Gordon Matthew Thomas Sumner (a.k.a STING) – „Songs from the labyrinth” (2006)

 

Gordon Matthew Thomas Sumner (a.k.a STING). Nu cred că ştiu un artist mai versatil(e), unul cu o ţesătură muzicală care să încorporeze, organic, atât de multe elemente şi accente aparţinând atâtor genuri şi stiluri muzicale, care să demonstreze o mai mare deschidere (păstrând bunul gust şi preluarea sui generis ca şi criterii integratoare). Sting e, pe bună dreptate, inclasabil, neînregimentabil într-un gen, mai ales în contextul contemporan al crossover-urilor şi fusion-urilor. Sting cântă de toate, şi bine, parcă în fiecare an frecventează o altă lume muzicală, însă nu e „ghivecist”. Acest merit, pe lângă multe altele, i-au adus numeroase premii, nominalizări, titluri etc. pe care le-a adunat de-a lungul unei prolifice cariere de 30 şi de ani, and counting. Şi ca să ilustrez fantastica lui deschidere, cea mai recentă orientare a lui Gordon Matthew Thomas Sumner, demonstrată în Songs from the labyrinth (2006), este muzica renascentistă a Angliei Elizabetane. Mai specific, cântecele pentru lăută ale compozitorului englez John Dowland (1563-1626). Cine se aştepta să vadă numele lui Sting pe un album de muzică renascentistă ieşit din studiourile Deutsche Grammophon, celebra, prestigioasa, sobra casă de discuri germană, axată pe clasică? Probabil că nu mulţi. Însă pentru cei care cunosc neîntreruptele treceri şi glisări ale lui Sting dintr-o zonă în alta a muzicii, Songs from the Labyrinth nu e tocmai o surpriză.

Am fi poate tentaţi să credem că alegerea muzicii lui Dowland e doar un tropism recent al „neastâmpăratului” artist. Nimic mai neadevărat, fiindcă Sting tatonează cu muzica profund melancolică a lui Dowland de 20 de ani, căutând acea tehnică şi interpretare care să facă posibilă livrarea ei contemporaneităţii în spiritul ei şi al vremii de atunci. În broşura discului se descrie traseul, labirintic, până la apariţia albumului, cuprinzând întâlnirile decisive cu pianista Katia Labèque, unul dintre muzicienii care i-a prezentat lui Sting muzica lui Dowland, Edin Karamazov, bosniacul lăutist (???, e clar că nu „lăutar” 🙂 ) cu care colaborează în acest album, un prieten care i-a dăruit cândva o lăută pe care era gravat un model de felul unui labirint, şi profesorul elveţian de canto care a contribuit la fixarea unui ton curat şi precis. Cunoscătorii de muzică renascentistă, şi în special amatorii de Dowland, fireşte, vor putea obiecta la abordarea lui Sting prin vocea sa unică încărcată (totuşi)cu inflexiunile şi texturile rock-ului/blues-ului cânta pentru atâţia ani. Fără a fi un specialist, şi cu subiectivitatea-mi asumată, spun că interpretarea lui Sting e excelentă. E clar că ştie ce cântă, de ce epocă aparţine muzica şi ce atmosferă trebuie să degaje – acea tristeţe interioară şi interiorizată ce ţine de mood-ul dominant al muzicii engleze din jurul anilor 1600. Pentru a fixa muzica în centrul vieţii sociale şi politice a vremii, albumul e înţesat cu pasaje din corespondenţa lui John Dowland, recitate de Sting pe un ton şoptit, aproape stins. Acest artificiu ajută la fixarea muzicii în centrul vieţii sociale şi politice a vremii.

Edin Karamazov se dovedeşte a fi un colaborator ideal în crearea unui ton ascuţit, pregnant, în potrivire perfectă cu vocea lui Sting. Lăuta se aude bine în mâinile ambilor, însă pasajele dificile sunt lăsate oportun în seama lui Karamazov care cântă ritmic, nu sacadat, păstrând atenţia asupra interpretării solistului. Prin Songs of the labyrinth, apropriindu-şi muzica lui Dowland, Sting a realizat un lucru unic. În plus, a reuşit să le arate fanilor că muzica renascentistă e mult mai mult decât acompaniament la amuzantele turniruri specifice vremii.

 

„Acest proiect nu s-a vrut niciodată concretizat într-un album. A fost, mai degrabă, o îndeletnicire din dragoste. Mi-am dorit să învăţ cântecele acestea şi, din pură curiozitate, Edin şi cu mine am continuat să le cântăm. Cred că ele au devenit un album în momentul în care am decis să inserăm fragmente din corespondenţa lui Dowland. Cei care sunt familiari cu John Dowland se gândesc la el ca fiind acel personaj melancolic, împovărat şi trist, însă tot el a compus piese care sunt pline de bucurie totală – pline de pasiune şi fericire. Le-a avut pe toate acest John Dowland!”

„Nu sunt un specialist în acest tip de repertoriu, dar sper să pot aborda cu prospeţime aceste cântece într-un mod în care un solist mai experimentat n-ar putea să o facă. Pentru mine, ele sunt cântecele pop ale anilor 1600. Astfel mă raportez la ele; sunt melodii frumoase, cu versuri fantastice şi acompaniamente incredibile.”

Publicitate