Arhive zilnice: 2 februarie, 2008

Cunosc un traducător perfect!

Nu vă faceţi griji, nu mă refer la mine. 🙂

Se discută adesea în filologie despre pericolele şi neajunsurile traducerii. Traducătorul e, conform celebrei butade <traduttore-traditore>, un trădător, indiferent de competenţa lui. Unii trădează doar mai puţin decât alţii. Căci trădarea este inerentă traducerii. Orice traducere este o negociere de sens. Şi orice negociere se bazează pe compromis. Şi în orice compromis părţile angajate renunţă fiecare la ceva.

În actul traducerii, transpunând un text dintr-un sistem lingvistic în altul, mediatorul de sens, traducătorul, ciunteşte, pileşte ceva din sensul originalului. În termeni traductologici, echivalarea absolută este o utopie, o finalitate irealizabilă.

Şi totuşi, după această mică demonstraţie, susţin în continuare că ştiu un traducător perfect. N-a greşit deloc când a tradus cel mai complex text care există. Nu a sacrificat nimic din plenitudinea originalului. Şi a dat un text desăvârşit. Dar fiindcă o astfel de traducere era imposibilă pentru un om, Dumnezeu Însuşi s-a hotărât să (se) traducă. Şi asta a făcut acum 2000 de ani. A tradus din divinitate în umanitate perfect, fără nici cea mai mică greşeală.

Abia azi m-am gândit la întruparea lui Cristos ca la un act desăvârşit de traducere. Din “textul-sursă”-dumnezeire, Isus Cristos a “tradus” perfect dumnezeirea în persoana Sa-“textul-ţintă” (Ioan 1.14 – “Şi Cuvântul s-a făcut trup”; Evrei 1.3 – “El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”). Din “textul-sursă”-umanitate, Isus Cristos a “tradus” perfect umanitatea în persoana Sa-“textul-ţintă” (Pilat: “Iată Omul”). Întruparea este traducerea absolută. Isus Cristos este traducătorul perfect.

(gânduri de început. Any feedback? Completarii <comentarii-completari>?)

Idei din timpul spălatului pe dinţi

Postul ăsta l-aş scrie în engleză. Totuşi…

De ceva vreme încoace caut să mă observ mai atent şi să pricep cum îmi funcţionează gânduralitatea; când, unde şi în ce fel dau cel mai mare randament gândural.

Trebuie să descoperi după ce program funcţionezi, care-i punctul critic pe care dacă l-ai ratat se duce de râpă tot demersul tău, oricare ar fi el. Care sunt punctele cele mai joase ale gropii de potenţial, ce te scoate din ea? Un ceai verde sau unul negru (“smoala” indiană)? Cafea sau ness? O discuţie la un pahar de lapte cu biscuiţi? Un beţişor par-fum-at sau o lumânare cu lumină pâlpâitoare? Un psalm? Câteva versete din Proverbe?

Când îţi vin ideile cele mai bune? Noaptea? După o anumită oră fixă? În linişte totală sau cu un mic bruiaj în fundal?

În ce mă priveşte, eu nu pot gândi stând, stând pur şi simplu. Ăsta e un motiv în plus să rămân complet rece la toată povestea cu meditaţia transcendentală, golirea minţii, statul într-o poziţie fixă până “mă prind” de ceva genial, până când îmi cade fisa ideatică. Nuuu, not me! Ciudat lucru, dar nici concediile de tolăneală (la mare/ocean în special) nu îmi priesc. La mine nu ţine nici povestea cu scosul scaunului dimineaţa devreme, la răsărit, într-un peisaj mirific de munte “ca să cujet”. Ori de câte ori îmi propun să devin cujetativ, pregătindu-mi meticulos “recuzita” şi “scena”, îmi zboară gândurile aiurea şi uit “textul”. Mie cele mai bune idei, de obicei livrate în fraze bine închegate, îmi vin când fac cele mai mundane chestii: în timp ce dau cu periuţa pe dinţi, cu săpunul în mână, cu şamponul prin păr, în timp ce deschid poarta şi împlânt opritorul, în timp ce bat ouăle pentru ratota de fiecare sâmbătă dimineaţa (preparat din ouă; revin într-un post viitor 🙂 ), în timp ce îmi rod unghiile (ştiu, ştiu…e groaznic. Zic şi eu: mai bine sărac în gânduri decât cu cioturi în loc de degete :() şi alte asemenea situaţii de pură reflexivitate. Nota comună a contextelor care pare-se că îmi favorizează gânduralitatea este repetivitatea, monotonia. Habitualul este pentru mine cel mai eficient trăgaci gândural, as pompous as it may (and it does, intentionally) sound.

Ideea e să nu aştepţi cheful. Cheful e capricios, arbitrar, imprevizibil, vine când… “are chef”. Cheful e o inveţie modernă (oare ce s-ar fi ales de toată cultura, de toată moştenirea artistică dacă auctorii, compozitorii, pictorii, sculptorii ar fi scris/compus/pictat/sculptat numai când “au avut chef”? Vă daţi seama ce săraci am fi acum?) . Împotriva chefului stă semeaţă…disciplina. Şi disciplina presupune şi rutină. Rutina nu e întotdeauna de blamat. Rutina e una din “cheile marilor isprăvi”. Întrebaţi-i pe scriitori cât de necesară şi cât de intim e legată rutina de creativitate. Cât despre mine, mă aşez la birou, îmi aşez tastele pe degete (ooops. invers!) şi încep să scriu. La început însăilez crase banalităţi, după care poate pică o idee sau măcar cad pe gânduri. Căzut, sunt deja mai aproape de idee. Căci ideile vin de sus în jos. Le primim, nu le apucăm ca ridicaţi pe vârfuri…