Intuitiv şi vag anamnezic, dacă nu bine informat şi temeinic, ştim cu toţii ce sunt sufixele. Le-am învăţat în clasele de gimnaziu pe vremea când construiam „familia lexicală” a cuvintelor productive. Pornind de la „rădăcina cuvântului” sau „tema” lui (în terminologia pe care urma să o aflăm ulterior) derivam copios şi imaginativ cuvinte care-mai-de-care mai năstruşnice, căzând de multe ori în capcanele inofensive ale diminutivelor şi augmentativelor. În liceu am aflat că atât prefixele (+prefixoidele), cât şi sufixele (+sufixoidele) stau sub cupola generoasă a afixelor, termenul generic prin care se desemnează un grup de litere aflat la începutul sau sfârşitul unui cuvânt cu ajutorul căruia se construiesc noi cuvinte, rude de diferite grade cu „tema”: copii, copilaşi, nepoţi şi strănepoţi etc. Derivarea cu sufixe, într-o limbă derivativă, româna, ca şi latina, este unul dintre principalele mijloace de creaţie lexicală, mult mai răspândită decât derivarea cu prefixe. Dintre cele peste 600 de sufixe existente în limba română[1] , sufixul rar „-ar” se încadrează, după Teodor Hristea, în categoria sufixelor de nume de agent (e.g. lăutar, hornar 
, argintar, arhivar, pădurar). Pornind de la această încadrare, vom spune că GÂNDUR-AR-ul este un: făuritor şi lămuritor (cu iz de participiu) de gânduri , o persoană care sortează, clasează, depozitează, arhivează gânduri….dar în ce? Răspuns: în GÂNDURAR-ul său.
Dar sufixul „-ar” mai trimite aluziv şi la cuvintele „umbrar”, „insectar”, „ierbar”, deci şi la spaţiu şi lucruri, nu numai la „agenţi”. În acest sens, GÂNDURAR-ul este un spaţiu al gândurilor, al gânduralităţii, prin inducţie semantică, un umbrar gândural sub care voi, cititorii mei dragi, să vă răcoriţi niţel în timpul arşiţelor interioare.
[1] Hristea, Teodor, PROCEDEE INTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI, Capitolul III din volumul: Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, (ediţia citată), 1984, p. 66-90, http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dominte/8-1.htm
mi-a placut. ‘dulapul cu ginduri’…