Capăt de „PLAI”. Despre concertele lui Jean-Luc Ponty şi Paco de Lucia (1)

Observaţie de căpăt-îi: de parcă nu ar fi de la sine înţeles, aceasta este o cronică întru totul subiectivă. Autorul exprimă impresii strict personale.

N-am să fac o cronică detaliată a festivalului timişorean. Nici n-aş avea cum. N-am fost decât la 2 concerte, la primele două poziţii de pe lista pestriţ-multiculturalistă cu formaţiile invitate: (în ordine cronologică) Jean-Luc Ponty and his band şi Paco de Lucia and band. Am mai prins accidental (merge şi cu sensul de „accident” sonor) Ternipe (Ungaria), înainte de Ponty, care ne-au livrat o aprigă şi cam împrăştiată muzică ţigănească (gipsy king în toată regula), şi Al Jawala (Germania), nervoşi, cu beat foarte bun (păcat că am fost forţaţi să-l ascultăm mai mult cu viscerele decât cu urechea), dar cu sâcâitoare influenţe balcanico-rrome, ca să zic aşa.

Din surse sigure ştiu că atelierele/workshopurile n-au fost atât de frecventate în timpul zilei pe cât şi-ar fi dorit organizatorii. Totuşi, e de remarcat creşterea în amploare a festivalului aflat abia la a 2-a ediţie. Oamenii încă se obişnuiesc cu o ofertă foarte bogată şi variată. Muzeul Satului Bănăţean e o locaţie oportună, „verde”, primitoare, deşi concertele în „aer liber” au riscurile lor. Anul acesta nu a plouat (mare lucru pentru septembrie şi pentru o climă tot mai arbitrară), nu a nins, nu au venit tsunami-urile.

Despre concertul Jean-Luc Ponty…

Ştiam, în mare, ce urmează să ascult: un jazz-rock de bună calitate servit de formaţia unuia dintre cei mai mari violonişti axaţi pe acest gen. Cunoşteam, de anul trecut, şi componenţa trupei. La tobe îl ştiam (şi-l aşteptam) pe Thierry Arpino, revelaţia Gărânei de anul trecut, fiul maestrului toboşar din celebrul Jacques Loussier Trio; cu părul ceva mai lung, de regulă prins în coadă, cu fruntea lată, cu o basma colorată pe care o plimba graţios în timp ce cânta (sună mult prea depreciativ „bătea”). Deziluzia cea mare a serii a fost să descopăr, la foarte puţin timp după primele „bătăi”, că Thierry Arpino nu mai era tobarul din Jean-Luc Ponty band. Spun asta încă de la începutul aşa-zisei cronici fiindcă absenţa lui Thierry a fost motiv de frustrare şi gust amar pe tot timpul concertului şi mult după el. Noul toboşar, prezentat după câteva piese, intrase în trupa ai căror membri cântau împreună de aprox.16 ani (!) cu abia o (1!) săptămână înaintea concertului de pe „PLAI” şi trecuse, în doar o săptămână (1!), prin alte 4 concerte. Vă daţi seama că în loc să îl critic sever am preferat să îl compătimesc. Totuşi, din motive de obiectivitate, dar cu înţelegere, trebuie spus acum că a lipsit acel sound compact, bine închegat, dat în special de excelenta secţie ritmică condusă de Thierry.

Nsangwe Aqua, basistul, a fost deliciul publicului, în special în momentele solistice, eclipsându-l (periculos!) chiar şi pe Jean-Luc la capitolul aplauze. Hotărât lucru, publicul a iubit mai vârtos jongleriile îndemânatice ale unui basist decât înălţimile şi complicaţiile muzicale ale unei viori – prezenţă mai puţin obişnuită în peisajul jazzistic decât un saxofon, de pildă, care în mintea multora aproape că e sinonim pentru jazz, alături de „Louis Armstrong” şi „Kenny G” (bleax!).

S-au cântat piese destul de „avionistice”, nu uşor de digerat, majoritatea într-un regim ritmic foarte alert (din nou ritmul 😦 ). Empatia caracteristică formaţiilor de jazz de calitate n-a lipsit nici din Jean-Luc Ponty band, explicabil fapt dat fiind gradul înalt de sudură între membri (exceptând nou-venitul…).

Moment memorabil a fost improvizaţia lui William Lecomte (clape) cu completări spontante din partea lui Jean-Luc. Auzul absolut, se înţelege, e o condiţie obligatorie pentru muzica la un aşa nivel. Unde suspenda fraza William, acolo o prelua Jean-Luc. Unde o lăsa Jean-Luc, acolo o prelua din nou William. Un na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie sublimat. Dialogic pur.

Ca orice formaţie serioasă, care se respectă, Jean-Luc Ponty a venit împreună cu sunetistul propriu care, aşezat în faţa unui soundboard IMENS, cu 48 de canale, a asigurat un sunet bun, consistent, cu o uşoară exagerare a registrelor joase, cu bassul dat, poate din entuziasm (legitim!), niţel prea tare.

S-au cântat câteva piese de pe albume mai vechi, apoi au urmat piesele de pe recentul „The Acatama Experience”. Ca „bis”, spre dezlănţuirea generală a unui public până atunci cam amorţit, ni s-a dat o piesă cu iz puternic de „country”, săltăreaţă bine şi înveselitoare.

Mi-a plăcut Ponty la PLAI 2007, dar prezenţa de la Gărâna de anul trecut rămâne un fel de reper, o maximă, un superlativ, mai ales că beţele erau în mâna lui Thierry! Here i go again… 🙂

Anunțuri

3 gânduri despre „Capăt de „PLAI”. Despre concertele lui Jean-Luc Ponty şi Paco de Lucia (1)

  1. patratosu spune:

    bravo, bună cronică.
    parcă aş fi fost acolo.

    Deşi, în ultimul timp ascult muzică preclasică.
    Ma dau în vint dupa ea!!!

  2. adamaica spune:

    Se potriveşte un m-ul-tum-esc! îndemânatic jonglerit, ca să rămânem în atmosfera creată de tine!…

  3. natanm spune:

    Cu multă plăcere! Astăzi scriu partea a 2-a, despre concertul lui Paco de Lucia, dar pare-se că mi-a dispărut banner-ul de la blog. S-a dus cu imaginile acelea cu smochini şi gândurarul aplecat peste masa de scris… Trebuie remediat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: