Iată Regele meu!

Răspunsul la o provocare Pătrăţoasă; şansa unei profesiuni de credinţă:

Biblia spune că…

El este Regele evreilor,
El este Regele lui Israel,
Regele Neprihănirii,
Regele veacurilor,
Regele cerurilor,
Regele slavei,
El este Regele Regilor
Şi Domnul Domnilor.

Iată Regele Meu!

David scrie…
Că cerurile spun slava lui Dumnezeu
Şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui

Nu se găseşte mijloc de măsură a dragostei Sale nemăsurate
Niciun telescop nu-I poate apropia spre vedere ţărmul bunătăţii Sale neţărmurite
Nici un stăvilar nu poate opri revărsarea nestăvilitului Său har

E tare în veci,
E Adevărul întreg,
E veşnic credincios,
E nesfârşit în har,
E necuprins de puternic,
E nepărtinitor în milă!

Iată Regele meu!

E Fiul lui Dumnezeu!
E Mântuitorul păcătoşilor,
E axul civilizaţiei,
Fiinţează în Sine
E august,
E fără seamăn,
E fără egal,
E nemaivăzut,
E suprem
E-nainte de toţi

E cea mai aleasă idee din literatură
E cel mai de seamă nume în filozofie
El e suprema problemă a criticii superioare
El e doctrina de căpătâi a dreptei teologii
El e necesitatea ultimă a spiritualităţii.

Iată Regele meu!

El e minunea veacului,
E superlativul absout a tot ce ai putea spune despre El,
E singurul care ne poate împlini toate nevoile deodată,
El dă putere celui slăbănog,
E adăpstul celui ispitit şi încercat,
Se milostiveşte şi mântuieşte,
Îndrumă şi-ocroteşte,
Vindecă bolnavii,
Tămăduit-a leproşii,
Iartă păcătoşii,
Acoperă datoriile datornicilor,
Dă libertate întemniţaţilor,
Apără pe cel slab,
Binecuvântă pe cel tânăr şi tare,
Slujeşte celui nenorocit,
Nu-l uită pe cel vârstnic,
Răsplăteşte pe cel sârguincios
Îl împodobeşte pe cel smerit.

Tu îl cunoşti?

Regele meu e cheia cunoaşterii.
E izvorul înţelepciunii.
E intrarea spre izbăvire
Cărarea spre pace
Drumul spre neprihănire
Calea sfinţeniei
Poarta slavei.
El e cel mai tare dintre cei tari
El e căpetenia cuceritorilor
El e eroul eroilor
El e legiuitorul legiuitorilor
El e veghetor peste cei ce veghează
El e stăpânitor peste stăpânitori
El e Prinţul Prinţilor
El e Regele Regilor
Tot El e Domn al Domnilor!

Iată Regele meu!

Lucrările sale sunt multe şi felurite
Făgăduinţele-I sunt înveşnicite
Viaţa-I e neasemuită
Bunătatea-I e nesfârşită

Îndurarea-I eternă
Iubirea-I nicicând nu păleşte
Cuvântul Lui te hrăneşte
Harul Său e-ndeajuns
Domnia Sa e dreaptă
Jugul Său bun e, iar povara-i uşoară

Nu-L poţi descrie
Nu-L poţi pricepe
Nu-L poţi învinge
Nu-L poţi respinge

Cerul cerurilor nu-L pot încape
Cu atât mai puţin cuvintele-omeneşti
Nu ţi-L poţi scoate din minte
Nu poţi scăpa de El
Nu-I poţi supravieţui şi
Nu poţi supravieţui fără El

Fariseii nu L-au putut suferi
Când au aflat că nu Îl pot opri.
Pilat L-a găsit fără de vină
Martorii s-au împotmolit în mărturisirile lor mincinoase

Irod nu I-a putut lua viaţa
Moartea nu L-a putut cuprinde
Iar mormântul nu l-a putut ţine

Iată Regele meu!

A fost din totdeauna,
Va fi în veci de veci!

Nu a fost nimeni să-l preceadă,
Nu se va găsi nimeni să-L succeadă.
N-a fost nimeni înainte de El,
Şi nimeni nu va urma după El.

E de neînvinuit
E de neînlăturat.

Iată Regele meu!

A Ta este Împărăţia, şi puterea şi slava!

Slava este numai a Lui
Pe veci, în veci şi-n veci de veci!
Şi când s-a terminat numărătoarea veciilor…

AMIN

Anunțuri

19 gânduri despre „Iată Regele meu!

  1. flavius spune:

    my words are out of ink. superb!

  2. patratosu spune:

    Mulţumesc, Gîndurarule, cred că se învredniceşte de cea mai stilizată traducere…

  3. vaisamar spune:

    Aţi pierdut pe drum verbul copulativ care ar fi trebuit să existe în rândurile următoare. Asta se observă clar din faptul că rândurile anterioare (Lucrările sale sunt multe şi felurite
    Făgăduinţele-I sunt veşnice) îl conţin.

    Viaţa-I neasemuită
    Bunătatea-I nesfârşită

    Îndurarea-I eternă
    Iubirea-I fără de capăt

    În lipsa verbului, citesc rândurile în felul următor:

    Viaţa Lui neasemuită
    Bunătatea Lui nesfârşită
    Îndurarea Lui eternă
    Iubirea Lui fără de capăt.

    Asta pentru că „i-ul” din „Viaţa-I” este un pronume personal formă neaccentuată (mai ales că e şi scris cu literă mare).

  4. natanm spune:

    Da, vaisamar, am “pierdut” copulativul cu bună ştiinţă pentru a păstra un cât de cât ritm. Ştiu şi ce e “i-ul” din “Viaţa-i”. Am făcut niţică gramatică în facultate. Aşa cum şi tu ai subînţeles predicatul, dovada e lămurirea pe care mi-o faci, aşa vor fi subînţelegând şi ceilalţi cititori ai textului.

  5. vaisamar spune:

    Problema nu este că nu se subînţelege despre ce e vorba. Problema este că textul nu respectă un anumit standard de textualitate. Când foloseşti o asemenea exprimare, induci o amgibuitate gramaticală în text. Orice om cu simţul limbii şi atent la logica interioară a unui text îţi va spune că nu e o soluţie fericită.

  6. vaisamar spune:

    Am uitat să precizez un aspect: dacă cineva doar ar auzi textul (şi nu l-ar citi, ca să vadă că I-ul este un pronume personal), nu ar fi oare derutat de prezenţa lui, neştiind dacă e verb sau pronume?
    Dacă se întâmplă aşa ceva, atunci înseamnă că textul nu e suficient de cizelat. În momentul în care îl pui pe cititor să revină asupra textului şi să-i analizeze logica internă, înseamnă că deja textul are o problemă. Ca să fie un text bun, trebuie să nu te facă să te poticneşti, ci să curgă.

    P.S. Verbul „a milui” este tranzitiv. Nu poate avea forme reflexive („se miluieşte”). Poate „se îndură”, dar „miluieşte” (pe alţii).

    „A apropia spre vedere” nu sună româneşte, „critica înaltă” este „critica superioară” (i.e. istorică); „nu-l pot încape” este „nu-l pot încăpea” (dar mai bine ar fi „nu-l pot cuprinde”).

  7. natanm spune:

    Nu, omiterea copulativului nu se face în vid. Se mizează pe “ecoul” lui din versurile anterioare (unde se fixează un anumit tipar sintactic. De aceea îmi permit mai încolo să ambiguizez gramatical textul. Spun: “(Lucrările sale sunt multe şi felurite
    Făgăduinţele-I sunt veşnice) – aici copulativul e prezent. Tiparul e fixat. S-Atr.Adj.-PN(vb. copulativ + np). Apoi, considerând că textul are în primul rând destinaţie orală, omiterea copulativului mi se pare acceptabilă. Chiar am verificat adineaori citindu-i textul unui ascultător ingenuu. It works! Se “prinde” că predicatul n-a dispărut cu totul din comunicare, doar a ieşit din textual ca să fie subînţeles.

    Ca să fie un text bun, zic eu, trebuie să te şi provoace, să nu-ţi dea totul mură-n gură, să-ţi permită să ai momente de exclamare de tip “eureka”. Eu cred că sunt texte cu care trebuie să te şi lupţi, ca Iacov cu Îngeru, texte pe care să nu le laşi să plece de sub ochii tăi până nu te vor fi bine-cuvânt-at. Dar asta e lupta cu textul. Desigur, nu am pretenţia că mărunţica mea de traducere e un astfel de text, dar sunt multiple tipuri de lecturi, aşa cum sunt multiple tipuri de texte.

    Nu îmi plage dogmatismul tău, vaisamar. Cine mă opreşte să tranzitivizez “a milui”? Cine zice că “a apropia spre vedere” nu sună româneşte? Dimpotrivă, cred că e destul de sugestiv, e ca imaginea unui bătrânel care apropie un obiect aproape de ochi-de vedere. Da, critica superioară accept că merge mai bine decât “critica înaltă”. “Nu-l pot încăpea” – aşa e. Mi-a scăpat. Verbul a cuprinde l-am folosit în altă parte. Multzam de sugestii, dar hai că îţi dau şi eu una. Loosen up… “vaisamar”, ca nickname, nu prea se pasaleste cu tonul ex cathedra. 😉

  8. vaisamar spune:

    Nu cred ca inteleg la ce te referi cand mentionezi „dogmatismul” meu.
    Spui asa: Cine ma opreste sa tranzitivizez „a milui”?

    Cred ca n-ai inteles la ce ma refer. Tu nu l-ai făcut tranzitiv (Isus ne miluieşte pe noi, ceea ce ar fi corect), ci reflexiv (Isus se miluieşte, i.e. Isus se miluieşte pe El însuşi? Isus SE MILUIEŞTE DE NOI?) Cam cum ar trebui înţeleasă propoziţia?

    „A apropia spre vedere” e poate acceptabil cand vorbesti de un batranel miop (desi batraneii sunt mai mult hipermetropi si departeaza obiectele „spre vedere”), dar nu de un telescop.

    N-am intelesc ce inseamna ca nicknameul „nu se pasaleste” (potriveste?) cu tonul ex cathedra. In orice caz, nick-ul „vaisamar” il folosesc de atatia ani, incat nu mai pot sa ma despart de el, indiferent ca se „pasaleste” sau nu.

    Poate ca n-ar fi rau sa ceri si parerea unui profesor de romana asupra chestiunii cu lipsa copulativului. Eu nu sunt profesor de romana; cer asta ca un soi de arbitraj (pentru ca nu consider ca le stiu pe toate).

  9. natanm spune:

    Plouă e verb intranzitiv, FIINDCĂ NU ACCEPTĂ COMPLEMENT DIRECT. Verbul “a milui” e tranzitiv, FIINDCĂ acceptă COMPLEMENT DIRECT. Isus ne miluieşte, pe “noi” (ne). Reflexivul are mai multe valenţe, vaisamar, dintre care doar una, cea mai frecventă într-adevăr, presupune că acţiunea verbului se răstfrânge asupra subiectului enunţător. Dar există şi reflexiv impersonal: se zice, se spune, se vorbeşte etc. În care lipseşte un subiect definit. Aşa cum spui “se îndură” DE NOI (complement prepozitional), neînţelegând că s-ar îndura DE SINE, aşa am forţat puţin verbul “a milui” PENTRU A PĂSTRA ALITERAŢIA, nota bene, şi am spus “se miluieşte DE NOI”. Sper că nu vorbeşti serios când întrebi “cum ar trebui înţeleasă propoziţia”… . Echivalarea figurilor de stil dintr-o limbă într-alta e cumplit de grea, o ştii şi tu. Dacă ai observat, cu preţul de a mă depărta de eufoniile, aliteraţiile şi paralelismele semantice din original, am creat eu figuri de stil unde am reuşit, spărgând anumite tipare.

    Profesor de română mă pot face din toamnă, dar nu mă duc într-acolo. Chestia e că adesea faţă de jocurile de limbaj, tertipurile stilistico-retorice, faţă de libertăţile ca cele luate de mine tocmai profesorii română manifestă o paradoxală obtuzitate, încremeniţi fiind în rigorismul “gramaticii” care nu admite derapaje stilistice dincolo de epitetul ornant. Exagerez, desigur, dar chestiunea cu verbul copulativ pe care-l discutarăm mai sus mă tem că ţine mai degrabă de retorică, de pragmatică. Şi promit să mă duc la primul profesor care “simte” când rigiditatea gramaticii trebuie frânte în favoarea efectului retorico-stilistic. Chiar am pe cineva în minte…

  10. natanm spune:

    ERATĂ: “când rigiditatea gramaticii trebuie frântĂ”

  11. vaisamar spune:

    Nu înţeleg de ce ai invocat reflexivul impersonal de tip „se spune, se zice etc” pentru că aici nu vorbim de aşa ceva. Vorbim de verbul „a milui” şi dacă el poate sau nu să ia formă reflexivă (personală).

    Dacă verbul „a milui” este numai tranzitiv şi nu poate accepta un pronume reflexiv („a se milui”), atunci nu cred că folosirea lui în această formă este una fericită. Spui aşa:

    El dă putere celui slab
    E adăpstul celui ispitit şi încercat
    Se miluieşte şi mântuieşte
    Îndrumă şi-ocroteşte

    Ai de ales între a folosi următoarele verbe:

    a milui (pe cineva)
    a se milostivi (de cineva)
    a-şi face milă (de cineva)
    a trata cu milă (pe cineva) etc.

    Nu cred că vorbim de licenţe poetice când facem permutari şi rezultă mutanţi de genul

    a milostivi (pe cineva)
    a se milui (de cineva)
    a face milă (cuiva)
    a-şi face milă (pe cineva)

    Dacă astea sunt licenţe poetice, atunci mă întreb de ce te-ai obosit să înveţi limba română într-un cadru formal (la facultate). Putem să vorbim fiecare în „idiolect” şi toţi ne luăm „licenţe”. Şi încă nu una (şi pe bani), ci o sumedenie, şi gratis.

  12. natanm spune:

    DACĂ – iată dubitaţia! – verbul “a milui” este numai tranzitiv şi nu poate accepta un pronume reflexiv (”a se milui”)… Eu am hotărât că se poate. De la mine citire ca şi traducător.
    Dar acum că tot ai adus în discuţie “a milostivi”, cu forma “se milostiveşte”, care e o construcţie acceptată şi încuviinţată, pentru contextul în care eu am optat pentru “se miluieşte”, tind să accept sugestia ta. În afară de faptul că îmi adaugă o silabă (miluieşte – 4silabe / milostiveşte – 5silabe), deci îmi măreşte măsura, milostiveşte e varianta care mă scuteşte de “licenţe”.

    Nici eu nu înţeleg de ce e necesară înşiruirea “mutanţilor”. În afară de “a se milui de cineva” celelalte exemple nu sunt nici măcar verişori de gradul 2 cu ce am ticluit eu.

    Cred că noi diferim fundamental în felul în care înţelegem realitatea limbii şi “legiferarea” ei. Eu o văd ca pe ceva dinamic, fluid, în continuă mişcare, mereu sub tirania uzului care se impune şi devine normă, normă care mai apoi e demolată sub un alt “val” de uz. Înţeleg că eşti alarmat de anarhia lingvistică, gramaticală, dar dă-ţi seama ce alarmantă e ideea lui Wittgenstein cum că sensul unui cuvânt e uzul său, aşadar semnificatul e semnificantul în vorbire (parole). Dacă aşa (vede Witty) stau lucrurile în semantică, şi uzul limbii cântăreşte atât de greu, de ce n-am fi mai puţin rigizi în felul în care ne raportăm la limbă şi la folosirea ei?
    Eu sunt unul dintre aceia care cred că doar Sfântă Scriptură e carte revelată, nu şi “Gramatica Limbii Române I şi II” a ilustrei Academii Române, Bucureşti 2005, doar Dumnezeu e suveran nu şi gramaticienii noştri, doar Legea şi caracterul Său sunt nenegociabile, nu şi grămada de convenţii, unele mai discutabile ca altele, din cuprinsul producţiilor lor. Nu propun anarhie lingvistica, doar niţică relaxare şi îngăduinţă în uz…

    P.S. Totuşi, mă tot întreb de ce nu ai încercat şi tu o traducere? Că de critici e plină lumea… Iar judecând după observaţiile făcute pe textul meu şi după felul în care te-ai recomandat ca şi traducător de C.S.Lewis, cred că ar fi meritat să “give it a try”. Textuleţul pentru concurs ar fi trebuit să fie o nimica toată pentru dumneata.
    Cât despre Lewis, eu îndrăznesc să spun că lui i-ar fi plăcut mult textul şi nu l-ar fi deranjat câtuşi de puţin “imperially powerful”. Ne putem contrazice la infinit şi n-om ştii niciodată (aici) ce l-ar fi deranjat şi ce nu la textul acela. Eventual ne notăm ca să nu uităm şi îl întrebăm în Slavă… 🙂

  13. vaisamar spune:

    Ok, sunt dispus să accept şi licenţe. Dar trebuie să mă asigur întâi că nu e vorba de o greşeală.

    Sunt alarmat nu de procesele prin care limba se înnoieşte, ci de traducerile proaste de care musteşte mediul evanghelic (mă refer la cărţile care ies pe piaţă). Mă îndoiesc că numeroasele sintagme „noi” cu care ne chinuie traducătorii vor ajunge să se impună în limbă şi să să o îmbogăţească.
    Una este să fii Pleşu si să-ţi permiţi tot felul de giumbuşlucuri de limbaj şi alta este să forţezi anapoda limitele propriei limbi.

    N-am încercat o traducere din mai multe motive: (1) originalul nu prea-mi place şi (2) sunt deja înhămat la două proiecte de traducere destul de migăloase şi nu mai am energie decat pentru „criticisme”.
    Din ceea ce am aflat despre Lewis traducându-i autobiografia spirituala (Surprins de Bucurie va apărea în această primăvară la Humanitas) şi citind pe ici, pe colo, din corespondenţa şi din eseurile lui, aş spune că ar fi fost deranjat de lipsa de proprietate a unor termeni folosiţi în Lecţia de retorică. Dacă vei citi capitolul „Marele Knock” (când va apărea cartea, veţi înţelege de ce). Marele Knock a fost unul dintre profesorii lui. Redau mai jos un fragment semnificativ din capitol (pe prof. îl mai cheamă şi Kirk).

    „Acum străbatem principala arteră dintre Great şi Little Bookham”, a spus Kirk.
    Am tras cu coada ochiului spre el. Acest exordiu geografic era oare o glumă bună? Sau încerca să-şi ascundă emoţiile? Pe chip i se citea doar o gravitate inflexibilă. Am început să „fac conversaţie” în maniera deplorabilă pe care o deprinsesem la petreceri şi pe care o găseam din ce în ce mai necesară în relaţia cu tatăl meu. Am mărturisit că sunt surprins de „peisajul” din Surrey; era mai „sălbatic” decât mă aşteptasem.
    „Stop!” a strigat Kirk brusc, făcându-mă să tresar. „Ce vrei să spui prin sălbăticie şi ce temeiuri aveai să nu te aştepţi la aşa ceva?”
    Am replicat că nu ştiu, continuând să „fac conversaţie.” Pe măsură însă ce răspunsurile mele erau făcute pe rând mici fărâme, m-am luminat în sfârşit că voia cu adevărat să ştie. Nu făcea conversaţie, nici nu glumea, nici nu-mi dădea peste nas; voia să ştie. M-a strâns cu uşa să încerc să răspund efectiv. Câteva fandări au fost suficiente ca să-mi arate că nu aveam o idee clară şi distinctă corespunzătoare cuvântului „sălbăticie” şi că, dacă aveam totuşi o idee, „sălbăticie” era un termen inept. „Nu vezi, prin urmare” a conchis Marele Knock, „că remarca ta este fără noimă?” Mă pregăteam să mă îmbufnez un pic, presupunând că subiectul avea să fie abandonat. Niciodată nu mă înşelasem mai mult decât atunci. Sfârşind cu analiza termenilor, Kirk a purces la evaluarea enunţului meu ca întreg. Pe ce îmi sprijinisem (dar a pronunţat sprişinisem) aşteptările despre flora şi geologia comitatului Surrey? Pe hărţi, fotografii sau cărţi? N-am putut invoca nimic. Nu-mi trecuse niciodată prin minte, păcatele mele, că ceea ce numeam gândurile mele trebuiau să fie „sprişinite” pe ceva. Fără pic de emoţie, dar şi fără cea mai mică abatere de la ceea ce consideram a fi bunele maniere, Kirk a tras încă o dată concluzia: „Nu vezi, prin urmare, că nu aveai niciun drept să ai vreo opinie despre acest subiect?”

    Cu această „entitate pur logică” a petrecut Lewis vreo 2 ani jumate (i-a fost tutore particular). Influenţa lui Knock asupra gândirii lui Lewis a fost enormă. Rigoarea pe care i-a impus-o Knock în gândire şi în exprimare l-a marcat pentru totdeauna pe Lewis.

  14. natanm spune:

    Multuţmesc, vaişamar, pentru fragment. Am citit Surprised by Joy mai demult, dar aştept cu interes apariţia traducerii tale. Atunci o să aflu cine stă îndărătul pseudonimului tău încărcat cu atâta amărăciune. Despre profesorul Kirk şi regimul tutorial în care Lewis şi-a desfăşurat studiile la început ştiu şi din “The Narnian. The Life and Imagination of C.S.Lewis” de Alan Jacobs, profesor de engleză la Wheaton College. Biografia dată de Jacobs e astăzi poate cea mai
    apreciată dintre cele care s-au scris despre Lewis.
    Sunt de acord şi eu că influenţa profesorului Kirk a fost profundă şi durabilă în C.S.Lewis, însă cred totuşi că se impun anumite graniţe ale competenţei. N-am să merg să iau lecţii de stilistică de la un logician. Întâmplarea redată mai sus de tine e frapantă, însă demonstraţia lui Kirk e ca un pumn în vânt. Logica nu poate da socoteală de figurile de stil şi de folosirea lor în actul de comunicare. De pildă, metafora este un non sens din punct de vedere logic. E figură analogică, deci iese din spaţiul logicii. Imaginea “reginei” din metafora “reginei noptii” nu se află în relaţii logice cu “luna“ ca şi corp ceresc. Nu cred că ai nevoie de demonstraţie… Nici nu mai pomenesc de speech-act theory şi de funcţia expresivă/estetică/poetică a comunicării în care logica nu are niciun cuvânt de spus, pentru că folosirea unui cuvânt în detrimentul altuia nu se face pe baza unui raţionament, nu se face cu necesitate logică…ci doar pe baza unei alegeri subiective a vorbitorului.
    Tot cred că i-ar fi plăcut textul acela cristologic lui Lewis!

    Îmi place enorm Pleşu. Are graţie, are geniul limbii. Dar şi la el se pune problema…el cum de îndrăzneşte să facă piruetele şi tumbele de cuvinte? Pe el cine sau ce îl legitimează?
    Da, nu-mi sunt străine traducerile proaste şi consecinţele pe care le au în stâlcirea limbii. Fiindcă bine zise japonezul, scripta manent! Şi eu spun că până să te identifici ca “trădător” al originalului, acceptând resemnat imposibilitatea unei echivalări totale a sensului, la toate nivelurile, ca şi traducător trebuie să încerci mai întâi să fii bun şi credincios prieten/supus al textului, adicătelea să-l înţelegi bine, să-i sesizezi dinamica, “tonul”, stilistica, să-ţi propui să trădezi cât mai puţin şi cât mai discret şi DOAR APOI să traduci-trădezi propriu-zis. Ce zici?
    După cât ne-am întins ai zice că suntem la un seminar de traductologie. Mărturisesc că îmi place filozofia traducerii. Îmi propun să scriu un post viitor despre asta şi atunci te invit la dialog.
    Spor la trădare!

  15. vaisamar spune:

    Încă ceva: ai tradus până acum ceva de întindere mai mare în limba română? Nu te-ar tenta să traduci vreo carte de teologie? Un comentariu mai de substanţă? Ceva de hermeneutică? Sau alt domeniu. Editura Logos, de pildă, caută traducători. Dacă eşti interesat, n-ar fi o idee rea să-i scrii editorului.

  16. natanm spune:

    Da, am tradus
    1. “Noua Toleranţă” de Josh McDowell, Aqua Forte, Cluj, 2006 – http://aquaforte.com/det.php?id=54
    2. “În căutarea raiului” pe pământ de David Jeremiah, Aqua Forte, Cluj, 2007 – http://aquaforte.com/det.php?id=61
    3. Toate pânzele sus (un manual de leadership) trebuie să apară anul acesta la o editură din Arad
    4. Predicarea eficientă. 12 deprinderi esenţiale, Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2007
    4. Can Man Live Without God de Ravi Zacharias – îl traduc anul ăsta pentru Cartea Creştină, Oradea.
    5. Traduc săptămânal pentru Radio Vocea Evangheliei mesajele scriitorului şi apologetului creştin Ravi Zacharias.

  17. vaisamar spune:

    Ai deci ceva experienţă (şi nu duci lipsă de proiecte), după cum văd. Dar poate n-ar fi rău să treci la cărţi un pic mai grele şi să-ţi încerci puterile cu ceva de teologie biblică. Aici lumea care traduce bine e cam puţină.

  18. vaisamar spune:

    N-am renunţat. Revin deci pe scurt.
    Scopul lui Kirk n-a fost să-l facă pe Lewis să se descotorosească de figurile de stil, ci să-l înveţe să gândească riguros şi să se exprime clar. Cu alte cuvinte, nu poţi să te dedai la metafore până când nu stăpâneşti bine termenii. Ca să dau un exemplu plastic: Picasso, văzând la un moment dat pe nişte copii făcând desene „naive”, a exclamat: „Când aveam vârsta lor, pictam ca Raphael Sanzio. Mi-a trebuit o viaţă să învăţ să pictez ca ei”. Nu poţi să-ţi permiţi licenţele până când nu eşti un virtuoz al rigorii şi clarităţii. Asta explică de lui Pleşu îşi poate permite atâtea piruete…

    Kirk era probabil mult prea logic chiar şi pentru gusturile unuia ca mine. Însă terapia asta de şoc i-a făcut bine lui Lewis. Apropo de metafore, încă un fragmenţel:

    Unul dintre comentariile sale favorite era: „Ai putea să ai parte de iluminare pentru câţiva bănuţi, dar preferi să rămâi în ignoranţă.” Metaforele obişnuite erau suspuse analizei până ce ieşea la iveală vreun adevăr amar. „Aceste atrocităţi pe care le comit căpcăunii de germani…” „Dar oare căpcăunii nu sunt un produs al imaginaţiei?” „Prea bine atunci; atrocităţile pe care le comit aceste fiare…” „Dar nicio fiară nu face aşa ceva!” „Şi atunci cum să le numesc?” „Nu e limpede că trebuie să le numim pur şi simplu omeneşti?”

    Se înţelege că Dna Kirkpatrick nu avea o viaţă tocmai uşoară: imaginaţi-vă momentul în care soţul ei, printr-o stranie eroare, s-a regăsit în salon, înainte de ceea ce soţia lui intenţionase să fie o partidă de bridge. După o jumătate de oră putea fi observată părăsind camera cu o expresie remarcabilă pe chip; după multe ceasuri, pe Marele Knock încă îl descopereai aşezat pe un taburet şi înconjurat de şapte doamne vârstnice („cu mohorâre-n chip”) pe care le ruga să-şi clarifice termenii.

    Simpatic prin excentricitatea lui. După cum ai observat, „deconstrucţia” metaforei este menită să spună ceva despre germani (şi despre noi, oamenii). Anume că n-are rost să ne ascundem în spatele metaforelor, ptr. că animalele nu comit atrocităţi pe o scară atât de mare. Spunem adesea despre un criminal că e o „fiară”. E injust. Pentru fiară, desigur.

  19. vaisamar spune:

    Am produs şi eu un text, pe care l-am postat pe blogul lui M.C.

    Am observat că partea cu „black power, white power etc” a picat la cenzură în celelalte traduceri… 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: