Dez-înduioşarea Sărbătorii

Crăciunul e aici. Pregătirile s-au sfârşit. Cumpărăturile sunt încheiate. Funtele făcute, globurile agăţate. Luminiţele lucesc orbitor. Roşu, verde, auriu cât vezi cu ochii. Pete de zăpadă veche acoperă bălţile îngheţate.

Am aşteptat Crăciunul şi totuşi parcă l-aş  fi ţinut la distanţă fiindcă oricum are să treacă mai repede decât îmi doresc. Oricât de nepopular ar putea fi acest prim gând de sărbătoare pe care îl postez aici, trebuie să vă spun cum vreau să gânduresc Sărbătoarea Naşterii: cu mai puţină îndoişare, mai multă reverenţă în faţa unei umiliri inexplicable şi cu hotărârea de a profita de frăgezimea inimilor ce se deschid în ceas de sărbătoare, ca Evanghelia să pătrundă acolo unde, în ciuda luminii puternice a Sărbătorii, domneşte încă întunericul.

Dez-înduioşarea Sărbătorii. Asta fiindcă de Crăciun tindem să încremenim în instantaneul ieslei, al scenei emoţionante cu animale suflând aburos pe faţa luminoasă a pruncului înfăşat în scutece (how cute!), lăsând la o parte faptul că pruncul acela e, încă de la primele secunde pe pământ, Dumnezeu Însuşi Întrupat, Cristos Domnul prin Care s-au făcut şi se ţin laolaltă toate lucrurile. Vreau un Crăciun în care să mă minunez cum Cel făr’ de-nceput se naşte într-un sat neînsemnat din Iudea, cum Creatorul se dă literalmente pe mâna creaţiei Sale şi cum totul se petrece într-o uluitoare clandestinitate.

Îmi plac decoraţiile, îmi place aerul cald şi intim de sărbătoare, îmi place duioşia temperată, dar să nu rămânem la ele. Să ne lăsăm pătrunşi de adevărurile naşterii, de minunea insuficient contemplată a Dumnezeului care se coboară la noi, din transcendenţa-i autosuficientă se coboară în imanenţa întunecată ca să aducă Lumină şi Izbăvire. Multe şi adânci sunt adevărurile naşterii. Să le gândirim  împreună în mirare!