Zacharias Lichter. Viaţă şi opinii (2)

part2
(“Din priviri”, mult dincolo de cuvinte)
Despre sensul iubirii
by Zacharias Lichter

Leopold Nacht (unul din prietenii tăcuţi şi taciturni ai lui Zacharias Lichter – n.m.) avea o soră mai mică şi prin aceasta cunoscu o fată blondă, urâtă şi foarte modestă, de care se îndrăgosti. Predispoziţia lui naturală pentru tăcere se găsi sporită de starea sufletească necunoscută şi parcă ameninţătoare care-I răscolea fiinţa. Cu capul căzut în faţă, cu bărbia în piept, cu privirile fixe şi goale, Poldy (Leopold – n.m) şedea la câte o masă – uitând până şi de paharul de votcă pe jumătate plin – şi nu făcea nimic altceva, ceasuri la rând, decât să scrâşnească din dinţi cu un aer sumbru şi uluit. De săptămâni nu mai rostise nici un cuvânt – nici măcar faţă de Zacharias Lichter – şi cine l-ar fi cunoscut în această perioadă ar fi fost convins că are de a face cu un afazic. Adevărul e însă că Leopold Nacht nu avea nevoie să vorbească. Zacharias Lichter se transformase parcă în organul de expresie al lui Nacht, nu mai vorbea decât în numele acestuia, punându-şi în slujba lui toată rara forţă persuasivă, toate resursele de incandescenţă verbală. Astfel, el izbutise în cele din urmă s-o facă pe fata blondă să-şi învingă spontana repulsie şi teamă faţă de Nacht, ba chiar, mai mult, să creadă că este iubită cum niciodată nu mai fusese şi nu mai avea să fie, cum nici măcar nu îndrăznise să viseze. Cei trei – Nacht, Lichter şi fata cea blondă – începuseră să fie văzuţi împreună de la o vreme: primul, prăbuşit în stupoarea lui tăcută; fata, cu un aer dezorientat şi trist, tăcând şi ea (sublinierea mea); iar între ei, profetul cu buzele arse de flacăra divină, cu ochii aprinşi ca de lumina unui soare interior, vorbind fără întrerupere şi azvârlindu-şi mâinile în gesturi dintre cele mai neobişnuite.
Niciodată miracolul iubirii n-a fost mai pur – spunea Zacharias Lichter. Căci numai marelui neputincios îi este hărăzită puterea iubirii adevărate; şi numai iubirea marelui sterp – născându-se pe sine în fiecare clipă, infinit aceeaşi – se împlineşte în curată rodire; şi numai gura marelui tăcut, din care a pierit până şi amintirea cuvintelor, cuprinde Totul (sublinierea mea; “Totul” cărtărescian?)… Ar trebui să ne prosternăm cu toţii la piciorele dumnezeiescului Nacht, să sărutăm urmele paşilor lui strâmbi şi şchiopi! Să ne rugăm neputinciosului, sterpului, tăcutului Nacht! Căci el este sensul iubirii.”

Sensul iubirii ca dialog al tăcerilor