Mi-a împlinit 22 de ani!

Cam aşa ar arăta o reformulare justă a ceea ce, în limbaj curent, ar trebui să scriu astăzi, 11 mai 2007, astfel: Am împlinit 23 de ani! Am ales formula din titlu pentru că afirmaţia de dinainte e falsă; în două aspecte. Pe de o parte, fiind abia prima zi în care am oficial 23 de ani, nu am cum să spun că i-am împlinit deja. Pe de altă parte, o spun cu toată convingerea, fără piruete gândurale şi emfază, că nu eu sunt cel care îmi îm-plinesc anii. Am învăţat doar să îi primesc, să îi număr (Psalms 90:12 – Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!) şi să îi trăiesc. Singurul care îmi poate îmi-plini anii este Dumnezeu Însuşi, cel ce (îmi)-„plineşte totul în toţi” (Efeseni 1.23). Interesant lucru, despre ani, vârstă, Scriptura vorbeşte ca fiind variabile. Anii şi zilele ţi se pot lungi, înmulţi. În funcţie de ce? De vitaminele, mineralele pe care mă strădui să le iau zilnic, de numărul de ore de somn pe noapte, de nivelul de stres? De ce? De ASCULTARE. Lungirea şi înmulţirea zielelor şi anilor depind, potrivit Scripturii, de ascultare. Proverbele leagă ascultarea şi primirea „cuvintelor mele”, „învăţăturilor mele”, „înţelepciunii” de lungirea zilelor, înmulţirea anilor. Dar până la înţelepciunea Proverbelor, Cele Zece Porunci dau cheia lungirii zilelelor: cinstirea şi ascultarea de părinţi. Pare-se că acceptarea autorităţii şi recunoaşterea (plus primirea) valorii înţelepciunii sunt formula absolut unică şi patentată divin de creştere a duratei vieţii. Aşadar, e 11 mai 2007. Am 23 de ani. Mă sperie cifra asta. Totuşi, îmi plac numerele impare şi cifrele care conţin „3”. Har peste har, milă peste milă, îndurare peste îndurare, bunătate peste bunătate sunt „compoziţia” celor 22 ani… împliniţi de către El. L-am început pe cel de-al 23-lea. Plinească-l tot El!

Publicitate