Tabieturi de ceaiofil

Bun. Mi-e gata ceaiul. Cum altfel să scrii despre tabieturi de ceaiofil dacă nu cu un ceai proaspat în faţă?

Îmi place ceaiul. O ştiu prietenii apropiaţi, o ştie familia. Îmi place ceaiul fiindcă face parte din minunata lume a aromelor, iar eu iubesc aromele, de la beţişoare parfumate, parfumuri rafinate, ceaiuri şi cafele delicate la mirodenii şi condimente pipărate. Dar de aromele ceaiurilor m-am îndrăgostit undeva prin 2000, în Hickory, North Carolina, în casa unui tânăr care şi-a consacrat o cameră într-o casă spaţioasă, dichisită în care să-şi umple pereţii de rafturi întregi cu plicuri, săculeţi, borcane, cutii pline cu ceaiuri: mentă din Maroc, rooibos din Africa, zeci de feluri de ceai verde si negru din India, China, zeci de săculeţi cu fructe dezhidratate gata de infuzii îmbătătoare. Eram un ţânc. Mi s-a dat un gunpowder green tea cu adaos de mentă de Maroc. Fără zahăr. Fără miere. Într-o ceaşcă de fier masiv, scorţoasă pe din afară, perfect netedă pe dinăuntru. Am băut plin de satisfacţie snoabă. Am plecat cu un gust amar, la propriu. M-a fascinat locul, m-au vizitat anamnezic aromele. Acum înclin să cred că seara aceea rece în care discutam înfriguraţi despre teoria conspiraţiei şi o posibilă legătură secretă între fenomenul UFO şi demonologie, cu ceaiuri aburinde în mână, a însemnat „convertirea” mea la băutul de ceai la modul serios, angajat, altfel de cum se bea obligatoriul ceai de tei lângă pâine prăjită „la regim” în vreme de răceală sau „deranj la stomac”. De atunci încoace am ajuns la o oarecare preţiozitate în ceea ce priveşte ceaiurile. Sunt pretenţios când le cumpăr şi am tabieturi încăpăţânate:

1. Nu beau ceai fierbinte, oricât de geroasă ar fi vremea afară. Spargă-se pietrele că tot nu beau fierbinţeli. Mi-am ars vârful limbii de prea multe ori. Spun asta fiindcă îi ştiu pe mulţi care refuză un ceai care e altfel decât fiert, abia ieşit din clocot. Nu. Nu. Pentru mine, un ceai ideal are o temperatură… laodiceană (heh, din nou Nabokov): căldicel, călduţ, mai aproape de rece decât de cald. Aşa nici nu mă ard şi pot sorbi toată plinătatea aromei.

2. Beau doar ceai îndulcit, preferabil cu miere (o linguriţă umplută sănătos); dacă nu se poate, atunci cu zahăr brun, foarte brun. Ceaiul neîndulcit, oricât de sofisticat ar fi (ceai din boboci de trandafir, Pătrăţosule? – deşi văd că şi tu îl recomanzi cu „puţină miere”), nu face mai mult decât apa fiartă cu un oarecare iz (aromă nu-i pot spune). Îndulcitura, fie ea miere ori zahăr (neaparat brun! – şi ce dacă-i mai scump?e mai sănătos!), potenţează aroma, o scoate în lumină, o predă papilelor spre cercetare savuroasă.

3. Beau ceai în special seara la şuete vorbitoare, în tihna şi lentori meditative. Dimineaţa prefer cafeau, când sunt cu ai mei acasă în Arad.

4. Nu prea beau ceai cald vara, so im not a true Englishman. Trec pe ice-tea de cumpărat, de toate tipurile şi felurile, dar în special aroma de piersici de la Lipton şi fructe de pădure de la Nestea, cu lâmâie.

5. Ţin morţiş la respectarea timpului de infuzie. Dacă e 3 minute pentru ceai verde, e 3 minute, nu mai mult. Se amărăşte altfel. Dacă 6-7 minute pentru o infuzie, atunci asa să fie!

6. Ceaiul negru îl beau musai cu lapte, 3-4  linguriţe. Îi dă o textură excelentă, catifelată.

7. Dacă beau ceai de plante, îmi place să sorb printre frunze, flori, codiţe de şoricel, sunători de sunătoare… Deci nu strecor!

8. Mult îmi place aroma de mentă. Mult de tot! Nici nu vă închipuiţi ce minunăţie e menta de Maroc, îţi năuceşte tot simţul olfactiv!

Ok. 8 tabieturi/mărturisiri ajung. Până una-alta am terminat de băut ceaiul. Aşa să tot scrii post-uri. Să le scrii atât de lungi cât o ceaşcă plină de Strawberry-Banana-Redbush-Pineapple, cu miere de salcâm şi 3-4 linguriţe de lapte…

Anunțuri

7 gânduri despre „Tabieturi de ceaiofil

  1. silfaen spune:

    Mm.. ceai:) A fost şi la mine o tradiţie de dimineaţă pe vremea cînd îmi petreceam o bună parte a copilăriei la bunici. „Cine nu şi-a luat porţia de ceai de dimineaţă nu va avea putere de joacă” aşa spunea bunicul meu. Specialitatea lui era ceaiul de tei sau mentă cu puţin must sau vin. Mai strecura de dimineaţă la micul dejun o poveste de război, cum a fost el prizonier 2 ani la francezi şi cîte poezii scria el cu camarazii lui de suferinţă. Multe mi-a povestit la ceai bunicul, dar acum ar fi banal să te plictisesc cu nişte povestiri la timp ceai. Poate altă dată…

  2. malina spune:

    Intr-adevar, ceaiofil!
    Opt fura, dar fura destule sa-mi arate ce primitiva sunt in ale ceaiului. 🙂

  3. MAD spune:

    cacao+ghimbir+nucsoara+cuisoare+piper+scortisoara?

  4. MAD spune:

    +ceai negru [like d’oooh]=?

  5. natanm spune:

    Malina, nu-ti fa griji in privinta „primitivităţii” în ale ceaiului. Aşteaptă să ai şi tu un moment-convertire la un alt fel de a privi, mirosi şi bea ceaiurile, dacă nu l-ai trăit deja.

    Mad, interesant ceai. Mă surprinde capul seriei: cacao. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă dau în vânt după ceaiurile cu scorţişoară and the like (cuişoare, nucşoară etc.). Nu ştiu de ce. Iar un ceai „condimentat” chiar că „it’s not my cup of tea”. Dar, dacă-ţi prinde bine, savour it!

  6. MAD spune:

    …then maibe black tea+chocholate+orange pieces ?
    [La mine descoperirea a fost ceai „condimentat” +dragoste. De aia imi place.]

  7. silfaen spune:

    Să scriu despre amintirile unui veteran, mi-e greu… Cu câteva schiţe, o agendă sau carnet de asigurări pe anii 1937-1940, face scrisul şi mai greoi. Cu un manuscris ilizibil, în altă limbă traducerea nu va mai avea aceeaşi capacitatea de transmitere a pasiunii.
    Agenda a fost cumpărată de bunicul pe când avea 15 ani. „Pe atunci nu ştiam ce va urma să scriu în agendă, despre un asemenea război”, spunea el cu un râs care transmitea cu mai multă sinceritatea tristeţea zilelor descrise decât ironia.

    A aflat că va fi soldat în 1942, a fost lună de octombie, răcoroasă, ploioasă, cerul anunţase vestea. Avea 20 de ani. Fiecare soldat peste 19 ani era obligat să-şi părăsească familia. Nu avea garanţia că îi va mai revedea pe cei dragi. „Ai văzut filme despre război, ştiu cât îţi plac. Sunt sigur că ai văzut cum îşi iau adio proaspeţii soldaţi de la familii, nu?” M-a întrebat bunicul. Fără să raspund, el a continuat. Nu ştiam ce greu îi era să vorbească despre asta, dar pentru că atât îşi dorea ca amintirile să nu moară cu timpul, mi le-a povestit. Acum trăiesc în mine acele clipe. Cum descria el durerea mamelor care-şi scuturau mâinile ca de un adio definitiv. Nu ştiau dacă vor mai avea ocazia să îşi sărute copilul… E cu totul un alt simţămînd să fi fost prezent acolo, să vezi cu ochii proprii batistele care fluturau după cei poate pierduţi pentru totdeauna.

    Bunicul meu a fost prizonier 1 an în Franţa, la Vichy. În captivitatea americanilor. După 4 ani a revenit acasă. Mi s-a părut şocant că nu mi-a povestit de condiţii. M-am gândit la două variante. Aveam într-un timp şi o a treia, cea de condiţii bune dar a căzut după o repovestire a trăirilor.
    Prima ar fi acoperirea condiţiilor cu o cenuşă a uitării, nu mai avea loc plângerea. Dacă consuma lacrimi şi pentru condiţii nu mai avea suficiente pentru familie. A doua ar fi fost culpa celorlalte amintiri mult prea intense.
    Totuşi dacă am început, să şi termin cu condiţiile. Spunea că dormeau 40 de soldaţi într-un cort. Bunicul era diferit de ceilalţi soldaţi. Mi-am dat seamna după cum povestea…
    Vedea în suferinţa lor. Dormeau soldaţii pe jos, pe fân. Iarna se aburea geamul de la cort. Desenau de obicei case, pe cele care le părăsiseră soldaţii.
    Se dădea vestea că unii soldaţi nu primeau zile întregi de mâncare. Pericolul de moarte prin înfometare nu exista în tabăra americanilor. Li se dădea o tablă de ciocolatăm şi două ţigări pe zi ca supliment pe lângă masă. Nu mai ştiau nimic de lumea de dincolo de gardurile cu patru straturi de ghimpi. Aveau o lume a lor. Şi cum fiecare lume avea o monedă, o valută, aceasta urma să fie ţigara. Economia trebuia să înflorească în lumea lor de război, aveau piaţă de vânzare-schimb în lagăre. Cei fără viciul fumatului aveau ocazia să schimbe 2 ţigări pe o cicolată. Parcă şi a treia variantă de uitare a condiţiilor din război pare acum plauzibilă.
    După 4 ani, înaintea sorbătorii Paştelui i-au lăsat acasă pe soldaţi. Unii aveau să se întroacă alţii s-au întros mami devreme „Acasă”.
    Acum că trec puţin peste agendă, observ desene, o inimă cu o cască de soldat în care scrie „A Haza ert 1944” şi lângă două arme. Înseamă „Pentru casă” (să luptăm). Ce exemplu de toate zilele!
    M-am prea extins cu intervenţia mea. Iartă-mă. Era vorba doar despre o poveste pe timp de ceai.

    Mi-e teamă de locul mult prea restrăns dintr-un comentariu. O poveste de război să o postez ca un comentariu…Mult pea subestimată! Nişte trăiri mult prea intense şi preţioase pentru mine şi bunicul. Multe aş putea repovesti, dar spaţiul mi-e oarecum limitat.
    Pe data viitoare… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: