Despre “atârnare”

Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.” – Deuteronom 18.13

Tot tihnei părtăşiei cu fratele Pitt i se datorează şi acest mix text ce porneşte de la o afirmaţie cheie pe care am rumegat-o bine şi pe care acum v-o împărtăşesc.

Învaţă să-I atribui Domnului tot ceea ce face în viaţa ta. Dar ca să-i atribui Domnului trebuie să ajungi într-o atârnare deplină de El. În măsura în care ajungi să-L cunoşti pe Domnul, şi numai în acea măsură, vei fi gata să atârni de El.”

Straniu, sugestiv, adânc cuvânt: atârnare. Neologizanţii ne-ar propune “dependenţa”, dar tocmai fiindcă există atâtea tipuri de dependenţe, iar spectrul conotativ e mai mult negativ decât pozitiv, şi fiindcă astfel de cuvinte vechi au o mai mare forţă imagistică şi căldură decât multe neologisme, prefer “atârnare”. Viaţa cu Dumnezeu, o ştim bine, e una în care noi atârnăm de El. Îmi place “atârnare” şi fiindcă surprinde bine raportul om-Dumnezeu, raport căruia mie mereu îmi place să-i subliniez invariabilitatea: Dumnezeu e sus, eu jos. Dumnezeu e Mare, eu mic, nevoiaş după El. Dumnezeu e Tare, eu supus slăbiciunii, “căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Cor.12.9) etc.
Imaginea pe care o sugerează “atârnarea” nu e, cum poate unii s-au gândit, atârnarea unui sinucigaş. Fără să intru în macabru, atârnarea unui sinucigaş se face de un obiect, e atârnarea care ucide, pe când atârnarea de Dumnezeu se face de o Persoană vie, de Cristos-Stânca şi e dătătoare de Viaţă (zoe). Iată de ce imaginea pe care v-o propun este alpinistul cu echipament complet care escaladează o Stâncă. Prefer ideea de urcuş, fiindcă atârnarea noastră e de fapt o atârnare întru urcare (paradoxal lucru), e o atârnare spre apropiere de Stânca pe care singur n-o pot ajunge (“Du-mă pe stînca pe care n’o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” – Psalmi 61.2). Se impune o nuanţă. Atârnarea e cel puţin de două feluri: 1. atârnarea ca “dat”, ca fel de a fi în lume ca făpturi create de Dumnezeu – fie că vrem, fie că nu, viaţa noastră nu e în mâinile noastre, nu noi ne controlăm destinul (cât de mult s-au înşelat modernii…). Aflăm asta mai devreme sau mai târziu. Devreme prin Scriptură, târziu şi dureros prin experienţa zilnică şi, târziu de-a binelea, prin moarte. 2. Atârnarea conştientă, voită prin care agăţăm fiecare părticică din viaţa noastră de Dumnezeu, “îi atribuim Lui tot ceea ce face în viaţa noastră”. O astfel de atârnare discut în textul de faţă. Lucrul iluminant pe care fratele Pitt îl face e să asocieze disponibilitatea spre atârnare cu cunoaşterea Celui de care atârnăm şi să indice dinamica proporţiilor. O asociere simplă, adâncă…de bun simţ (vezi Al. Paleologu – “Bunul-simţ ca paradox”). Mă agăţ şi atârn de un lucru în măsura în care îi cunosc forţa şi puterea de susţinere. N-am să atârn de un fir de păr, nici ne un fir de păianjen. De ce? Fiindcă le cunosc puterea de susţinere. Alpinist să fiu, n-am să-mi leg frânghia de o ciupercă, fiindcă îi cunosc fragilitatea. Tot aşa, n-am să atârn de Dumnezeu decât în măsura în care Îl cunosc. Şi fiindcă atârnarea de Dumnezeu e cea mai bună situare faţă de El, e Viaţa însăşi, “să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul!…” (Osea 6.3).

Anunțuri

3 gânduri despre „Despre “atârnare”

  1. Marius Guttenberg spune:

    O nouă zi! Sau “O nouă zi din cortul sfânt răsare”. Jean Sibelius.
    Despre atârnare.
    Sugestivă imaginea ascensiunii! Îmi place! Imaginea unui parapantist însă mi se pare cel puţin la fel de sugestivă. Un parapantist se lansează, coboară, apoi începe să urce, coboară iar şi, dacă are atitudinea potrivită faţă de legile fizicii va ajunge în siguranţă la destinaţie.
    În alpinism ai control mai mare. Dacă nu eşti pe deplin confient în capacitatea de susţinere a stâncii, poţi verifica, poţi testa, poţi folosi o cordelină suplimentară, poţi coborî pentru a alege alt traseu, ştii aproape fiecare pas, pentru că alţii au călcat înaintea ta pe acolo. Într-adevăr experienţa descoperirii e fascinantă şi personalizată.
    În parapantism însă trebuie să ai o doză suplimentară de încredere. Alegi să atârni de ceea ce nu vezi, nu poţi testa, nu poţi pipăi cu mâna. Nu poţi urla că este. Apoi poţi intui, dar nu ştii cu siguranţă unde te va duce. Ştii unde vrei să ajungi dar nu poţi alege o traiectorie precisă. Dacă eşti îndărătnic rişti o prăbuşire spectaculoasă.
    Eşti dispus să te atârni în măsura în care cunoşti, dar nu neapărat. Discutând despre oameni absolut normali avem (cel puţin) trei atitudini:
    1. Oameni care se aruncă, fără prea multă chibzuială în necunoscut (din motive pe care nu le analizez, nici nu m-aş pricepe).
    2. Oameni care, deşi cunosc (diferenţiem între grade ale cunoaşterii şi nivele ale cunoaşterii) nu experimentează.
    3. Oameni care, în deplină cunoaştere, se atârnă încrezători de sursa susţinerii lor.
    Dacă zbori cu o parapantă dublă şi ai pilot (eu aşa am făcut) încrederea trebuie să fie totală. Nu ai control, depizi în totalitate de cel din spatele tău. Însă decizia de lansare este a ta. Pilotul îţi indică momentul potrivit, dar primii paşi tu îi faci. Practic îl tragi după tine, apoi te încrezi deplin în priceperea lui. La un moment dat îţi va spune că poţi să te aşezi. Dacă te aşezi prea devreme pierzi altitudine.
    Încrederea se învaţă pas cu pas, pe măsură ce cunoşti. Instructajul de bază, gonflaje, zboruri la joasă altitudine şi aşa mai departe. Oricum tu, prietene, din cât am auzit, cel puţin în domeniul zborului faci parte din prima categorie de oameni.
    Ninsoarea, abundentă adineori e din ce în ce mai timidă. Încep să zăresc linia pădurii. Mă gandesc la o alergare prin iarbă, la întâlnirea cu patrupedul maro cu pete albe. Sau alb cu pete maro… depinde de perspectivă 

  2. natanm spune:

    Salut, Marius. Stiu despre parapanta. Am zburat de cateva ori, si nu la dublu, asa ca, da, s-ar putea in materie de zbor sa ma incadrez in prima categorie de oameni. Sunt bineinteles mai multe metafore ce se preteaza. Eu continui sa merg pe ideea de ascensiune, imaginea alpinistului, a carui obiectiv e sa ajunga Sus. Parapanta e fascinanta si ca experienta si are valente multiple, cum bine ai punctat, insa de regula aterizarea se face la un nivel mai jos decat decolarea.
    Da, ninsorea a incetat acum. Totusi, macar si-a dat drumul si pe la noi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: