Crâmpei de “ironie cristică”

Nu şpui exact cum am ajuns interesat de abordarea retorică a Scripturii, în special a Noului Testament, dar cu siguranţă au fost mai multe momente decisive. Nu vreau nici să vă fac aici o prezentare complicată şi lungă a lucrării mele de licenţă ce încă stă să fie scrisă, şi aşa unele posturi le lungesc ca tăiţeii de casă. Vă spun doar că e un mod fascinant de a privi textul Scripturii. Te obligi să îţi ştergi lentilele şi să priveşti textul la nivelul său zero, aşa cum este el, ca şi rostire/discurs, încercând să reconfigurezi dimensiunea lui pragmatică, efectul produs în ascultătorii/cititorii iniţiali.

Iată un crâmpei de ironie cristică, tăioasă, copioasă, necesară…

Matei 11.28-30

Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară

Probabil deja sunteţi cel puţin intrigaţi, dacă nu chiar scandalizaţi? “Unde vezi tu ironie în pasajul ăsta? Tu chiar nu înţelegi ce vrea să spună Domnu’?” Dar eu vă spun, textişorul ăsta musteşte de ironie aproape batjocoritoare. Şi acum să mă explic. Chemarea din primul verset e cât se poate reconfortantă şi ademenitoare, atât doar că celui trudit, împovărat, pe care aproape că-l vezi oftând ostenit când aude promisiunea odihnei, îi dai o baie în jacuzzi, o masă copioasă şi un pat moale cu aşternuturi noi. NU Jug! NU jug! Ce are jugul a face cu odihna? Nu, lăsaţi explicaţiile teologice. Le ştiu şi eu. O să dau şi eu cel puţin una ceva mai încolo. Tocmai asta e abordarea retorică, să laşi interpretările teologice care, nu mă înţelegeţi greşit – pot fi corecte -, şi să priveşti textul…ingenuu, ca prin ochii unui bebeluş care tocmai “face ochi”. Aşadar bunul simţ (care de data asta nu e suficient de bun, fiindcă lucrurile duhovniceşti se judecă duhovniceşte, la un nivel de semnificaţie unde bunul simţ nu are acces, oricât de simţ-itor şi treaz ar fi) ne spune că jugul nu intră în ecuaţia odihnei. E ca şi cum i-ai spune unui zilier care tocmai a terminat să-ţi care 50 de saci cu porumb, care e, vezi bine, trudit, împovărat, să-ţi mute mobila din lemn masiv de la etajul 8 până la parter. Ce obrăznicie! Şi ca şi cum n-ar fi îndeajuns de obraznic i-ai da şi o consolare ieftină: “Ah, nu-ţi face griji, mobila e de bună calitate, nu e chiar aşa de grea.”

Dar, dar, dar… Totuşi, totuşi, totuşi…

Odihna pe care Cristos – care, oh, cât de ironic poate fi – o dă e, ciudat lucru, în jug, în sarcină, dar după modelul Său şi cu însoţirea Sa. Aici e cheia! Cristos nu cere niciodată ceva ce El n-a făcut şi demonstrat în chip desăvârşit. Înţelegând astfel lucrurile, şi mişcându-ne dinspre retoric spre teologic, nu e odihnă mai mare decât să fii în voia Lui, împreună trăgător cu El la jug! Odihna – nu ca repaus total, huzur şi inerţie languroasă, ci ca activitate semnificativă. Şi nu e nimic mai semnificativ ca şi co-labor-area cu Cristos şi urmarea Sa.

Acum, după mica demonstraţie, cred că se întrevăd premisele definirii unei ironii cristice, înţelease ca figură a gândirii, acoperind o plajă largă de tehnici şi artificii retorice, folosită în chip pilduitor de Cristos, maestru ironist, (în special) în scop paideutic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: