Interviu cu Ravi Zacharias pentru Radio Vocea Evangheliei (1)

După o cronică a conferinţei cu Ravi Zacharias de la Sinaia, rămân în aceeaşi sferă de interes şi vă prezint mai jos prima parte a unui interviu cu Ravi realizat  de către Lucian Despa, director general RVE, şi tradus de către subsemnatul pentru Radio Vocea Evangheliei. Enjoy! Interviul complet poate fi ascultat live pe RVE Oradea şi RVE Internaţional vineri la ora 16.10 şi, în reluare, duminică la ora 13.00 (ora României).


De ce credeţi că suferinţa reprezintă o provocare atât de puternică, încât mulţi L-au contestat sau părăsit pe Dumnezeu din pricina ei?

Răspunsul la această întrebare este lesne de dat şi evident, datorită faptului că durerea este un fenomen universal. C. S. Lewis spunea că “Dumnezeu ne şopteşte prin plăceri, dar strigă la noi prin dureri.” Şi sunt sigur că toţi cei care mă ascultaţi vorbind aţi experimentat în viaţă dureri şi suferinţe, iar întrebarea “unde este Dumnezeu când sufăr?” este una dintre primele întrebări pe care ni le punem ca şi oameni. De aceea, teza că durerea şi suferinţa i-au făcut pe mulţi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu nu mă miră. Întotdeauna, în special în prezenţa suferinţei, ne punem întrebarea privind existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu. Cineva spunea la un moment dat că “virtutea în vreme de răstrişte şi viciul în ziua izbândei dau naştere ateilor.” virtutea în vreme de răstrişte şi viciul în ziua izbândei dau naştere ateilor.” Un lucru interesant de observat e faptul că scriitorii Bibliei nu evită nici măcar ei această problemă. Habacuc are întrebări legate de prezenţa răului. Mulţi alţi profeţi şi apostoli ridică această problemă spinoasă a răului, a suferinţei, a pierderii celor dragi. Chiar şi atunci când Isus i-a prevestit lui Petru moartea prin răstignire, lui Petru nu-i vine să creadă. Nu-şi imaginase un astfel de sfârşit al lucrării sale. Aşadar durerea e ca un strigăt ţipător în conştiinţa noastră care întreabă: “Unde eşti, Doamne, când sufăr?”

Durerea este o prezenţă de neocolit astăzi şi în orizontul de timp la care noi avem acces – în trecut sau în viitor. Credeţi că realitatea suferinţei va însoţi mereu sufletul omenesc în toate peregrinările sale?

Cu siguranţă durerea ne-a însoţit încă din cele mai vechi timpuri. Ea este o componentă inevitabilă a vieţii noastre în timp şi spaţiu, aici pe pământ. Însă Biblia ne spune că în prezenţa lui Dumnezeu, când vom trăi în realitatea cerului, după învierea din morţi, precedată şi garantată prin învierea Însuşi Domnului Isus, metafora din Scriptură e aceea că El Însuşi ne va şterge orice lacrimă din ochi. Aşadar durerea este o realitate integrantă a vieţii de partea aceasta a veşniciei, realitate marcată de puterea şi prezenţa păcatului. De fapt, durerea şi suferinţa sunt simptomele unei relaţii frânte cu Dumnezeu. Şi ruptura ce există între noi şi Dumnezeu se arată şi se manifestă inclusiv la nivelul trupurilor noastre supuse bolii şi suferinţei trupeşti şi sufleteşti. Va fi durerea o realitate permanentă? Nu, nu pentru urmaşii lui Isus Cristos, care au fost creaţi şi regeneraţi spre a trăi în comuniune intimă cu El, durerea va fi, în viitor, îndepărtată pentru totdeauna. Aceasta este nădjedgea pe care ne-o dă evanghelia. Spre acea ţintă înaintăm, păşind în puterea şi tăria pe care El Însuşi ni le dă pentru a putea merge mai departe.

Isus Cristos a fost Dumnezeu, Cuvântul întrupat. De ce nu a fost măcar El scutit durere?

Biblia afirmă răspicat că Isus a fost ispitit în toate privinţele, ca şi noi, afară însă de păcat. Mai mult de atât, tot în Scriptură găsim că Dumnezeu nu l-a cruţat şi scutit de suferinţă nici măcar pe singurul Său Fiu. Ideea că Mesia, Domnul va veni în lume ca să sufere nu numai că apare în Scriptură, ci este una din profeţiile Vechiului Testament. Şi motivul pentru care El trebuie să sufere este ca, în cruce, care a fost punctul culminant al suferinţelor sale, să ia asupra Sa povara păcatelor noastre, să fie El Însuşi apăsat, lovit şi zdrobit în locul nostru, cu toate că a fost desăvârşit, nu a fost cruţat. Aceasta a fost profeţia cu privire la El, şi ce s-a profeţit s-a întâmplat întocmai în timpul vieţii Sale pe pământ.

Crucea, ca simbol al pătimirii, ţine de miezul predicării creştine de ce este ea adesea absentă din comunicarea dintre creştini?

Absenţa crucii nu e o noutate. Apostolul Pavel vorbeşte despre cruce ca fiind o pricină de batjocură pentru greci şi o piatră de poticnire pentru evrei. Fascinantă descriere. Iată că pentru raţionalist, pentru filozofi, crucea este ceva demn de batjocură şi zeflemea. Pentru evreul care credea într-un Dumnezeu atotputernic, crucea este o piatră de poticnire. Evreii pur şi simplu nu se aşteptau ca Mesia să vină ca om al suferinţelor şi durerii. De fapt dacă ai sta de vorbă cu un musulman care nu crede că Isus a murit pe cruce – apropo de aceasta, islamul este singura religie din lume care neagă moartea lui Isus Cristos, în ciuda faptului că istorici evrei o atestă, istorici romani o atestă, istorici păgâni o atestă, istorici păgâni o atest. Însă lucrul pe care un musulman nu îl poate înţelege şi accepta este cum Fiul lui Dumnezeu se lasă umilit şi apăsat de însăşi omenirea pe care a venit să o salveze. Aşadar crucea nu este ceva atractiv. Cu toate acestea, cei care o ocolesc pierd în esenţă componenta centrală a Evangheliei, fiindcă fără cruce nu există iertare, şi unicitatea credinţei creştine stă dă iertarea pe care aceasta o poate oferi.

Observăm în zilele noastre o tot mai mare preocupare de a ascunde realitatea morţii, fie în jena cu care este abordat subiectul în conversaţiile sociale sau ca subiect de şcoală fie în cosmetizarea şi scurtarea pe cât posibilă a ceremoniilor funerare. A devenit moartea un lucru inconfortabil? De ce oare?

Moartea este o realitate dureroasă. Eu mi-am înmormântat ambii părinţi pe când aveam 20 de ani. Sunt poate unii dintre dvs. care mă ascultaţi şi care v-aţi îngropat proprii copii, lucru care înţeleg că e unul dintre cele mai dureroase clipe din viaţă. Dar ştiţi, de-a lungul istoriei se poate observa că unul din motivele pentru care laşi să pătrundă lumina într-un salon de spital sau dăruieşti flori la înmormântări este pentru a simboliza viaţa şi a lua ceva din seva vieţii. Dar de multe ori moartea este cosmetizată şi mascată fiindcă ne vine greu să o privim în toată hidoşenia ei şi grozăvia ei tragică. Dar ştiţi ceva? Unul dintre cele mai minunate lucruri pentru un creştin este conştienţa faptului că Isus a înviat din morţi, învingând astfel inamicul suprem – moartea. Iată ce vreau să vă împărtăşesc, dragi ascultători. Gândiţi-vă la următorul lucru. Dacă Isus ar fi fost un ipocrit şi un farseur, nu ar fi prezis că va învia în trup. Ar fi zis, în schimb, că va învia în sens spiritual, şi astfel nimeni n-ar fi putut să falsifice în vreun fel învierea. Şi dacă trupul i s-ar fi găsit, ucenicii tot ar fi putut să spună că El trăieşte în sens spiritual. Dar adevărul este că Isus a înviat din morţi în trup, ca să fie El însuşi dovada vie a faptului că viaţa nu se sfârşeşte în moarte, dar şi să ne reamintească faptul că trupul nostru este templul Dumnezeului cel viu şi că El ne va da trupuri slăvite. Toţi dintre noi găsim moduri în care să cosmetizăm şi mascăm realitatea morţii, şi chiar dacă dacă vom ştii să privim prin ea şi dincolo de ea, recunoaştem totuşi că este cumplită, hidoasă, fără să aibă ceva plăcut şi atrăgător. Când tatăl meu socru era aproape de moarte, trupul îi era slăbit şi uscat, însă ultimele cuvinte pe care le-a rostit, privind în sus, spre cer au fost: “Uimitor. Absolut uimitor!” apoi s-a uitat la soţia sa şi i-a zis: “Gene, te iubesc!” Cred că acesta e un mod glorios de a părăsi această lume. Să priveşti la un crâmpei din Dumnezeu şi să spui…uimitor, apoi să-ţi priveşti soţia, cu care eşti în legâmânt, şi să-i spui “te iubesc”. Dragostea şi prezenţa lui Dumnezeu sunt realităţile care în cele din urmă triumfă şi de care moartea nu ne poate separa.

Sunteţi un indian convertit la creştinism. Locuiţi în America şi conferenţiaţi în întreaga lume. Sunteţi, altfel spus, o personalitate internaţională. Vă simţiţi mai puţin indian pentru faptul că sunteţi creştin?

Foarte bună întrebarea. Într-adevăr aceasta este caricatura vehiculată astăzi. Evanghelia a ajuns în India prin lucrarea misionară a Apostolului Toma. Aşa că, încă de la începutul credinţei creştine, India a fost atinsă cu mesajul Evangheliei. De aceea în India ai la fel de multe biserici ca în Occident. Una dintre cele mai vechi biserici este în statul meu natal, Cherola, e locul în care Apostolul Toma a mers prima dată. India este o ţară profund religioasă şi primii convertiţi la credinţa creştină au provenit din casta cea mai înaltă a preoţiei hinduse, casta Nambhundri, casta propriilor mei strămoşi. Prin urmare nu sunt cu nimic mai indian decât am fost înainte de a deveni creştin. De fapt poate sunt chiar mai indian decât am fost, fiindcă evanghelia musteşte de metafore tipic orientale. Aş îndrăzni să spun că mesajul lui Isus poate fi înţeles chiar mai bine de un oriental decât de un occidental tocmai din pricina aceasta. În Occident mesajul ia forme foarte comerciale şi din acest motiv e mai greu de recunoscut, însă în Orient, metaforele şi pildele lui Isus sunt o realitate vie acolo… fecioarele cu candelele lor, familia tipică cu un fiu mai mic şi unul mai mare, tatăl care nu se mulţumeşte să-şi aştepte fiul mai mic întors din hoinăreala sa, ci fuge înspre el – orientalul reacţionează când e confruntat cu asemenea scene. Mai sunt, de pildă, poveştile cu leproşii ce sunt vindecaţi prin atingere, povestea femeii samaritence de la fântănă, care era o parie a societăţii, contrastele puternice între diferitele pături şi segmente ale societăţii – evreii, samaritenii şi aşa mai departe. Mie mi se pare că Evanghelia are o puternică aromă orientală. De aceea oricine Îl întâlneşte pe Cristos va descoperi că mesajul Său este trans-cultural, făcându-ne să apreciem şi mai mult bogăţiile culturii din care facem parte şi să le interpretăm în lumina caracterul transcendent al mesajului şi adevărului lui Dumnezeu. Nu am devenit creştin în Occident. L-am întâlnit pe Cristos în Delhi, pe un pat de spital, în urma unei încercări de a-mi pune capăt vieţii, citind Biblia. Am vrut să îmi sfârşesc viaţa trăită într-o cultură a ruşinii şi fricii. Am fost ruşinat de eşecurile mele şi plin de frică la gândul că nu voi reuşi în viaţă. În momentul când am citit din Biblie versetul în care Isus spune “Fiindcă eu trăiesc şi tu vei trăi”, la 17 ani, în urma unei tentative de suicid, inima mea a fost regenerată. Iar acum, după mai bine de 40 de ani, călătorind în lungul şi în latul lumii în mai bine de 60 de ţări, continui să trăiesc pentru Dumnezeu. Şi voi, dragi ascultători, dacă descoperiţi înlăuntrul vostru un gol şi o lipsă de sens, nimic nu vă împiedică să Îl chemaţi pe Cristos. Şi, vă asigur, dacă eşti gata să îl chemi pe Cristos cu toată sinceritatea inimii tale, El va veni, îţi va transforma inima şi te va face să îţi apreciezi şi mai mult cultura din care provii. Biblia nu este o carte care să se supună delimitărilor de tipul Occident versus Orient. Biblia este o carte care acoperă întinderea între sus şi jos, adăpostind adevărul lui Dumnezeu prin care poţi deveni deopotrivă un mai bun cetăţean al cerului dar şi al pământului.

Anunțuri

3 gânduri despre „Interviu cu Ravi Zacharias pentru Radio Vocea Evangheliei (1)

  1. yobediah spune:

    oare se poate descarca interviul asta? 😀 foarte fain

  2. natanm spune:

    Mulţumim. Nu, mă tem că nu se poate descărca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: