Despre mânia şi dragostea lui Dumnezeu

Totul a pornit de la o postare provocatoare referitoare la o afirmatie revoltătoare: „In preaching things like ’God hates, right now, personally, objectively, some of you… God’s fed up with you. God’s sick and tired of you. God’s suffered long enough with you. God’s against you’, technically speaking, Mark Driscoll is an anti-Christ.” Am zis eu.

Au urmat o serie de comentarii care s-au transformat, treptat-treptat, într-un dialog consistent pe o tema dificilă, dar important de înţeles: mânia lui Dumnezeu, în special relaţia dintre aceasta şi dragostea lui Dumnezeu.

Fiindcă respectiva conversaţie a fost lăsată în urmă pe ’zidul’  virtual, am ales sa scriu o postare în care să includ completările cu care sunt dator. Ceea ce urmează e o distilare a câtorva idei principale din capitolul “The Wrath of God as an Aspect of the Love of God” de Tony Lane în Kevin J. Vanhoozer (Ed.) Nothing Greater Nothing Better: Theological Essays on the Love of God (© 2001 Wm. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan).

Lane ne reaminteşte că trebuie sa continuam efortul de decontaminarea a notiunii de dragoste a lui Dumnezeu de sentimentalismul romantic străin de Scripturi.  E necesar să vorbim despre mania lui Dumnezeu in contextul unei discutii despre dragostea lui Dumnezeu nu fiindca mania si dragostea ar trebui tinute in echilibru, ca atribute opuse, ci „fiindca dragostea lui Dumnezeu presupune mania Sa. Fara manie, Dumnezeul pur si simplu nu este iubitor in sensul pe care Biblia il da iubirii.” (p. 139)

Lane deplange absenta conceptului de ‘manie’ din multe biserici contemporane. Mania a fost inlocuita cu varianta sentimentalista a dragostei intelese ca acceptare si toleranta absolute. Estomparea maniei are, desigur, explicatii multiple. Ma intreb insa daca nu cumva una dintre ele e si o intelegere deformata, excesiv antropomorfa, a la Edwards (in infama predica „Pacatosi in mana unui Dumnezeu manios”) a ei?

Una dintre modalitatile principale de estompare, si chiar negare a maniei este redefinirea ei exclusiv ca efect (lat. effectus). Cu alte cuvinte, mania lui Dumnezeu e doar o metafora pentru efectele negative ale pacatului, nu un afect, o stare emotionala sau manifestare a lui Dumnezeu.

Cateva idei despre mania lui Dumnezeu, asa cum apar ele in articolul lui Tony Lane.

1. Limbajul despre mania lui Dumnezeu este antropomorfic sau, mai exact, antropopatic. Putem vorbi despre Dumnezeu folosind limbajul uman, dar nu trebuie sa uitam ca adecvarea lui la realitatea lui Dumnezeu este una analogica nu univoca. Cu alte cuvinte, exista mai multe neasemanari decat asemanari intre mania lui Dumnezeu si mania omeneasca.  A accepta insa ca limbajul despre mania lui Dumnezeu e antropopatic nu inseamna a nega realitatea careia acesta ii corespunde. Dificultatea consta in a defini acea realitate.

2. Mania lui Dumnezeu nu poate fi inteleasa in termeni literali. Ea nu este totuna cu furia irationala. In directa contradictie cu Driscoll si Edwards, John Stott arata ca mania lui Dumnezeu impotriva pacatului „nu inseamna… ca (Dumnezeu) e gata sa isi piarda cumpatul in orice moment la cea mai mica provocare, daramite ca isi pierde cumpatul fara vreun motiv. Nu exista nimic capricios sau arbitrar in ceea ce il priveste pe Dumezeul cel Sfant. El nu e niciodata irascibil, malitios sau razbunator. Mania sa nu e nici misterioara, nici irationala. Nu e niciodata imprevizibila, ci intotdeauna previzibila, fiindca e provocata de rau si doar de rau” (The Cross of Christ, p. 173).

3. Exista o tendinta in Noul Testament de depersonalizare a maniei lui Dumnezeu. Daca Edwards amplifica caracterul afectiv al lui Dumnezeu combinand in forma concentrata cele mai puternice aspecte din invatatura Vechiului Testament, autorii Noului Testament par sa mearga in directia opusa, noteaza Lane. Noul Testament vorbeste despre mania lui Dumnezeu aproape doar ca effectus, si mult mai putin ca affectus (afect, simţire).

4. Mania nu este fundamentala fiintei lui Dumnezeu asa cum este dragostea. Lane mentioneaza un pasaj usor de trecut cu vederea, dar semnificativ pentru discutia noastra.  Isaia (28:11) vorbeste despre Dumnezeu, care se ridica in mania judecatii Sale  „ca sa-si faca lucrarea, lucrarea Lui ciudata, ca sa-si implineasca lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.” (sublinierile mele) Luther, arata Lane, preia ideea aceasta si introduce distinctia intre mania lui Dumnezeu ca si opus alienum (lucrare straina, neobisnuita) si mila Sa ca si opus proprium (lucrare caracteristica, proprie). In vreme ce dragostea e un atribut fundamental si permanent al lui Dumnezeu, mania nu este mai mult decat o manifestare a caracterului lui Dumnezeu in raport cu pacatul. Inainte de creatie, ca fiinta Triunitara, Dumnezeu a fost dragoste. Mania sa, noteaza Lane, nu a fost decat potentialitate. „Spre deosebire de sfintenie si neprihanire, mania nu constituie niciodata un atribut permanent al Dumnezeului lui Israel” (W. Echrodt, Theology of the Old Testament, vol. 1, London: S.C.M, 1961).

5. Referirile la dragostea lui Dumnezeu din Vechiul Testament au aproape intotdeauna in fundal ideea de manie. Daca neglijam acest fapt vom sfarsi cu o notiune saracacioasa despre dragoste, departe de felul in care o intelegeau evreii. Datorita neprihanirii si sfinteniei Sale Dumnezeu e intolerant fata de pacat. In executarea judecatii Sale drepte, Dumnezeu se manifesta cu manie sfanta fata de pacat si nedreptate. Razbunarea  sfanta a lui Dumnezeu de care se vorbeste in Vechiul Testament este o actiune personala a unui Dumnezeu personal, deci capabil de afect. “In mare parte tocmai fiindca mania este atat de vadit personala in Vechiul Testament de aceea mila devine, si ea,  vadit personala, intrucat mila este actiunea aceluiasi Dumnezeu care s-a maniat si care accepta ca mania sa-I fie potolita.”  Mania lui Dumnezeu este impotrivirea personala a lui Dumnezeu fata de rau si oameni rai. E o forma de antagonism constant ce izvoraste din insasi sfintenia lui Dumnezeu. E repulsia Sa fata de tot ce e rau si opus fiintei Sale pure si neprihanite. E impotrivirea Sa inflacarata fata de orice vointa ce i se opune prin pacat.

Lane arata ca Scriptura nu legitimeaza o separare neta intre rau si oameni rai ca obiecte ale maniei divine. Cum ramane atunci cu cliseul: „Dumnezeu uraste pacatul, dar Il iubeste pe pacatos”? Ca mai toate cliseele, el contine o jumatate de adevar. Problema, spune Lane, este ca presupune o foarte subtire psihologie a pacatului. Pacatul nu este o substanta, ci un act, act pe care doar o persoana il poate executa. Actiunile sunt totodata definitorii pentru o persoana. O separare neta e asadar imposibila. William Temple clarifica: „Pacatul meu este o proasta directionare a vointei mele; dar vointa mea sunt doar eu ca si fiinta activa. Daca Dumnezeu uraste pacatul, ceea ce uraste nu este o substanta exterioara si doar superficial atasata sinelui meu real; ma uraste pe mine, sinele meu asa cum este el in prezent.” Lane exemplifica: „E incoerent sa spui ca lui Dumnezeu ii displace molestarea copiilor, dar nu ii displac molestatorii.” Jumatatea de adevar a cliseului e insa afirmarea implicita a harului. Lane detalieaza in felul urmator: „Dumnezeu ii iubeste pe pacatosi, nu in sensul ca nu ii uraste impreuna cu pacatul lor, ci in sensul ca le doreste mantuirea in Crisos. In vreme ce atitudinea Sa fata de pacatosi CA pacatosi e impotrivire si manie, voia Sa buna fata de ei cauta convertirea si iertarea lor” (p. 155)

Dupa o serie de incercari de a discerne raportul manie-dragoste, Augustin ajunge la o formula paradoxala: inainte de Crisos Dumnezeu ne-a si iubit pentru tot ce pacatul nu a distrus in noi, dar ne-a si urat pentru pacatul nostru si toate stricaciunile pe care le-a provocat in noi. Exista asadar o dualitate manie-dragoste, dualitate preferabila totusi unei sinteze falsificatoare. Mai precis, nu exista o dihotomie in fiinta lui Dumnezeu intre mila si mania Sa, exista insa o dihotomie clara intre felul in care noi le experimentam.