt destul de curios la prima vedere: sentimentul deplinei înţelegeri, al unei înţelegeri stimulatoare, care-mi dă aripi şi mă face să planez în sfere din ce în ce mai pure, îl am mai rareori cu bărbaţii decât cu femeile, chiar şi cele mai simple. Mi s-a întâmplat să vorbesc ore întregi, în limbajul meu complicat şi reberbativ (fără a face nici cea mai mică concesie, fără a coborî, sfătos ipocrit, la un nivel mai cotidian sau mai familiar), cu câte o femeie de serviciu sau cu câte o ţărancă aproape analfabetă venită să vândă zarzavaturi în piaţă şi – dincoclo de reacţia imediată, dincolo de micile uimiri speriate sau de chicoteli înăbuşite – simţeam tot timpul bucuria unei comunicări dintre cele mai fecunde şi geniul meu iradia cu o forţă rareori atinsă. Desigur, această înţelegere, această comunicare-molipsire se realiza pe un plan metaverbal. Cuvintele nu mai însemnau nimic, devenind purtătoarele unei energii inefabile, cu totul străină de semnificaţia lor: prezenţa îngerilor stăruia deasupră-le. Pierzându-şi orice individualitate semantică, ele nu mai erau decât nişte simple vehicule ale unei realităţi care se refuză semnului. Prin extraordinara lor receptivitate, femeile pot depăşi cu uşuinţă tipic masculin (prejudecata comunicării exclusiv în limitele codificate ale ), participând direct, prin intuiţie, la mişcările esenţiale ale spiritului, la fluxurile şi refluxurile lui, pe care vorbirea le poate transmite, dar fără să le semnifice. Bărbaţii care se plâng că nu pot fi înţeleşi de femei, misoginii de toate felurile, îi cer femeii să se integreze în sistemul lor de convenţii şi stereotipii, să le înţeleagă – în chip cât mai precis şi mai mecanic – limbajul explicit. Or, la majoritatea, acest limbaj explicit n-are nici acoperire interioară, e rece şi mort.” ””

Văzui “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”

getimgphp.jpg
Un film de un calm crunt despre o realitate cruntă şi deloc calmă.
E uşor cam târziu să vorbeşti, chiar şi în câteva cuvinte, despre un film-fenomen care a surprins Europa şi România deopotrivă, catapultând cinematografia românească în spaţiul competivităţii europene serioase. Dar abia ieri am apucat să-l văd într-o experienţă de mers la cinematograf în grup (la un asemenea film) nu tocmai reuşită.

În 2005 am ieşit în Europa cu “Moartea domnului Lăzărescu” a lui Cristi Puiu ca să le prezentăm europenilor desăvârşitul nostru sistem de sănătate şi nu numai. Acum, prin filmul lui Cristian Mungiu, am oferit un film nu atât despre mecanismul social, politic comunist, nu atât despre “personajele” clişeizate deja ale vremii de atunci, cât despre viaţa adevărată a unora ca Otilia şi Găbiţă, despre omul simplu departe de scena mare a istoriei naţionale.

Filmul are o curgere firească, tulburător de lină. Surprinzător lucru – scenele de nemişcare, de încremenire, care adâncesc emoţii, dau nota de autenticitate, deşi prelungite, nu deranjează în “4 luni…”. Sunt mai multe scene în care camera persistă fixând un cadru obişnuit, potolindu-ne foamea de scene încărcate, cu acţiuni torenţiale şi, ca alternativă, oferindu-ne lentoarea necesară reflecţiei (ca un schimb de alimentaţie: de la fast-food la…slow food ). Există şi scene rapide, fulgurante, dar şi lungi, dense, filmate cu o cameră tremurătoare. Nu lipseşte griul isterizant al peisajului urban comunist, tenebra mahalalelor şi, în fapt, multele detalii ale “Epocii de aur” care se prelungesc, bleax, până azi. Iată încă un motiv pentru care filmul e incomod… chiar dacă acţiunea se petrece în 1987, scoţând doar câteva elemente exclusiv ante-1989, filmul ar fi putut la fel de bine să-şi desfăşoare acţiunea în… 2007. “Toate-s vechi şi nouă-s toate”.

S-au mai întrebat şi alţii: “totuşi, despre ce e filmul? despre avort?”. Da şi nu. E neîndoielnic vorba şi despre avort transformat într-un coşmar (de parcă n-ar fi suficient coşmarul avortului însuşi), dar şi despre prietenia extremă, inumanul mascat în binefecător.

Jocul actorilor e excelent, credibil în fiecare gest. Dialogul e natural. Am o totuşi o mirare… parcă e neverosimil cum, Găbiţă, judecând după înfăţişare, e un copil speriat, cu privire dulce, cu aer angelic, se află în situaţia unui avort. M-aş fi aşteptat mai degrabă s-o ştiu pe mult mai pragmatica, energica, stăpâna pe sine Otilia în situaţia colegei sale. Dar, nu. Cristian Mungiu alege să îi încredinţeze lui Găbiţă coşmarul avortului poate în acelaşi efort de autentificare a scenariului. Din nou o lecţie despre minciunile aparenţei.

“4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” îţi lasă un gust fad, indecis. Pleci indignat din sală. Dar indignat faţă de cine (e îndeajuns faţă de odiosul domn Bebe?)? Faţă de ce? Despre substratul moral al filmului într-un post viitor. În caz că aţi văzut filmul, vă rog comentaţi dimensiunea etică în filmul lui Mungiu. Cum se schimbă perspectiva mea asupra avortului văzând “4 luni…”?

Mai multe despre „Jesus Asked” – Conrad Gempf (2)

Fără o copie tipărită, oricât mi-ar plăcea varianta audio, oricât de exotică ar fi “ascultarea” de cărţi, descopăr uşor dezamăgit că memoria auditivă e mult mai slabă decât cea vizuală. Lectura “prin vedere” fixează înţelesul şi vizual, şi prin “vocea” interioară a lectorului (pe care tehnicile dubioase de citire rapidă ne spun să o suprimăm. ciudat lucru. nu-l pot face).
Am terminat de auzit cartea lui Conrad Gempf. E bună până la capăt. Spun asta fiindcă am dat peste destule cărţi care demarează în trombă, ca stil şi conţinut, dar care, până la “urmă”, cad într-o lentoare şi monotonie ideatico-stilistică. Nu e cazul lui Gempf. Abordarea retorică a dialogurilor lui Isus e antrenantă şi revelatorie pentru multele subtilităţi tupilite în textul evangheliilor. Ne-am obişnuit cu imagini edulcorate despre duiosul Isus Cristos. Ne-am obişnuit cu slogane de tipul “Jesus is the answer”. Într-adevăr, Isus-ul evangheliilor, adevăratul Isus, este şi duios, agreabil, “blând păstor”, dar şi intransigent, necruţător în conversaţii, răscolitor prin cuvinte şi prezenţă, jignitor chiar faţă de cei care caută “să-l prindă” cu vorba. “Jesus is the answer” este o afirmaţie teologică validă, dar referindu-ne strict la tipul de comunicare practicat de Isus, avem o imensă surpriză să-l aflăm mai degrabă întrebând decât dând răspunsuri directe. Întrebarea, pare-se, e unealtă conversaţională, maieutică pe care Isus o foloseşte copios. Isus ca şi “conversational hijacker”, deturnător profesionist care comută dialogul de la simpla curiozitate intelectuală spre “the heart of the matter” (miezul problemei), inima însăşi a celui care întreabă.
Iată câteva din tipurile de întrebări puse de Isus şi inventariate de Gemp:
– întrebări banale, de informare
– întrebări retorice
– întrebări încuietoare
– întrebări de evaziune
– întrebări mustrătoare – “dismantling His desciples“ (Nu ţi-am spus să nu…) A doua înmulţire a pâinilor… Marcu 8 “Tot nu înţelegeţi?”

Îmi spun mie şi le spun celor interesaţi că ar merita un studiu, poate o lucrare de licenţă, pe dialogurile lui Isus dintr-una din evanghelii. Ar trebui speculată pendularea aiuritoare între literal şi simbolic, francheţe şi subtilitate, inventariate tipurile de metafore create şi folosite, “tonurile” cristice în conversaţii etc. De asemenea, cred că ar face subiectul unei bune cercetări un studiu comparativ al diferenţelor dintre interogaţia cristică şi cea socratică sau, cum îi place Pătrăţosului să amintească ori de câte ori de inveşte ocazia, diferenţele şi asemănările dintre ironica socratică şi cea cristică. Apoi, din nou, tot la Socrate şi Isus, “maieutica” lor.

Închei ceea ce doar impropriu poate fi numită o recenzie printr-una din ultimele fraze ale cărţii, bine construite şi plină de miez:

“What Jesus wanted to know, what Jesus was dying to know was “Why do you call me good” and “Who do you say that I am”. Iată două “curiozităţi” pentru care Isus şi-a dat viaţa… ce determină ataşamentul meu faţă de el? De ce Îl numesc “bun” (“Bunule învăţător” – Luca 18.18)? şi “care este teologia mea”, înţelegerea mea a identităţii Sale?

Mai multe despre „Jesus Asked” – Conrad Gempf

jesus-asked.jpg
din timpul lecturii “prin auzire”…

Excelent. Un splendid exemplu de lectură proaspătă a Scripturii, lectură revelatorie a straturilor de sens ce se îmbie citititorului atent, credincios textului şi disponibil să fie surprins în lectura sa (foarte importanţi factori în citirea Scripturilor), cât şi cititorului mai reţinut în faţa tiparelor şi convenţiilor strâmte de interpretare, cofragelor şi echerelor, cheilor de înţelegere moştenite ce deschid o singură uşă dincolo de care stă sensul devenit “obişnuit”, clişeele şi ticurile amvoniceşti.

Cristos ca şi geniu al retoricii, geniu agasant, fiindcă orice încălcare a aşteptărilor unei audienţe se răsplăteşte în cel mi bun caz prin neînţelegere resemnată, ruşintă, şi în cel mi rău caz cu revoltă, răutate şi chiar cu… crucificare

Conrad Gemp, alături de Philip Yancey, Brenann Manning, Henri Nouwen, Marius Cruceru sunt doar câteva nume de autori care îmi vin în minte şi care reuşesc să ofere alternativa unei lecturi proaspete, îndrăzneţe chiar, a Scripturilor. A nu se înţelege că sunt întru totul de acord cu fiecare afirmţie din cărţile lor, cu fiecare interpretare pe care o oferă, dar măcar ne scapă de pericolul încremenirii în lecturi şablonarde.

Ştiu că spunând ceea ce deja am spus, conservatorii sadea vor sări ca arşi avertizând împotriva pericolului de a lectura în cheie postmodernistă Scripturile, scornind sensuri străine de o hermeneutică şi exegeză riguroasă. Vă asigur că ştiu ce spun. Conrad Gempf, prin interacţiuena sa proaspătă cu textul biblic, nu face altceva decât să-I prezinte adâncimea, straturile multiple, neobişnuitul pe care, oh, de atâtea ori îl trecem cu vederea şi cu lectura… Nu că profesia lui ar fi garanţia unei abordări fidele a textului, dar omul e totuşi profesor de Noul Testament în cadrul unei şcoli prestigioase din Londra, la London School of Theology. Lectura sa e una atentă, de bun simţ şi mare fineţe. Dincolo de limbajul glumeţ, colocvial, “trendy”, după cum spuneam anterior, e specialistul cu anchete filologice şi exegetice bine realizate. Aşa tot profesori să tot ai; şi “cool”, cu retorică percutant-tinerească, fără aere ex cathedra, cu limbaj colorat, dar cu o vastă cunoaştere numaidecât observabilă.

Va urma…

Ce carte “aud” acum?

sau, ca să evit confuzii cu trimitere spre patologic, ce carte “citesc” acum. Spun totuşi că “aud“ cartea fiindcă am trecut din nou la audio books. Puteam trece postul de faţă la “Ascultări” sau “Lecturi curente”, dar numărul mari de coincidenţe din ultima vreme ce m-au condus discret spre cartea asta mă fac să-i aloc un post în pagina de bază. În primul rând, La Pătrăţosu se discuta (se mai discută?) despre o aşa-zisă “critică estetică ”. Pe mine, sincer, mă intereseaza estetica, estetica teologică. Intrigantă şi născătoare de întrebări formula “estetică pocăită”. Fertil subiect. Deplângem o penurie de producţii culturale (literare, de sculptură, teatru – oh, teatru! – ) “creştine“, ieşite din spaţiul evanghelic românesc, la un standard artistic mulţumitor. Se poate face o anchetă riguroasă care să urmărească câţi creştini sunt şi artişti (evit deocamdată să le spun “artişti creştini” fiindcă formula în sine cere muuultă discuţie) care au ieşit în public cu creaţiile lor, fie că li s-a organizat o expoziţie, lansare de carte, recital de poezie. Mă tem că rezultatele n-au să fie spectaculoase. Dar deocamdată nu am să mă refer la spaţiul românesc. Pentru post-ul acesta mă rezum la a face trimitere spre o carte ficţională recomandată de un prieten, în cadrul Şcolii de vară “Perichoresis“ de la Oradea, şi anume “Jesus Asked” de Conrad Gempf, profesor de Noul Testament la London Bible College. Asta sigur îl va interesa pe Pătrăţos… o carte de ficţiune despre Isus scrisă de un profesor de NT. Iată că englezii, dacă numai prin cartea asta, arată că se poate face artă literară, creştin fiind, la un nivel competitiv, într-o formulă romanescă şi un discurs actual, să-i spun chiar “trendy”. Mai mult nu spun deocamdată că nu am citit-ascultat-o toată. Abia am început cu mp3-urile care, apropo, se pot descărca gratuit şi pe gratis de aici O altă coincidenţă cu iz de Măr ( 😉 ) ce m-a dus discret dar sigur spre “Jesus Asked” e faptul că, din câte se poate citi la “Acknoledgments“ şi în scurta biografie pe coperta-spate, Conrad Gempf e un convins Mac user (contributor la cunoscuta revistă MacUser). Prietenii ştiu, sau vor ştii, de ce am ajuns să acord o aşa importanţă unui detaliu pe care PC-iştii (a nu se înţelege “membrii în Partidul Conservator”) sigur îl vor considera minor. Aşadar mă duc să “aud” “Jesus Asked” de Conrad Gemf.

Merele-s gustoase!
Mac-ii sunt frumoşi!

Vă mai gândiriţi la mine?

Eu sunt! Gândurarul, tot cu gânduri, deşi n-aţi spune, după cât au fost de neaşternute în ultima vreme. Îmi place şi mie consecvenţa. Apreciez şi eu tenacitatea Patratosului, a lui Gramo, era sa zic şi a lui Bastrix, şi a multor altora, consecvenţa cu care scriu zilnic (nu comentez aici conţinutul). În ceea ce mă priveşte, de apologii nu mai e demult loc. Totuşi, voi spune că au fost câteva chestiuni personale foarte delicate care au împiedicat gânduralitatea blogărească. Apoi a mai fost şi trecerea la MacBook, la “carte“, vorba ’ceea, carte pe care mai repede o citeşti decât o scrii tu însuţi. Mi-a luat o vreme să mă obişnuiesc cu Mac OS X “Tiger“, dar vă spun că e o încântare. E un sistem de operare stabil, cu erori rare şi foarte politicoase şi pline de soluţii, cu grafică impecabilă, cu mult bun simţ în tot, cu un aer de prietenie în fiecare iconiţă. MacBook-ul, în sine, pare o jucărie, însă una deşteaptă foc, cu look tineresc, fără-ndoială, dar şi cu o certă eleganţă albicioasă. Revenind la cvasi-apologie, cu tastele mă împac mai greu. Sunt scunde, pătrăţoase, Pătrăţosule, cu cursă scurtă, tăcute, încât te trezeşti că vrei să le mănânci… să mănânci litere vreau să zic. Dar atunci, dacă tastarea e problema, atunci soluţia stă tot în tastare, adică în scris cât mai mult. Iată că m-am dumirit. Învăţ să mă obişnuiesc cu tastele MacCărţii mele scriind cât mai multe post-uri…
Tot la capitolul justificări pentru o discutabilă silenţiozitate gândurală se poate încadra şi multa şi tumultoasa activitate pe alte bloguri, nu dăm nume că e prea evident.
Bottom line sau, pe graiul românesc, linia de jos, în concluzie, m-am întors la gândirit (gândureală sună a ameţeală). Am câteva restanţe. Le scriu aici ca să mă oblig să le scriu. Tardiv, foarte tardic, dar tot trebuie să vorbesc despre concertul lui Paco de Lucia de la PLAI. Vreau să spun câte ceva şi despre Born Again una din trupele româneşti de muzica creştină contemporană, ca să nu-i zicem, scandalos, rock-creştin, care a avut ceva de spus. Folosesc perfectul compus fiindcă am să mă refer doar la primul album, cu cele mai multe reuşite. Despre ultimele 2 producţii voi vorbi în treacăt; sunt mult mai slabe decât albumul lui “Dincolo de nori“. Bun, ar mai fi ele post-uri, ’or apărea ele pe parcurs. Ahh…era să uit. Trebuie neaparat să vă povestesc despre proiectul “Ultima Cină de Taină” al lui Voicu Bojan. Trebuie neaparat! Evanghelici români ce suntem, cu aşa slab puls cultural în ghetoul nostru dulceag şi comfortabil în care ne complacem nepermis, trebuie să marcăm apariţia unei creaţii notabile, artă de calitate, nu păpică-producţie-internă-de-ghetou, cu mesaj percutant, angajant. Urmează…
Urmează apoi o toamnă policromă pusă în cuvinte tandre de un Pleşu la Tescani. Să ne fie de bine toamna! Să ne fie adâncă gânduralitea şi ia să gândirim împreună!