“Păcatul este distrugerea armoniei creaţiei şi mai apoi respingerea restaurării divine a armoniei iniţiale. Mai înainte de toate, păcatul distruge şi respinge relaţia vitală a omului cu Dumnezeu, distrugere şi respingere care se realizează pe o mulţime de căi întrepătrunse.  Aşa cum remarca Geoffrey Bromiley, viaţa păcătoasă este o caricatură parţial deprimantă, parţial ridicolă a vieţii umane autentice.” (p. 5)

Costul uceniciei o ’citesc’ săptămânal în variantă audio, în drum spre şcoală. Prin metoda asta de lectură perpetuă pare-se că mă aseamăn cu Tim Keller (onoare mare), pastorul renumitei biserici prezbiteriene Redeemer din inima New York-ului, care, întrebat într-un interviu de câte ori a citit “The Lord of the Rings” a răspuns, sprea mirarea celui care îl intervieva, că nu a încetat niciodată să o citească. E mereu adâncit în lumea fantastică imaginată de Tolkien. Tot aşa nici eu nu mă pot sătura de gândurile miezoase, mustind a provocare sănătoasă din Costul uceniciei. Articolul de mai jos este doar o încercare modestă de a-l recomanda pe Bonhoeffer ca o importantă sursă de inspiraţie pentru orice creştin care vrea să ia în serios deopotrivă harul lui Dumnezeu şi chemarea lui Cristos la ucenicie radicală.

Bonhoeffer – un ucenic radical al lui Cristos

Dietrich Bonhoeffer (1906-1945). Pentru prea mulţi, un nume necunoscut. Pentru biserica evanghelică din România, aminteşte de proprii ei martiri - fraţii ce au plătit preţul ascultării de Cristos cu ani grei de detenţie şi chiar cu propria viaţă în timpul regimului comunist.

Se numără printre cei mai marcanţi gânditori creştini ai secolului XX. A lăsat în urma sa o moştenire inestimabilă deopotrivă prin scrierile sale, dar mai ales prin traiectoria propriei sale vieţi de doar 39 de ani. Teolog, pastor, martir, Bonhoeffer este o sursă de inspiraţie pentru toţi creştinii ce au înţeles deopotrivă gratuitatea harului lui Dumnezeu manifestat în Cristos, dar şi seriozitatea, chiar severitatea urmării lui Cristos printr-o viaţă de ucenicie radicală.

Provine dintr-o familie aleasă, cu rădăcini adânc înfipte în solul cultural al Germaniei. Are parte de o educaţie solidă. Îşi obţine doctoratul în teologie la doar 21 de ani la Universitatea din Berlin, într-unul dintre cele mai importante centre ale gândirii teologice ale sec. XX. Deşi i se arăta în faţă o strălucită carieră academică, dat fiind intelectul său deosebit de ascuţit, Bonhoeffer alege să îşi asume vocaţia fundamentală de a sluji cu smerenie credincioşii înfometaţi după adevărul Scripturilor şi de a întări mărturia Bisericii. De la arida metoda istorico-critică a spaţiului academic trece înspre o abordare devoţională, meditativă a Bibliei, căutând să audă glasul lui Dumnezeu adresându-i-se personal, ca mai apoi să-l răspândească celorlalţi. Îşi surprinde studenţii şi colegii scăldaţi în apele reci ale teologiei liberale, vorbind nu de puţine ori despre ’viaţa împreună’ ca Biserică a lui Cristos, despre ascultare şi ucenicie – mai ales despre acestea – şi despre rugăciune ca mijloc vital de înnoire şi întreţinere a vieţii spirituale.

Bonhoeffer ilustrează creştinismul proactiv, racordat la realităţile istorice, dedicat unei ascultări active, sacrificiale, curajoase de Dumnezeu. Lupta sa e împotriva pervertirii binelui prin înfăţişarea răului ca lumină, caritate, necesitate istorică sau dreptate socială, împotriva desfiinţării înseşi Evangheliei lui Isus Cristos prin atacul frontal asupra evreilor, dar mai ales prin înlăturarea Crucii din mesajul bisericii.

Prin întreaga sa viaţă, Bonhoeffer ne arată că urmarea lui Cristos nu poate avea loc în sfera îngustă a unei pietăţi personale separate de concreteţea lumii. Urmarea lui Cristos, ucenicia este un demers concret, de ascultare activă în miezul realităţii, oricât de încurcată şi tulbure ar fi ea. Ea presupune o disponibilitate totală faţă de voia lui Dumnezeu, indiferent de costul ascultării. Pentru el personal, ascultarea a însemnat implicarea în felurite demersuri de împiedicare a imixtiunii naziştilor în biserica luterană, dar în special a discriminării severe a evreilor. Când biserica luterană germană a cedat presiunilor naziste, Bonhoeffer a fost cel mai activ în a denunţa compromisul şi pactul cu diavolul nazist.

A pus bazele Bisericii Mărturisitoare, separate de Creştinii Germani anexaţi deja ideologic, în interiorul căreia a desfăşurat o serie de programe de educare biblică şi teologică. A fondat un seminar informal (Finkenwalde) pentru a ucenicii cât mai mulţi tineri şi a-i pregăti pentru lucrare în vremuri cât se poate de tulburi. A fost un important mentor al creştinilor şi Bisericii Mărturisitoare ce nu au vrut să recurgă la compromis, încurajându-i pe tot timpul rezistenţei şi învăţându-i mesajul radical al Evangheliei harului costisitor, căruia nu i se poate răspunde altcumva decât prin ascultare totală.

A urmat apoi o tranziţie de la faza de rezistenţă la opoziţie activă. S-a implicat în conspiraţii ce au avut ca obiectiv înlăturarea lui Hitler şi desfiinţarea regimului nazist. În ciuda unor succese vremelnice, activitatea sa de opoziţie activă a regimului criminal s-a sfârşit cu arestul său. Chiar şi în detenţie, Bonhoeffer şi-a continuat rutina zilnică ce consta în exerciţii fizice, citirea Scripturii, meditaţie, rugăciune şi memorare. În locul auto-compătimirii a ales fortificarea spirituală şi slujirea celorlalţi prin scris (mai multe scrisori cu un profund conţinut teologic au fost adunate în volumul Scrisori şi lucrări din temniţă) dar şi prin slujirea şi îndrumarea spirituală a colegilor de închisoare.

Şi-a înţeles moartea, după aproape doi ani de detenţie, ca ultim prag înspre adevărata libertate. Cu doar câteva minute înainte de a fi spânzurat i-a şoptit lui Payne Best, un coleg de celulă: “Acesta e sfârşitul. Pentru mine însă, acesta e doar începutul!”   A păşit spre propria-i moarte cu pace, demnitate şi deplină încredere în Dumnezeul de care ascultase până la moarte, şi în mâinile Căruia se pregătea acum să-şi încredinţeze sufletul . Medicul lagărului ce asistase la execuţia sa a relatat ulterior: “Am fost profund mişcat de felul în care acest om bun se ruga, cu atâta de ardoare şi cu încredinţarea deplină că Dumnezeu îi asculta rugăciunea… În cei aproape cincizeci de ani de când sunt medic nu cred că am văzut pe nimeni altcineva care să moară atât de supus voii lui Dumnezeu.”[1]

Cea mai cunoscută lucrare a lui Bonhoeffer este Costul uceniciei, carte disponibilă şi în limba română,[2] ce, pe lângă alte reflecţii valoroase, conţine şi o interpretare unică, radicală a Predicii de pe Munte. Axa cărţii este argumentul dezvoltat împotriva ’harului ieftin’ rezumat în următoarea afirmaţie cheie: “Doar cel care crede ascultă şi doar cel care ascultă crede.“ Cu această afirmaţie, Bonhoeffer a legat laolaltă credinţa în Cristos cu ascultarea cerută de Cristos cu deplină autoritate.”[3]

Iată ce scrie el în primele pagini ale cărţii: “[Harul] este costisitor fiindcă ne cheamă la ucenicie; e har, fiindcă ne cheamă să-L urmăm pe Isus Cristos. E costisitor fiindcă îi costă pe oameni propria lor viaţă; e har, fiindcă astfel ne face să trăim cu adevărat. E costisitor, fiindcă condamnă păcatul; e har, fiindcă îl îndreptăţeşte pe păcătos. Mai presupus de orice însă, harul este costisitor fiindcă a fost costisitor pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viaţa Propriului Său Fiu şi fiindcă nimic ce este costisitor pentru Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi.”[4]

Preocuparea sa fundamentală, în scrierile şi viaţa sa deopotrivă – perfect îngemănate, de altfel –,  a fost să sublinieze că harul, gratuit, nemeritat, care ne îndreptăţeşte în raport cu Dumnezeu, trebuie, prin asumarea lui personală, să conducă înspre ucenicie, sfinţire, transformare continuă prin ascultare simplă, dar radicală de Cristos.

De ce Bonhoeffer ca exemplu şi sursă de inspiraţie astăzi, într-un climat politic şi social radical diferit de cel al Germaniei naziste? Fiindcă seriozitatea în ascultare de Cristos, ucenicia radicală sunt obligaţii permanente ale oricărui creştin, în orice veac, în orice context. Într-adevăr, provocările specifice s-au schimbat. Inamicul nu este Hitler şi regimul său criminal, ci poate relaxarea morală, permisivitatea şi toleranţa ca valori cardinale în societatea contemporană. Provocarea fundamentală însă, rămâne aceeaşi – compromisul sau ucenicia radicală.

Iată cum se face, în caz că papilele voastre vi s-au împrietenit cu mâncarea condimentată orientală; în cazul de faţă, mai specific, cu mâncarea thai – o combinaţie aprigă de iute şi dulce; unii ar zice că e un “ acquired taste”:

Se iau

3 linguriţe de pastă curry roşie (stay on the safe side! cu 3 linguroaie, credeţi-ne, vreţi vrea, iraţional, ce-i drept, să chemaţi pompierii)

2 linguri (deci linguri!) de cremă de (lapte de?) cocos se pun pe foc într-o tigaie adâncă şi se amestecă până se omogenizează, adăugând treptat, până la

400ml de lapte. După ce aţi obţinut o pastă nici foarte groasă, dar nici foarte lichidă care a stat suficient pe foc încât să fie aproape de fierbere, aşezaţi în sos

500gr de bostănel galben tăiat în prealabil cubuleţe şi

5 fire de ceapă verde tăiate în bucăţi de vreo 0.75cm.  Lăsaţi dovlecelul şi ceapa în sos pentru vreo 10minute, până cubuleţe de bostănel încep să se frăgezească şi                                    înmoaie. Adăugaţi apoi

8-10 ciuperci tăiate în prealabil în bucăţi nu foarte mici şi

200-250gr de roşii cherry tăiate în jumătăţi sau chiar sferturi. Lăsaţi tot conţinutul să stea pe foc încă 5-7 minute. Nu trebuie neaparat să fiarbă. Spre final adăugaţi

câteva boabe de coriandru proaspăt mărunţite în mojar şi verificaţi gustul. Adăugaţi după gust sare sau, dacă e prea condimentat, încă vreo 1-2-3 linguri de cremă de cocos sau smântână. Şi sunteţi gata!

Bunăciunea asta se savurează cu o garnitură de orez, de tăieţei laţi sau, în cazul nostru, de tăieţei de spanac (aşa am nimerit; aşa a cumpărat Ligia de la piaţa cu produse asiatice). Observaţi poate că nu menţionez carnea. Asta pentru că e opţională. Dacă vreţi totuşi carne, puteţi să tăiaţi pieptul de pui cubuleţe şi să îl prăjiţi înainte de a face sosul. Puteţi, la fel de bine, să folosiţi creveţi, dacă vă plac şi vă ţin buzunarele. Noi am folosit o chestie descoperită recent: QUORN – un produs vegetarian pe bază de micoproteine (din familia ciupercilor şi trufelor) ce imită perfect carnea pui (bogat în proteine, şi aminoacizi, sărac în grăsimi, sărac în calorii, zero colesterol, mai ieftină decât carnea – +++!). Se cumpără în pachete de 500gr ca şi cubuleţe îngheţate. Astea le-am luat direct din congelator şi le-am trântit peste bostănelul şi ceapa scăldate în sosul mega condimentat (în cazul nostru).

Cam atât! Poftă bună şi fiţi recunoscători pentru harul comun, în toată diversitatea lui!

În final, spune Williams, “nu suntem oare cu toţii profund înclinaţi să alergăm dinspre anumite perfecţiuni (sau atribute)ale  lui Dumnezeu înspre altele? Pur şi simplu nu văd grozăvia păcatului meu, fapt pentru care dreptul suveran pe care Dumnezeu Îl are asupra mea ca şi Creator, darămite ca Răscumpărător, îmi scapă din vedere. Atunci alerg la dragostea divină, ce îmi vorbeşte duios despre compasiune şi vulnerabilitate relaţională. Sau se poate face că pur şi simplu nu văd măreţia dragostei divine, aplecarea Sa în umilinţă întru spălarea picioarelor mele şi neţărmurita smerenie a jertfei Sale de Sine. De aceea alerg înspre o autoritate supremă pe care o cinstesc cu totală abnegaţie declarând că El exercită un control desăvârşit asupra mea. Poate că în ambele situaţii vederea noastră e inoportun de mărginită. O concentrare asupra sfinţeniei divine nu ne-ar ajuta oare să depăşim impasul în care ajungem atunci când dezbatem între noi probleme ca libertatea, dragostea, suveranitatea şi controlul divin ?” (p. 179)

Sfinţenia este una dintre cele mai proeminente atribute ale lui Dumnezeu în Scripturi. O focalizare pe sfinţenia desăvârşită, invariabilă a lui Dumnezeu ne va ajuta să evităm derapajele în conceperea imaginii lui Dumnezeu. După cum afirma Williams, orbirea cu privire la propria păcătoşenie poate duce la imaginarea unui dumnezeu confecţionat din materialul moale al dragostei şi vulnerabilităţii. Alunecăm astfel, din nou, înspre o proiecţie feuerbachiană a unor aspiraţii şi idealuri umane. Tot aşa, copleşit de propria păcătoşenie în lumina unui dumnezeu construit tot prin reducţie şi proiecţie umană, ni-L vom închipui ca un despot autoritarist, cârmuitor a toate, şi ne vom supune zdrobiţi Lui. De aceea sfinţenia incomparabilă a lui Dumnezeu poate constitui un bun corectiv al imaginilor pe care le construim despre Dumnezeu. El este Avva, Tatăl iubitor din ceruri, dar şi Cel al Cărui nume este SFÂNT. El este Domnul Savaot, Regele Regilor – Regele înconjurat de serafimi care rostesc solemn neîncetat: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3).

Williams scrie : “Dorinţa de a combate controlul (divin – adăugarea mea) înseamnă eliminarea sfinţeniei. Nu e oare tocmai sfineţenia grozavă a lui Dumnezeu ce ne păzeşte de vorbirea în chip uşuratic de vulnerabilitate reciprocă şi reciprocitate simetrică în relaţiile divino-umane ? Această întrebare retorică nu încearcă să răspundă la numeroasele întrebări despre natura relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni, întrebări ce adesea primesc expresie acută în problema rugăciunii. Însă de cum adăugăm  “care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău” la “Tatăl nostru,” ne vine în minte sfinţenia divină. Dacă suveranitatea divină este o suveranitate a dragostei, ea este o suveranitate a dragostei sfinte sau suveranitatea dragoste Celui Veşnic Sfânt. Dragostea nu poate fi înţeleasă independent de sfinţenie.” (p. 180)

Suveranitatea divină, concepută în tradiţia calvinistă în termenii unui controlul exhaustiv, şi-a întemeiat de-a lungul timpul o reputaţie negativă, poate şi din cauza abuzurilor în plan politic şi eclesial ce au rezultat printr-o defectuoasă aplicare a ei, dar şi pe fondul consolidării în modernitate a libertăţii ca virtute supremă. Williams sugerează că sfinţenia divină poate redresa conativitatea negativă a controlului, aruncându-l într-o cu totul lumină, şi anume, în lumina legăturii indisolubile între controlul divin şi sfinţenia divină. Calvin însuşi, socotit de mulţi progenitorul unei noţiuni oprimante a suveranităţii a fost preocupat să sublinieze că puterea suverană a lui Dumnezeu nu trebuie niciodată tratată în izolare faţă de înţelepciunea, dreptatea, îndurarea, bunătatea Sa.

Iată ce spune Williams într-un pasaj deosebit de elocvent : “Suveranitatea controlului este o aspiraţie a oricărui despot ; suveranitatea sfinţeniei este realitatea ultimă a lui Dumnezeu singur. Mai mult de atât, suntem chemaţi să ne închinăm lui Dumnezeu în frumuseţea sfinţenie Sale, idee ce contrastează puternic cu afirmaţia că “Domnul este un cârmuitor totalitar” (John Frame, The Doctrine of God, p. 89).
“În contextul actual, în care puterea suverană şi dragostea paternă sunt considerate a fi într-un raport antagonic, introducerea în discuţie a sfinţeniei lui Dumnezeu poate fi o alegere salutară.” (p. 181)

Williams scrie despre doctrina suveranităţii lui Dumnezeu dintr-un unghi surprinzător, doxologic. În cazul articulării doctrinelor, spiritul speculativ poate uşor aluneca înspre cea mai sterilă şi abstractă formă de ideaţie, în care cunoscutorul uman jonglează cu concepte şi modele elaborate şi complexe, neglijând că subiectul care i-a fost dăruit spre cunoaştere este Însuşi Dumnezeul Prea Înalt. Williams caută să atragă atenţia asupra unei astfel de metodologii teologice ireverenţioase, proponând o apropiere în cheie doxologică de problema suveranităţii divine şi a libertăţii umane.

Redau mai jos câteva pasaje pe care le comentez pe scurt:

“Dacă Dumnezeu este capabil să creeze şi să vorbească, să se întrupeze, şi să asigure viitorul ultim pe care şi-L doreşte, e greu de înţeles în ce fel depotenţializarea sau reconfigurarea divinităţii Sale în vederea rezolvării unora dintre dificultăţile noastre personale concordă cu aceste convingeri. Dacă Dumnezeu nu este invariabil capabil să stârpească răul, e foarte probabil că am schimbat regulile gramaticale ale credinţei ancorate în puterea lui Dumnezeu de a crea, revela, de a se întrupa şi de a domni escatologic.” (p. 171)

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este capabil să îşi angajeze creaturile, mai întâi aducându-le în fiinţă, vorbindu-le “prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri” şi, “la sfârşitul acestor zile” (Evrei 1:1-2), întrupându-se, pentru a face posibilă reconcilierea lor cu Sine, prin Fiul – şi Scriptura mărturiseşte amplu în privinţa aceasta – , atunci limitarea dictată antropologic a puterii şi atributelor sale divine încalcă mărturia Scripturii şi deci produce o evanghelie falsă (vezi Galateni), “de obârşie omenească” zidită pe o înţelegere antropocentrică a conceptelor de libertate şi dragoste. Se schimbă astfel regulile gramaticale ale credinţei bazată pe mărturia biblică, iar vorbirea despre Dumnezeu se prăbuşeşte feuerbachian în vorbire despre om (God-talk – human-talk).

Williams scrie: “Discuţia teologică despre cum trebuie aşezată suveranitatea divină în relaţie cu libertatea pare ori să înceapă ori să se mişte rapid înspre punctul în care Dumnezeu este imaginat a fi o persoană individuală mult mai ilustră decât noi înşine.”

Comentariul meu: O anumită partidă teologică îl aseamănă pe Dumnezeul cârmuitor cu un tiran care dictează tot ceea ce facem ca oameni, şi drept urmare respinge o suveranitate ce implică un grad absolut de control. Alţii îl asemuiesc pe Dumnezeul cârmuitor cu un rege benevolent a cărui drept, nu doar putere, de a cârmui este fundamental şi absolut, drept urmare îl acceptă şi I se supun. Williams propune pentru a complementa ambele imagini derivate/derivabile din Scriptură imaginea escatologică a domniei lui Dumnezeu, imagine prezentată în, printre alte pasaje, Isaia 6:1, şi în mod amplu în Apocalipsa (e.g. 4:3) Toate aceste imagini prezintă un Dumnezeu în faţa Căruai răspunsul cel mai adecvat, în vederea unei percepţii corecte a Persoanei Sale, este închinarea reverenţioasă. Bauckham, vorbind despre teologia Apocalipsei, sugerează, “incomparabilitatea suveranităţii lui Dumnezeu” redată printr-o minuţioasă evitare a antropomorfismelor, ce descurajează imaginarea lui Dumnezeu în termenii personalităţii umane. Williams aminteşte de o formulare din Ezechiel 1:28 (redau în engleză) “the appearance of the likeness of the glory of God” despre care George Caird spune că asigură o “întreită protecţie de literalitate”.

Williams vorbeşte apoi despre posibilitatea gândirii pure de a se concentra asupra unor probleme ca păcatul, libertatea şi justificarea ajungând chiar la concluzia că pot ajunge să fac o faptă bună întru totul lipsită de păcat. Dar, zice el “în prezenţa lui Dumnezeu însă, gândul acesta este demascat în toată nevrednicia lui şi înlăturat.”

“Înaintea acestei prezenţe, imaginată în Scriptură pentru a sublinia că imaginea nu poate reda supremţia lui Dumnezeu, problema libertăţii mele în raport cu Regele Dumnezeu tinde să se pipernicească sau să pară oarecum jalnică în forma în care o înţelegem noi de obicei. Acest Dumnezeu poate cârmui în cele mai mici amănunte fără vreo urmă de despotism uman. Tot aşa, poate alege să facă posibil orice tip de libertate fără să-Şi compromită în vreun fel suveranitatea. Măreţia suveranităţii Sale nu rezidă direct nici într-un control meticulos al tuturor lucrurilor, dar nici în cedarea unui spaţiu nesupus omnideterminării Sale. În închinare descoperim că măreţia suveranităţii rezidă în simpla fiinţă a lui Dumnezeu. Închinarea este contextul potrivit al gândirii teologice, iar când frica de suveranitate ocupă locul central în închinare, poate părea că bătălia de tip cârmuire-versus-reciprocitate pe care o găsim uneori în teologie se dă pe câmpul unei înţelegeri excesiv antropomorfice a lui Dumnezeu.” (p. 174)

Cu alte cuvinte, imagistica biblică a suveranităţii, deşi întru totul inspirată, rămâne un limbaj acomodat (în sensul dat de Augustin şi în mod special de Calvin termenului “acomodare”), ce trebuie tratat cu seriozitate şi cu sporită atenţie pentru a se evita interpretarea literalistă, pe de o parte, dar şi sub-interpretarea, pe de alta, ambele poziţii ducând la excese periculoase şi cu implicaţii teologice vaste. Nu e atât de clar însă ce vrea să spună Williams afirmând că “măreţia suveranităţii rezidă în simpla fiinţă a lui Dumnezeu” dacă e să ţinem cont de faptul că la “simţa fiinţă a lui Dumnezeu” nu avem acces epistemic direct, independent de Scriptură ca mijloc prin care Dumnezeu se proiectează pe Sine pentru a ni se face cognoscibil.

Libertatea supremă, pe care suntem suntem îndreptăţiţi şi chiar trebuie să o râvnim este libertatea de a ne închina şi de a asculta. Individualitatea, spune Vanhoozer,  ţine mai mult de capacitatea de a răspunde (“Iată-mă” – Samuel) decât de a (ne) afirma (“Cuget, deci exist” – Descartes). În engleză, “Individuality is more a matter of answerability (“Here I am”) that of assertability (“I think, therefore I am”) (Kevin J. Vanhoozer, Remythologizing Theology. Divine Actions, Passion, and Authorship, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010, p. 319). Cred că la fel se poate spune şi despre libertate. Suntem cu adevărat liberi când răspundem chemării divine, prin închinare şi ascultare.

“Dacă acest om (Isus Cristos) îşi va exercita sau va vrea să îşi exercite suveranitatea asupra mea printr-un control meticulos al tutuor lucrurilor nu îi voi flutura prin faţa ochilor o libertate personală, pe care îi cer să o respecte. Nici nu îl voi învăţa ce I se cuvine şi ce nu I se cuvine dumnezeirii, dacă îmi va ceda un spaţiu nesupus determinării Sale în care să-mi exersez libertatea. Ideea fundamentală pe care vreau să o subliniez este că ori de câte ori ridicăm problema suveranităţii în raport cu libertatea şi controlul divin ar trebui să ne întrebăm mereu ce fel de Dumnezeu sau ce fel de Isus avem înaintea ochilor.” (p. 175).

Din nou reiese importanţa respectării imaginii lui Dumnezeu pe care El Însuşi a “proiectat-o” în Scriptură printr-o pluralitate de forme literare şi în mod plenar în persoana lui Isus Cristos. La întrebarea “ce fel de Dumnezeu sau ce fel de Isus avem înaintea ochilor” vom răspunde doar apropiindu-ne mereu şi mereu, în studiu şi supunere,  de autoprezentarea Sa în discursul divin – Scriptura. Doar în felul acesta ne vom putea păzi de gestul teologic de maximă aroganţă, acela de a-i impune lui Dumnezeu standarde şi criterii cu privire la fiinţa Lui şi interacţiunea cu lumea dictate de preocupările şi nevoile umane. Singura şansă ca teologia să nu cadă în antropologie este de a fi informată şi reformată în permanenţă de discursul biblic, tratat cu maximă seriozitate interpretativă.

“Isus Cristos, centrul interacţiunii economice a lui Dumnezeu cu creaţia Sa, El Însuşi una cu Tatăl, prin care, dacă L-am văzut pe El, L-am văzut pe Tatăl – în raport cu El trebuie să înţelegem suveranitatea lui Dumnezeu.” (p. 178) E lăudabilă orientarea cristologică, în manieră barthiană, a discuţiei despre suveranitate. De prea multe ori suveranitatea lui Dumnezeu e discutată pe tărâmul speculativităţii sterile, cu vocabulare conceptuale antropocentrice, străine de forma supremă de revelare a lui Dumnezeu în Isus Cristos. Gândirea noastră despre suveranitatea lui Dumnezeu este păzită de excese doar atunci când “este centrată în Cel prin care au fost făcute toate lucrurile, regele atârnat pe o cruce şi înălţat spre a avea autoritate universală, dăruit nouă ca Domn al Bisericii, a Cărui împărăţie nu va cunoaşte sfârşit, Isus Cristos, Domnul nostru.” (p. 178)

Desigur, simpla numire a lui Cristos nu are cum să rezolve dezacordurile legate de înţelegerea suveranităţii în termenii dragoste sau/şi control, determinare şi/sau dăruire de libertate etc. Doar o orientare cristologică substanţială poate spera să ducă înspre o atare rezolvare, după cum se sugera anterior.

“Există pericolul ca în dispute referitoare la natura şi maniera suveranităţii lui Dumnezeu să părem ca nişte avocaţi şi procurori ciondănindu-se înaintea scaunului judecătoresc tocmai despre caracterul Judecătorului. Nu trebuie să uităm că suntem întotdeauna pe pământ sfânt. Vorbim despre cel mai extraordinar lucru cu putinţă: cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbim şi întrebăm coram Deo.” (p. 179). Reflecţia teologică privitoare la suveranitate trebuie desfăşurată pe genunchi, în închinare, înaintea Celui Prea Înalt şi cu totul vrednic de slavă!

(va urma)

Dacă vi se pare că folosesc un limbaj prea dur, vă invit să daţi o fugă pe blogul lui Marius Cruceru, să ascultaţi cele două fişiere sau să lecturaţi transcriptul în format pdf. E vorba despre o predica a unuia Helt. Există referiri la Chris şi reiese că există o clară continuitate şi concordanţă teologică între cei doi eretici.

Ca “teaser”, îngroziţi-vă citind o selecţie personală…

——————————————————————-

“Pastorul Chris ne-a învăţat că un câine naşte un câine, din pisică iese pisică. Când întrebi oamenii: „La ce dă naştere Dumnezeu?” şi ei răspund: „Dumnezeu dă naştere unei fiinţe umane”. Nu este adevărat. Dumnezeu nu naşte oameni; un Dumnezeu dă naştere unui dumnezeu.- Aleluia! Aşa că tu eşti un dumnezeu. Asta nu o spun eu, ci Biblia pe care o citiţi voi. Puteţi să citiţi asta. – Ioan 10: 34 Isus a spus: „Sunteţi dumnezei.” Care este caracteristica de bază a unui dumnezeu? Caracteristica principală a lui Dumnezeu este că El este Creatorul.

“Mulţi dintre cei care sunt aici sunteţi aproape de miracole. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să începeţi să rostiţi Cuvântul lui Dumnezeu.-Amin, amin! – Amin? – Amin, amin! Trebuie să începeţi să vorbiţi Cuvântul lui Dumnezeu.”

“De unde vine Duhului lui Dumnezeu când conduceţi pe cineva la Domnul? Să îl luăm ca exemplu pe pastorul Răzvan pe care eu îl conduc la Domnul. De unde vine Duhul lui Dumnezeu? Din cer? De unde vine? Vine din ceruri când se converteşte? Nu.- Din mine. Din cel care se roagă. – Da. Duhul Sfânt purcede din mine în tine. (Nu pleacă, purcede, iese, ţâşneşte, se multiplică prin Cuvânt.) Tu eşti un duh dătător de viaţă, eşti un mântuitor.”

“Când Dumnezeu a creat acest vechi univers a vorbit şi a zis: Să fie lumină. De unde a venit lumina? A venit din interior. Noi având acelaşi Duh pe care-L are Dumnezeu avem Duhul lui Dumnezeu înăuntrul nostru, astfel că tot ceea ce ne dorim în viaţă avem înăuntru. Ce doriţi? Doriţi să aveţi un milion de oameni în biserica voastră? Ce vreţi? Ce vrei să vezi în familia ta? Ce vrei să vezi cu privire la veniturile tale? Ce vrei să vezi cu privire la sănătatea ta? Este în gura ta. Nu trebuie să te uiţi departe. Dumnezeu nu este acolo. Tu nu vii la Dumnezeu. Dacă te rogi şi spui: „Tată, Îţi mulţumim că putem veni la Tine.” Nu poţi veni la Dumnezeu. Dumnezeu este deja în tine. Cum se poate să vii la Dumnezeu dacă Dumnezeu este înăuntrul tău?”

“Dacă vreau să ştiu unde este Dumnezeu… Dumnezeu este înăuntrul vostru în fiecare din voi. Este doar 50% în voi? Este 80% în voi? Sau este 100% în voi? El este 100% în voi.- Amin!”

“Tu poţi crea orice. Puteţi crea orice. Ce vreţi? Este în gura voastră.”

“Dacă îi tai mâna pastorului Chris vei vedea cum iese Cuvântul lui Dumnezeu pentru că tu eşti Cuvântul lui Dumnezeu. Ştiai? Tu eşti Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup.- Aleluia! – Amin. Cuvântul spune asta nu eu. Biblia spune că Isus este Cuvântul întrupat şi tu eşti Cuvântul întrupat. Aleluia!”

“Uită-te în oglindă şi păstrează contactul vizual şi vorbeşte duhului tău; rosteşte ceea ce vrei să vezi. Spune: „Sunt bogat; eu sunt un om de succes; cel care este în mine este mai mare decât cel care este în lume.” vorbeşte-i omului dinlăuntru. Repetă acest lucru. Începe doar cu zece minute şi gradat mergi spre o jumătate de oră pe zi.”

———————————————————————————————-

“Voi nu aţi auzit ceva nou. De când umblăm aici tot asta am auzit.” – Nelu Demeter

Orice pereche de ochi, oricât de necultivaţi vizual recunoaşte reflexiv fotografia bună. Nu e mirabil? Sigur avem cu toţii un organ pentru recunoaşterea automată a fotografiilor reuşite, în care liniile cad numai bine, subiectul e bine definit şi oportun poziţionat în cadru şi “aerul”, oh, aerul, e atât de proaspăt-sincer.

Şi totuşi, oricât de simplu pare de făcut, fotografia bună nu e la distanţă de un click! de tine (de cele mai multe ori). Fotografia bună e undeva dincolo de Dealul Cadrelor Ratate, prea încărcate, dezordonate, neoneste şi trase de păr. Şi, din câte îmi dau seama, din mărunta mea experienţă, şi din citite, Dealul Cadrelot Ratate trebuie trecut de toţi călătorii care vor să ajungă la fotografiile lor bune. Totuşi, ce mi se pare interesant e că uneori o şti tu şi o ştiu criticii tăi că eşti în urcuş, pe Deal. Produci pe bandă rulantă banalităţi, locuri comune fotografice, întăreşti contururile tuturor clişeelor de pe lumea asta. Dar dintr-o dată îţi zvâcneşte din aparat o imagine care spune lămurit că ai trecut Dealul şi că ai ajuns la destinaţie. În mulţimea de rateuri se înalţă falnică o fotografie bună, simplă şi bună povestitoare. Te bucuri, ai oameni care se bucură cu tine. Eşti energizat şi motivat, şi te apuci din nou de lucru. Dar în imediat clipa următoare îţi dai seama că, de fapt, ai revenit pe costişă şi încă eşti în plin urcuş. Te opinteşti şi urci mai departe, trudind, arzând clişee după clişee… Cadrul bun a fost un dar special (toate sunt de fapt daruri), o teleportare providenţială spre destinaţie, care te-a umplut cu nădejdile şi vigoarea necesare de a-ţi continua parcursul cu obedienţă şi smerenie de ucenic.

Să ne vedem dincolo de Deal…

(Gândurări ivite în urma unei răsfoiri a excelentului portofoliu virtual al lui Silviu Gheţie,)

Visul spart al copilăriei

Aşteptare

St. Donard’s

(p.s. – dintr-un motiv necunoscut mie, se pare că atunci când au fost micşorate, fotografiile şi-au pierdut din claritate şi au, după cum se poate vedea, un aspect uşor cam difuz. De aceea sfatul meu este să daţi click pe fiecare imagine în parte, ca să o vedeţi la rezoluţie nativă. Calitatea imaginii va creşte semnificativ. Şi încă un lucru… treceţi, vă rog, peste comentariile legate de calitatea imaginii, înţelegând limitările pe care le impune un banal point and shoot. Provocarea este să vizualizaţi imaginile de mai jos în cheie DSLR-istică )

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

9b.

10.