Arhivele lunare: Iulie 2010

Despre scriitura derridiană

Nici măcar dacă “derridian(ă)” e corect nu ştiu. După ce filozofiei/operei lui Noica auzi că i se spune “nicasiană”, nici nu mai ştii care sunt regulile jocului…

Oricum nu despre Derrida e vorba. Nu direct despre el, ci despre un concept de-al lui tradus în română. Aşadar am nevoie de o mână traductologică. Pentru cei mai “la zi” cu Derrida în română, îmi poate spune cineva cum s-ar traduce din engleză “deferal”? Zice cineva, nu dăm nume, că scriitura este “amânarea?”, “suspendarea?”, “întârzierea?” prezenţei… Amânare? Suspendare? Întârziere? Or none of the above?

Writing is the deferal of meaning. Scriitura este ???? a sensului.

Mulţămesc, dragi derridieni-derridaieni!

Gândeşte-te la ce te gândeşti!

meditaţie pentru buletinul duminical al bisericii

Ce este un gând? Pentru o definiţie am avea nevoie de genul proxim şi de diferenţa specifică… Sună prea complicat. Gândul e ca timpul. Toţi ştim ce este, până când suntem puşi să îl explicăm. Atunci începem să ne bâlbâim.

Ştim că gândurile noastre au forţa să ne mobilizeze spre acţiune, să ne ridice sau să ne doboare. Cu riscul de a folosi o formulă clişeizată, suntem suma gândurilor noastre întrupate şi în curs de întrupare. Ştim despre gând şi gândire că sunt determinante, dar deseori nu ne gândim… la ce ne gândim – nu ne gândim la gândurile noastre.

Mai mult de atât, obişnuim să tragem o linie groasă de demarcaţie între viaţa noastră exterioară şi cea interioară. Căutăm să fim prezentabili, decenţi în purtare şi vorbire. Ne primenim comportamentul ca să nu facem notă discordantă în societate. Păcatele despre care vorbim sunt cele vizibile, scandaloase, condamnabile şi unanim condamnate (curvia, furtul, crima etc.) Ne vine atât de uşor să ne simţim superior moral. Ne urcăm în exterioritate pe piedestalul auto-îndreptăţirii, făurit de noi înşine şi arătăm cu degetul condamnator înspre alţii. Ce poate fi mai uşor decât să-ţi ţii braţul şi degetul arătător întins înspre cei din jur?

Dar nu-i aşa că e mult mai anevoios, şi de cele mai multe ori dureros să te priveşti onest pe tine însuţi, să-ţi cercetezi gândurile şi să te gândeşti la ce te gândeşti? De multe ori lăuntrul e un tărâm ceţos, plin de umbre şi putreziciuni. Nimănui nu-i face plăcere să descopere mâlurile propriului său interior. Şi fiindcă introspecţia onestă este un exerciţiu dureros, de multe ori ne neglijăm viaţa lăuntrică a gândurilor. Ne fixăm privirea pe lucrurile exterioare, ne avântăm în iureşul vieţii zilnice, gândindu-ne prea puţin la… ce ne gândim. Dar fiindcă relaţia dintre gândire şi făptuire este mult mai strânsă decât am vrea uneori să recunoaştem, fiindcă suntem chemaţi la sfinţire, care se produce prin înnoirea minţii, perspectiva noastră trebuie îndreptată în lumina Scripturii.

Ca în toate domeniile, cel mai bun mod de a ne raporta la noi înşine este să privim la felul în care Dumnezeu se raportează la noi. Are rost să ne ascundem după degetul exteriorităţii, când Dumnezeul creator ne cunoaşte desăvârşit (vezi Psalmul 139)? Are rost să ne fixăm pe exteriorul faptelor noastre, felicitându-ne că nu ne facem vinovaţi de păcatele acelea urâte şi vizibile, pe care doar aceia, oamenii răi le fac (vezi Luca 18:11), dacă totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face (Evrei 4:13 – nu uita cu cine ai de a face!)?

În cele mai multe cazuri când Scriptura vorbeşte despre gândurile oamenilor, lucrurile care se spun nu sunt pozitive. Contrastul care se creează între gândurile lui Dumnezeu şi gândurile omului este izbitor. Să notăm câteva exemple cunoscute:

Gândurile omului

îndreptate numai spre rău” (Gen. 6:5)

“…gândurile omului: ştie că Sunt deşerte” (Ps. 94.11).

“Până când vei păstra gânduri nelegiuite în inima ta?” (Ier. 4:14)

Dumnezeu şi gândurile

“Şi tu, fiule Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile (1 Cron. 28:9).

“Cât de mari Sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci Sunt gândurile Tale! (Ps. 92.5)

“ Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui” (Amos 4:13).

Versetul care surprinde poate cel mai bine contrastul izbitor dintre gândurile omului şi gândurile lui Dumnezeu este cel din Isaia 55:8-9: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” Versetul subliniază deopotrivă transcendenţa lui Dumnezeu, dar şi diferenţa enormă între intenţiile şi planurile lui Dumnezeu şi alte noastre. Observaţi cum gândurile sunt în imediata apropiere a căilor, fiindcă între gândire şi făptuire există o legătură strânsă. De aceea, calitatea gândurilor determină calitatea trăirii. Gândurile şi făptuirile lui Dumneze sunt desăvârşite, pe când gândurile şi făptuirile omului sunt impure şi egoiste. De ce? fiindcă inima omului, vlăstarul gândurilor este ea însăşi rea.

Şi tocmai fiindcă este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ier. 17:9), dedată la gânduri rele şi deşarte (Matei 15:19), soluţia nu este sforţarea numită “gândire pozitivă” nici auto-eliberarea anarhică a lui “gândeşte liber”. În sens moral, nu putem gândi liber, fiindcă avem o inimă aplecată spre gânduri rele. De aceea, soluţia Scripturii este, ca în atâtea alte domenii, cât se poate de radicală. Gândurile nu pot fi extirpate. Gândurile nu pot fi ignorate. Prin urmare ele trebuie înrobite ascultării de Cristos: “Orice gând îl facem rob ascultării lui Cristos” (2 Cor. 10:5). Deşi contextul imediat al versetului este conflictul spiritual în care creştinul duce o luptă continuă împotriva întăriturilor, izvodirilor minţii şi înălţimilor care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, ideea de a face din gânduri prizonieri ai ascultării de Cristos este valabilă atât în conflictul exterior, cât şi în cel personal, lăuntric. Adesea, întăriturile şi izvodirile minţii sunt în lăuntrul nostru, nu în ideologia curentă! Dar cum putem, în termeni practici, să ne ducem gândurile în fericita robie a ascultării de Cristos, taina lui Dumnezeu, Cel în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col. 2:2-3)?

Câteva aplicaţii:

–       Mai întâi: Gândeşte-te la ce te gândeşti! Dezvoltă-ţi conştienţa propriilor tale gânduri. Cercetează-ţi peisajul lăuntric. Cumpăneşte în lumina gândurilor lui Dumnezeu descoperite în Scriptură, câte din gândurile tale sunt deşarte şi nefolositoare, şi câte sunt gândurile sfinţirii, asemănării cu Cristos.

–       Cere-I lui Dumnezeu să îţi “cunoască gândurile” (Psalmul 139:23). Cere-i să îţi descopere lucrurile ascunse ale minţii, lucruri care, neexaminate, pot fi ca o tumoare, care multă vreme se dezvoltă în tăcere, după care, când e prea târziu, se manifestă violent. Cere-i să ţi le cureţe şi să ţi le sfinţească!

Hrăneşte-te cu gândurile lui Dumnezeu şi… fă teologie! Johannes Kepler spunea că a face ştiinţă înseamnă “a gândi gândurile lui Dumnezeu după El”. Despre teologie (chiar şi “cea de toate zilele”, pe care am face bine să o practicăm cu toţii) se poate spune la fel, cu poate şi mai multă apăsare: a face teologie înseamnă a gândi gândurile lui Dumnezeu, aşa cum sunt acestea descoperite în depozitarul viu al gândurilor Sale – Scriptura.