Arhive zilnice: 28 februarie, 2008

De 28 februarie, “28 februarie” de Born Again

Odată cu postul ăsta inaugurez noul widget box.net (negru şi mare în sidebar) care vă permite să ascultaţi muzicile mele chiar aici pe blog. Dacă tot e 28 februarie, ascultaţi piesa omonimă din widget a unei trupe care din păcate a dispărut din peisajul muzical evanghelic. Era un sunet proaspăt şi original în contextul în care noi importam copios şi indistinct praise&worshipul american. Dar despre creştina muzică (românească şi nu numai)… altădată, că-i lung şi lat şi controversat subiectul.

Cinema Paradiso fie-vă balsam!

La mulţi ani, Filip!

“Cădere în dragoste?” (4)

Spuneam în post-ul trecut că prezenţa cuvântului iubire/love/dragoste în destule expresii (de tipul “to fall in love”) creează confuzii, fiindcă prezintă dragostea acolo unde ea de fapt nu e. Drept urmare, avem adesea de a face cu lachei (îi mulţumesc Albastrului pentru imagine! Sper să nu se supere că o folosesc) care conduc impostoare care se dau drept alteţa sa Dragostea. Aşadar, cu exemplul ăsta în minte, încercarea mea e aceea de demascare a impostoarelor. Şi ce demascare mai eficientă decât o descriere bună şi temeinică a autenticului, a Dragostei înseşi. Şi ce descriere mai bună decât o metaforă (paradigmatică, definitorie) care să-i surprindă esenţa?

O observaţie: Dumnezeu nu s-a îndrăgostit de lume, ci a iubit-o (Ioan 3.16)

O întrebare: De ce nu “cădem în dragoste” faţă de orfani, faţă de copiii străzii, bătrânii abandonaţi din azile etc.?

Un răspuns: Pentru că dragostea nu “cade” . Ne vine de sus, dar vine coborând. Şi între coborâre şi cădere e o diferenţă colosală. Cristos n-a “căzut” din cer pe pământ, ca îngerul din povestea lui Marquez (“Un domn foarte bătrân şi cu aripi”), ci “a coborât” la noi – voluntar, controlat, responsabil. Dragostea coboară, se coboară la noi (“Dragostea constă în aceasta: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” -1 Ioan 4.10; “Noi iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.” – 1 Ioan 4.19) şi apoi urcă. URCARE! Urcarea Sa pe cruce este metafora paradigmatică a iubirii (“Nu este mai mare dragoste <observaţi superlativul> decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” – Ioan 15.13). Urcuş anevoios cu crucea sacrificiului de sine în spate; renunţare la sine, dezbrăcare de sine şi asumarea unei poveri – iată Dragostea. Dragostea ori e sacrificială, zidită în dedicare (“commitment”)şi pecetluită prin legământ ori NU E. Să-i spunem oricum altcumva, să fabricăm termeni noi (vezi “limerence”), dar să nu-i mai spunem dragoste.

De ce spun că “urcarea” este metafora paradigmatică a iubirii? De ce nu “vectorul pe orizontală”, care pare să fie alegerea lui Y Gasset în cartea sa? De ce nu “coborârea” – pentru smerenie? De ce nu “înconjurul” pentru aspectul învăluitor al dragostei? De ce nu orice alt sens de mişcare? Fiindcă Cristos urcând Golgota, urcând pe Cruce şi murind este imaginea fundamentală a dragostei, metafora totală căreia i se subsumează celelalte. În esenţă, dragostea este imitarea lui Cristos, dragoste surprinsă cel mai bine prin imaginea Crucii. Iar pe Cruce nu se coboară, nu se cade, Crucea nu e cum-se-cade, ci cum-se-urcă. Urcuşul Crucii a anevoie.

Însă cei care ştiu să urce în dragoste pe urmele adânci şi profund vizibile ale lui Cristos vor ajunge şi înălţaţi (“Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vrema Lui, El să vă înalţe” – 1 Petru 5.6), căci după moarte, moarte de sine, vine şi Înălţarea. Dar, spre deosebire de urcare, înălţarea nu e dificilă, pentru că nu o fac eu, ci Cristos, la “vremea Lui”. Eu trebuie să mă smeresc, şi suprema formă de coborâre în smerenie e urcarea în dragoste şi moarte faţă de sine. Paradoxal, ca mai tot adevărul Scripturilor!

Sunt înălţat atunci când ştiu să cobor. Suprema formă de coborâre e urcarea în sacrificiu şi moartea faţă de Sine, sfidând gravitaţia egoismului. Cristos a fost cel mai smerit (descendent) când a urcat (ascendent) pe Cruce. Ameţitor şi fascinant joc “sus-jos”…

(încă) Va (mai) urma