“în” şi “sub” GÂNDURAR-ul lui natan

Anunţ cu bucurie şi entuziasm apariţia autobiografiei spirituale a lui C.S. Lewis, “Surprins de bucurie. Povestea unei convertiri”, la Editura Humanitas. Ştiam de ea de ceva vreme de la traducătorul ei, Emanuel Conţac, a.k.a Vaişamar (Sincere felicitări!), şi iată că după 2 ani, 6 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, cum atât de precis a contabilizat scurgerea timpului, îi apare bucuria în limba română.

Cumpăraţi şi citiţi cartea ca să vedeţi încă o dată că religia creştină e departe de a fi pentru cei bătuţi în cap, impresionabili şi superstiţioşi. Surprins de bucurie e una dintre multele mărturii că oameni respectabili, intelectuali de rasă, lucizi, cu spirit critic se întorc la Dumnezeul creştin nu pentru a abdica de la vocaţia lor intelectuală, ci pentru a-i da sens, angajându-se în slujba Celui “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3).

Câteva date biografice:

CLIVE STAPLES LEWIS (1898–1963) s-a nãscut la Belfast, într-o familie anglo-irlandeză a cărei pasiune pentru lecturã i s-a transmis şi lui de la o vârstă fragedă. De îndată ce a învăţat să scrie, a trecut la primele exerciţii literare – povestiri despre „şoricei îmbrăcaţi în zale“ şi isprăvile lor cavalereşti. La patru ani le punea deja în vedere apropiaţilor că doreşte să i se spună „Jacksie“, devenit mai târziu „Jack“. Tot în copilărie trăieşte întâia oară Bucuria, o experienţă fundamentală, a cărei semnificaţie avea s-o expunã pe larg în autobiografia sa spiritualã, Surprins de Bucurie (1955). A renunţat la creştinism, după propriile spuse, la 13–14 ani, când era elev la Cherbourg House, o şcoală elementară particulară din Malvern, mai ales ca urmare a învăţăturilor heterodoxe ale intendentei şcolii, Miss G.E. Cowie. După o şedere de un an la Colegiul
Malvern, a luat lecţii cu un profesor particular, W.T. Kirkpatrick, sub a cărui îndrumare a câştigat o bursă de studii la Oxford. În 1925 a fost ales fellow al Colegiului Magdalen, unde va preda aproape trei decenii, pânãă la ocuparea catedrei de literaturã engleză medievală şi renascentistă de la Cambridge (1954). În 1929 revine la creştinism sau, mai exact, la teism, ca „cel mai şovãielnic şi mai abătut convertit din toată Anglia“. Până a ajunge însă la credinţa că „Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu“ aveau să mai treacă doi ani. În 1933 publică The Pilgrim’s Regress. În următorii treizeci de ani scrie numeroase alte lucrări de apologetică sau spiritualitate creştină: Miracles, The Four Loves, The Problem of Pain (trad. rom. în volumul Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Humanitas, Bucureşti, 1997), The Screwtape Letters (Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, Bucureşti, 2003), Mere Christianity (Creştinism, pur şi simplu, Humanitas, Bucureşti, 2004), The Great Divorce, A Grief Observed. În paralel, publică science-fiction (Space Trilogy) şi literaturã pentru copii (Cronicile din Narnia, Rao, Bucureşti, 2006), abordând subiecte de inspiraţie creştină.
Între numeroasele sale lucrări ştiinţifice se detaşează The Allegory of Love: A Study in Medieval Tradition, Rehabilitations and Other Essays şi English Literature in the Sixteenth Century Excluding Drama.

Cartea urmează să apară curând în librării. A apărut deja pe site-ul editurii de unde poate fi comandată.

Proprietari de blog şi site-uri, aveţi toată libertatea să preluaţi ştirea şi să promovaţi cartea!

Felicitări Vaişamar!

O improvizaţie pe un text de Kim Fabricius

Petru: Ăăă, Doamne…

Isus: Da, Petre…?

Petru: Ştii, am stat să mă gândesc…

Isus: Ia zii, vrei să începem ziua cu o minunică, ei?

Petru: Nu, serios acuma, chiar am stat să mă gândesc…

Isus: La ce, Petre?

Petru: La misiune… şi la viitor

Isus: Hmm, ai trecut la escatologie, ei?

Petru: Esca… sca.. esca tologie CE??

Isus: “Escatologie”, Petre. “Lucrurile de pe urmă” - moartea, judecata, raiul, iadul - sfârşitul lumii; lucruri de felul ăsta. Tu ai spus că te-ai gândit la viitor…

Petru: Nu chiar aşa departe. Ştii, mă gândeam mai degrabă la viitorul apropiat.

Isus: La ce anume?

Petru: Păi află, Doamne, că nu se mai poate în felul ăsta!

Isus: În ce fel, Petre?

Petru: Păi ca şi “crinii de pe câmp”, cum zici tu. Tu spui că ei nu se îngrijorează cu privire la viitor, aşa că nici noi n-ar trebui să ne îngrijorăm. Hai să fim serioşi, Doamne. Revino-ţi! Noi suntem într-un câmp de misiune, nu de flori. Dacă e să mergem şi să vestim Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să facem din timp nişte planuri serioase. “Miei în mijlocul lupilor”, ai dreptate! Ne mânâncă de vii.

Isus: Ce zici dacă ţi-aş spune să luaţi cu voi nişte sos barbecue ca să le cadă bine?

Petru: Hai fii serios, Doamne. Eu unul vorbesc foarte serios.

Isus: Bine, Petre, ia spune-mi ce planuri ai.

Petru: Teoria managementului.

Isus: Poftim?

Petru: Teoria managementului, Doamne. N-ai citit ultimul număr din Ierusalimul Financiar? Articolul e de milioane. Avem nevoie de un sistem.

Isus: Sistem?

Petru: Da, avem nevoie de un sistem. Avem un produs şi trebuie să-l vindem - trebuie să fim productivi - şi ca să fim productivi avem nevoie de un sistem. Eficienţă - ăsta e cuvântul-cheie.

Isus: Aham…

Petru: Trebuie să ne fixăm obiective şi să stabilim target-uri şi trebuie neaparat să prioritizăm (sic!)

Isus: “Prioritizăm”?

Petru: Da, adică hai să fim serioşi… cu cine începem? Cu vameşii şi păcătoşii? Halal priorităţi!

Isus: Petre, ai grijă cum vorbeşti…

Petru: Unde am rămas? Oh, da, avem nevoie de un sistem de monitorizare, analiză şi evaluare.

Isus: Sigur că da…

Petru: Mă gândeam la o cercetare de piaţă şi la o echipă de estimare a performanţei. Ah, şi sigur o să avem nevoie şi de un director financiar.

Isus: Dar deja l-am numit pe Iuda ca şi casier.

Petru: Proastă alegere conform testului Micah-Baruch care i l-am aplicat în cadrul grupului de selecţie coordonat de mine şi Iacov.

Isus: Buun, tu la cine te gândeşti?

Petru: Păi am început deja să alcătuiesc o listă cu nume şi desigur în problema asta o să ai mare nevoie de un consilier personal pe probleme financiare. Şi prima mea sarcină va fi stă formulăm o declaraţie de misiune şi obiective.

Isus: Categoric

Petru: Îţi dai seama că nici măcar telefon mobil sau laptop nu avem? Oh, era să uit… şi trebuie neaparat să ne facem blog.

Isus: Blog? Dar înţeleg că Matei a început deja să scrie câte ceva… Şi te rog lămureşte-mă de unde vine cuvântul blog. Are cumva vreo legătură cu dema-gog?

Petru: Doamne, tu chiar creză că glumesc? Cu o aşa atitudine nici nu mă mir că am ajuns în starea în care suntem. Dar…gata! Pân’-aici! De acum încolo vom lucra organizat, instituţional, profesional şi nu vom mai face chestii improvizate. În sfârşit ai să lucrezi şi tu conform agendei pe care trebuie neaparat să o planificăm temeinic. Numai aşa ne asigurăm viitorul, nu risipind timpul pe lepădături şi netrebnici. Nu ştii tu care-i vorba ce circulă în popor? Timpul e dinar, ba… din aur!

Isus: Aşa deci. O să începem să fim profitabili. Înţeleg…

Petru: Aşa e!

Isus: Şi plin de succes, nu?

Petru: Da, Doamne. Aşa!

Isus: Şi respectaţi, admiraţi şi lăudaţi, nu?

Petru: Da, deja te văd apărând pe coperta revistei Chronos sub titlul: “Isus din Nazaret: OMUL ANULUI 30 A.D.”!

Isus: (râde)

Petru: Ce-i aşa de amuzant, Doamne?

Isus: (râde şi mai tare)

Petru: De ce râzi?

Isus: (se prăpădeşte de râs)

Petru: (apăsat, răstit) Doamne Isuse!

Isus: Petru, ai uitat ceva absolut fundamental.

Petru: (cu aroganţă) Ce anume?

Isus: Regula “NU MĂ LUAŢI DREPT TÂMPIT“

Jurnalistul englez Steve Turner scrie un crez satiric al vremurilor noastre pe care Ravi Zacharias îl preia în cartea sa “Can Man Live Without God”. Îl redau mai jos în engleză şi vă învit să vă cutremuraţi.

We believe in Marxfreudanddarwin

We believe everything is OK

as long as you don’t hurt anyone,

to the best of your definition of hurt,

and to the best of your knowledge.

We believe in sex before, during, and after marriage.

We believe in the therapy of sin.

We believe that adultery is fun.

We believe that sodomy’s OK.

We believe that taboos are taboo.

We believe that everythingţs getting better

despite the evidence to the contrary.

The evidence must be investigated

And you can prove anything with evidence.

We believe there’s someting in horoscopes,

UFO’s and bent spoons;

Jesus was a good man just like Buddha,

Mohammed, and ourselves.

He was a good moral teacher although we thing

His good morals were bad.

We believe that all religions are basically the same -

Atleast the one that we read was.

They all believe in love and goodness.

They only differ on matters of creation,

sin, heaven, hell, God, and salvation.

We believe that after death comes the Nothing

Because when you ask the dead what happens

they say nothing.

If death is not the end, if the dead have lied, then it’s

compulsory heaven for all excepting perhaps

Hitler, Stalin, and Genghis Khan.

We believe in Masters and Johnson.

What’s selected is average.

What’s average is normal.

What’s normal is good.

…

We believe that man is essentially good.

It’s only his behavior that lets him down.

This is the fault of society.

Society is the fault of conditions.

Conditions are the fault of society.

We believe that each man must find the truth that

is right for him.

Reality will adapt accordingly.

The universe will readjust.

History will alter.

We believe that there is no absolute truth

excepting the truth

that there is no absolute truth.

We believe in the rejection of creeds,

and the flowering of individual, free though.

Postscript

“Chance”

If chance be

the Father of all flesh,

disaster is his rainbow in the sky,

and when you hear

State of Emergency!

Sniper Kills Ten!

Troops on Rampage!

Whites go Looting!

Bomb Blasts School!

It is but the sound of man

worshipping his maker.

“Biblia o fost scrisă de nişte escroci. Îs nişte aiureli. Ascultă-mă ce-ţi zic. Avraam? Păi ce-o fost ăla? Un profet? Da de unde. Un fel de zeu.”

Am geamul deschis. Până nu demult am crezut că îmi aerisesc camera. Acum sunt sigur că mi-o poluez, nu cu aer, ci cu propagandă ateistă. La Tony, vecinul de vizavi, un fost campion la caiac canoe, bătrân şi flecar, a sosit un prieten de pahar. Am auzit câteva frânturi de conversaţie şi mi-a fost destul să înţeleg că a primit ca musafir un ateu care îi îndrugă enormităţile darwiniste şi îi denigrează Scriptura numind-o “o treabă a unor escroci”, plină de aiureli şi , basme şi chestii neştiinţifice. Asta îl dă gata pe Tony. NEŞTIINŢIFIC. Un aşa sublim neologism  îl lămureşte pe Tony că Biblia nu e de el. Mă cutremur auzind cum Evanghelia e batjocorită în felul ăsta la doar câteva zile după sărbătorirea celui mai important moment din istorie, învierea Fiului lui Dumnezeu, şi îmi planific o discuţie cu otrăvitul meu vecin.

Câtă nevoie e de oameni care să fie “totdeauna gata să răspundă oricui va cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15). Iar nădejdea care ne-a fost dată nu înşeală, ci este certificată de Duhul Adevărului care sălăşluieşte în noi. Nu avem o credinţă oarbă, aşa cum ne acuză mereu ateii, ci una cu vedere limpede a mărturiilor creaţiei şi descoperirii dumnezeieşti. Această credinţă trebuie exprimată şi “făptuită” (“tradusă” în fapte)

(Pentru cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit şi minţi de înţeles atare giumbuşlucuri lingvistice cu oareşce promisiuni de conciliere teologică): Credinţa trebuie să făptuiască şi faptele trebuie în-credinţate!

“When Nietzsche Wept” (2007) - o producţie independentă, low-budget a lui Pinchas Perry. Ecranizare după romanul omonim al psihoterapeutului Irvin D. Yalom. Nu e un film biografic în sens strict, care să urmeze cu fidelitate toate sinuozităţile biografiei lui Nietzsche, deşi sunt destule aspecte istorice care au fost încorporate. Amintim patologia lui Nietzsche, care în 1882, anul în care se petrece acţiunea filmului, începea doar să prefigureze prin simptomuri răzleţe şi un psihic încordat colapsul total din 1890, eşecul în dragoste (episodul Lou Salome), relaţia de tip tată-fiu/maestru-ucenic dintre doctor vienez Josef Breuer şi tânărul student la medicină Sigmund Freud (în film, Siggy) în anii de formare a acestuia din urmă, în zorii psihanalizei freudiene. Cazul Bertha Pappenheim (cunoscut ulterior ca Fraulein Anna O), celebru în istoria psihanalizei, este exploatat şi el în film ca suport explicativ pentru obsesia lui Breuer şi criza sa de semnificaţie (mid-life or not).

Acţiunea filmului se petrece în anul 1882 pe când Nietzsche ducea o viaţă nomadă, hoinărind prin marile oraşe ale Europei. Lou Salome, fosta sa iubită care nutrise pentru filozof nu mai mult decât fascinaţie pentru intelectul său vibrant, îi cere lui Josef Breuer, un celebru doctor vienez, să îl accepte pe Nietzsche ca şi pacient şi să-l vindece de… deznădejdea sa profundă şi de gândul sinuciderii. Iniţial refuză, dar apoi, la insistenţele acesteia, dar şi intuind o interacţiune fertilă, acceptă să se ocupe de filozoful cu “tendinţe suicidale şi disperare abisală” sub masca doctorului care-i va trata strict boala fizică. De ce acest tertip? Fiindcă Nietzsche nu-şi poate trăda ideile filozofice, prin urmare “ar refuza orice situaţie în care să simtă că e forţat să-şi predea puterea altui om”, fie el chiar şi doctorul a cărui intenţie e să-l vindece. Ceea ce urmează e o relaţie ambiguă în care rolurile pacient-medic se inversează. Doctorul devine pacient, iar pacientul doftoreşte.

Forţa filmului rezidă în substanţa sa ideatică, în ping-pongul de idei şi frământări filozofice dintre Breuer şi Nietzsche, care salvează prestaţia modestă, pe alocuri chiar penibilă, a actorilor.

E un film care, dacă era nevoie, ne aduce aminte cât de fascinant este Nietzsche. Povestea lui musteşte a disperare şi a refuz înverşunat. Un om care a asfixiat adevărul doar ca să descopere că el însuşi se asfixiază în aerul demenţial şi pestilenţial al cadavrului Dumnezeului căruia el i-a constatat moartea. Nu trebuie uitat: Nietzsche nu este, în sens profund, asasinul lui Dumnezeu, în ciuda antiteismului său virulent şi explicit din cărţile sale, ci mai degrabă medicul legist şi simultan profetul erei post-creştine neîncheiate până astăzi. Influenţa sa este colosală în dezvoltarea filozofică şi teologică de după el. E ceva sfâşietor de trist în destinul lui Nietzsche. Un om în curţile adevărului, care a putut spune odată în revărsarea ingenuă a sufletului său

I have firmly resolved within me to dedicate myself for-
ever to His service. May the dear Lord give me strength
and power to carry out my intention. . . . Yes, dear Lord,
let thy face shine upon us forever! Amen!
—Aus meinem Leben

ajunge să-şi piardă minţile, probând în tragica sa viaţă consecinţele înăduşirii Adevărului. Nietzsche demonstrează cu prisosinţă că cei care resping adevărul revelat în Scripturi, îl înăduşă, sunt damnaţi să îl împlinească în toată negativitatea sa. E poate cea mai tulburătoare ironie a vieţii. “Nebunul zice în inima Sa: <Nu este Dumnezeu>” (Ps. 14). Ateul, deci, se supune unei autoîndoctrinări asidue, violentând firescul adevărului existenţei lui Dumnezeu mărturisit deopotrivă în realitatea exterioară a creaţiei (Ps. 8.3-4; Ps. 19.1-3), cât şi în inima care “zice din partea Ta: <Caută Faţa Mea!>. Nebunul trebuie să-şi supună violent inima spunându-i un neadevăr, intoxicând-o cu propagandă până la nebunie şi moarte. Nebunul suprimă astfel mărturisirea inimii. Şi ce e suprimarea inimii dacă nu supremul act de nebunie care-şi găseşte cea mai cutremurătoare concreteţe în suprimarea vieţii înseşi. Când te lupţi împotriva ta însuţi, atacându-ţi propria inimă prin înăbuşirea mărturiei ei, soarta ta nu poate fi alta decât moartea precedată de nebunie.

“Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit.” – Romani 1.19-22

Sau, pe englezeşte, o generaţie pierdută în “MySpace”, cea mai populară platformă de interacţiune socială de pe internet (110 milioane conturi), alături de Facebook (60 milioane) şi Hi5, pe gura noastră de plai-rai. Informaţii mai multe sunt oferite de către Daily Mail într-un articol care menţionează date îngrijorătoare cu privire la fenomenul internetizării vieţii copiilor sub 16 ani. Deşi datele statistice provin din contextul britanic, nu cred că cifrele ar fi cu mult diferite la noi în ţară, acolo unde există acces la computer. Viaţa reală, nepixelată a devenit plicticoasă. Totul se petrece pe ecran. Accesul la violenţă, pornografie e neîngrădit. Ne mutăm viaţa în virtual. De ce??

În ce?? - iată întrebarea!

Despre ce e vorba? Despre o campanie de artă urbană (cu tentă creştină? evanghelistică?) în faza de stingere,  cu abţibilduri roşii şi scris alb lipite pe porţi, cutii de gaz, stâlpi, geamuri şi panouri publicitare. “Eu cred” e mesajul suspendat lipit pe Arad cu care nu rezonez deloc.

Sunt indignat şi tulburat de fiecare dată când trec pe lângă un “Eu cred”. Ce ratare! Şi asta nu pentru că aş fi ateu. Nu pentru că aş fi prins în plasa raţionalismului. Nu pentru că “The God Delusion” a lui Dawkins sau “God is not great: How religion poisons everything” a lui Hitchens, cărţile care marchează revirimentul ateismului în contextul contemporan, mi-ar fi scos ochii credinţei. CI pentru că dincolo de abţibildurile alb-roşii intuiesc o neputinţă evanghelică, o jumătate de mărturie, jalnică, laşă, incompletă şi total ineficientă.

De ce? Fiindcă “Eu cred” nu e destul. Astăzi, problema e departe de a fi dispariţia credinţei per se.  Se poate deplânge şi răspunde dispariţiei credinţei în Dumnezeul Scripturilor. G. K. Chesterton spunea un lucru tulburător: “When people stop believing in God, they don’t believe in nothing, they believe in anything” (Când oamenii încetează să mai creadă în Dumnezeu, problema va fi nu că nu vor mai crede nimic, ci vor crede orice). Credinţa n-a dispărut. Sunt destui nătărăi care cred în mături zburătoare, în plumb preschimbabil în aur, în o mie şi o sută de universuri paralele, în reîncarnare, chiar şi în… credinţa însăşi (autoreferenţială), dacă e să mă refer la ghivecismul misticoid de tip new age.

(Şi) Eu cred ÎN Dumnezeu, dacă asta aţi vrut să spuneţi, băieţi, dar v-a fost ruşine.

Aşadar nu “falling in love”, ci “climbing in love”/ urcare în dragoste”, căci în dragoste nu există cădere, doar coborâre de Sus şi urcuş sacrificial. Observaţi ce munte abrupt e dragostea în Corinteni 13? Ce pieptiş se urcă în dragoste? Deşi capitolul e recitat cu glas suav şi gene fâlfâinde, dragostea din Corinteni 13 is, by all means, hard work, urcuş anevoie de imitare a lui Cristos. Răbdarea îndelungă, umplerea de bunătate, smerirea, acoperirea, nădăjduirea sunt piscuri înalte la care se ajunge cu sudoare, icneli şi dăruire până la epuizare.

Dar atunci cineva s-ar putea să se întrebe: “chiar aşa de sobră să fie dragostea? Unde-i romantismul?” Da, într-o astfel de înţelegere, Dragostea e sobră. La urma urmei are de a face cu moartea, moartea faţă de sine, iar moartea e o chestiune sobră (vezi Cântarea Cântărilor 8.6-7 unde apar explicită alăturarea dragoste-moarte). Romantismul deci? Culesul de flori, v-aţi ascunselea, zâmbetele şi împletitul de cununi din timpul urcării…

Odată cu postul ăsta inaugurez noul widget box.net (negru şi mare în sidebar) care vă permite să ascultaţi muzicile mele chiar aici pe blog. Dacă tot e 28 februarie, ascultaţi piesa omonimă din widget a unei trupe care din păcate a dispărut din peisajul muzical evanghelic. Era un sunet proaspăt şi original în contextul în care noi importam copios şi indistinct praise&worshipul american. Dar despre creştina muzică (românească şi nu numai)… altădată, că-i lung şi lat şi controversat subiectul.

Cinema Paradiso fie-vă balsam!

La mulţi ani, Filip!

Spuneam în post-ul trecut că prezenţa cuvântului iubire/love/dragoste în destule expresii (de tipul “to fall in love”) creează confuzii, fiindcă prezintă dragostea acolo unde ea de fapt nu e. Drept urmare, avem adesea de a face cu lachei (îi mulţumesc Albastrului pentru imagine! Sper să nu se supere că o folosesc) care conduc impostoare care se dau drept alteţa sa Dragostea. Aşadar, cu exemplul ăsta în minte, încercarea mea e aceea de demascare a impostoarelor. Şi ce demascare mai eficientă decât o descriere bună şi temeinică a autenticului, a Dragostei înseşi. Şi ce descriere mai bună decât o metaforă (paradigmatică, definitorie) care să-i surprindă esenţa?

O observaţie: Dumnezeu nu s-a îndrăgostit de lume, ci a iubit-o (Ioan 3.16)

O întrebare: De ce nu “cădem în dragoste” faţă de orfani, faţă de copiii străzii, bătrânii abandonaţi din azile etc.?

Un răspuns: Pentru că dragostea nu “cade” . Ne vine de sus, dar vine coborând. Şi între coborâre şi cădere e o diferenţă colosală. Cristos n-a “căzut” din cer pe pământ, ca îngerul din povestea lui Marquez (“Un domn foarte bătrân şi cu aripi”), ci “a coborât” la noi – voluntar, controlat, responsabil. Dragostea coboară, se coboară la noi (“Dragostea constă în aceasta: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” -1 Ioan 4.10; “Noi iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.” – 1 Ioan 4.19) şi apoi urcă. URCARE! Urcarea Sa pe cruce este metafora paradigmatică a iubirii (“Nu este mai mare dragoste <observaţi superlativul> decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” – Ioan 15.13). Urcuş anevoios cu crucea sacrificiului de sine în spate; renunţare la sine, dezbrăcare de sine şi asumarea unei poveri – iată Dragostea. Dragostea ori e sacrificială, zidită în dedicare (“commitment”)şi pecetluită prin legământ ori NU E. Să-i spunem oricum altcumva, să fabricăm termeni noi (vezi “limerence”), dar să nu-i mai spunem dragoste.

De ce spun că “urcarea” este metafora paradigmatică a iubirii? De ce nu “vectorul pe orizontală”, care pare să fie alegerea lui Y Gasset în cartea sa? De ce nu “coborârea” – pentru smerenie? De ce nu “înconjurul” pentru aspectul învăluitor al dragostei? De ce nu orice alt sens de mişcare? Fiindcă Cristos urcând Golgota, urcând pe Cruce şi murind este imaginea fundamentală a dragostei, metafora totală căreia i se subsumează celelalte. În esenţă, dragostea este imitarea lui Cristos, dragoste surprinsă cel mai bine prin imaginea Crucii. Iar pe Cruce nu se coboară, nu se cade, Crucea nu e cum-se-cade, ci cum-se-urcă. Urcuşul Crucii a anevoie.

Însă cei care ştiu să urce în dragoste pe urmele adânci şi profund vizibile ale lui Cristos vor ajunge şi înălţaţi (“Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vrema Lui, El să vă înalţe” – 1 Petru 5.6), căci după moarte, moarte de sine, vine şi Înălţarea. Dar, spre deosebire de urcare, înălţarea nu e dificilă, pentru că nu o fac eu, ci Cristos, la “vremea Lui”. Eu trebuie să mă smeresc, şi suprema formă de coborâre în smerenie e urcarea în dragoste şi moarte faţă de sine. Paradoxal, ca mai tot adevărul Scripturilor!

Sunt înălţat atunci când ştiu să cobor. Suprema formă de coborâre e urcarea în sacrificiu şi moartea faţă de Sine, sfidând gravitaţia egoismului. Cristos a fost cel mai smerit (descendent) când a urcat (ascendent) pe Cruce. Ameţitor şi fascinant joc “sus-jos”…

(încă) Va (mai) urma

Un excelent interviu cu sculptorul Liviu Mocan aici. Un creştin pentru care arta e deopotrivă exerciţiu spiritual şi lustruire de oglinzi în care cerul se reflectă pe pământ pentru oameni.

În lumea artei, în care biografiile pătate sunt convenabil acoperite cu OPERA, îmi place mult distincţia pe care Liviu o face între identitatea sa şi arta sa.

Vedeţi de asemenea o idee năstruşnică, dar fascinantă despre un alt mod de semnificare a morţii. Dacă luăm în serios speranţa învierii, atunci “cimitirul stegarilor” ar trebui să stârnească în noi mult mai mult decât un surâs distrat.

Am zăbovit mai mult până să postez al treilea episod pentru că m-am simţit la un moment dat pe o stradă înfundată. Nu intrasem unde trebuie. Am făcut niscai săpături arheolingvistice (că logice nu ştiu dacă sunt) care nu mi-au scos la suprafaţă relicvele pe care le anticipam. Probabil că nu am uneltele potrivite, albastrule, sau poate că sunt într-un sit greşit.

De vreme ce tot constructul meu panseistic se sprijină pe metafora căderii în formulele pe care le ştiţi deja, care se regăseşte mult mai clar în engleză, respectiv franceză (deşi am observat că apare şi în rusă: влюбиться (в кого-л.), letonă: iemīlēties şi slovenă: zaljubiti se), am căutat să văd sensul “căderii” în mai multe expresii în care aceasta apare. Mărturisesc că de dragul “tezei” mele mi-ar fi plăcut să pot face o împărţire clară, + pozitiv / - negativ, şi să am mai multe expresii la rubrica cu sensuri negative ale căderii, dar nu mi-a ieşit pa(n)senţa. Fact of the matter is, despre metafora căderii nu se poate spune că are întotdeauna o conotaţie negativă. Veţi spune că după un excurs destul de lung şi sinuos am ajuns la un loc comun. Veţi spune că e evident, lămurit, de bun simţ şi că nici nu era nevoie de nu ştiu câte oneroase căutări. Lucrul care se poate totuşi spune este că metafora căderii poartă în cele mai multe cazuri ideea de rapiditate, “suddenness”, “swiftness” (vezi http://ultralingua.com/online-dictionary/index.html?service=ee&text=fall+in+love, Dicionary.reference.com, WordNet® 3.0, © 2006 by Princeton University, American Heritage Dictionary of Idioms). Acesta e cazul şi aşa-zisei “căderi în dragoste”. Se petrece de cele mai multe ori rapid, neaşteptat, necontrolat, in the most unusual situations. Îndrăgostirea are fulguranţa şi incontrolabilul unei căderi. Se petrece cât ai zice “cazi”. Problema mea cea mai mare – mobilul acestor scrieri - e că deşi expresia zice că fenomenul ăsta e o “cădere în dragoste”, eu zic că e doar o cădere într-un soi de cazan cu băuturi ameţitoare ce răpeşte luciditatea, induce acea stare asemănătoare unei boli, uneori cu simptomatologie cu tot (vezi mitul Zburătorului), creează un efect de fascinaţie reciprocă, aduce cu o monomanie în toată regula şi, cel mai trist, se poate pierde într-un timp foarte scurt, înainte să se poată ajunge la dragostea propriu-zisă. Toate dicţionarele pe care le-am consultat au avut bunul simţ să menţioneze că “falling in love” este, în cel mai bun caz, începutul unui “proces prin care se nutresc sentimente de dragoste faţă de o persoană de sex opus” (“de sex opus” este adaosul meu!) şi nu o aterizare spectaculoasă în miezul IUBIRII înseşi.

Merită cel puţin menţionată propunerea făcută de psihologul Dorothy Tennov (1928 – 3 februarie 2007) în cartea sa din 1979, “Love and Limerence – the Experience of Being in Love”. Tennov introduce un termen nou, “limerence” (limerenţă? ) tocmai pentru a evita confuzia din jurul discuţiilor despre “iubire”. Ce este limerenţa? “O stare normală, non-patologică caracterizată prin gândire obsesivă cu privire la obiectul limerent, evaluare pozitivă iraţională a acestuia, dependenţă emoţională şi dorinţă intensă de reciprocitate.”, adicătelea “îndrăgostirea” şi fallinginlove-ness despre care vorbim noi. Iată în sfârşit cineva care înţelege miza de a limpezi lingvistic problema iubirii şi de a încheia o dată cu amestecul ăsta dintre iubire şi îndrăgostire (limerenţă) în formulele verbale. Aşadar “cădem” în limerenţă, nu în dragoste. Cred că avem nevoie de o decontaminare a iubirii de spuma şi sclipiciul îndrăgostirii. Iubirea e o afacere mult mai serioasă şi mai anevoioasă decât se prezintă a fi în formulele ce au vulgarizat-o îngrijorător de mult. De aceea cred că i se cuvine o altă metaforă paradigmatică, dar despre asta… în episodul viitor!

Cred că toate expresiile (“to fall in love”, “tomber amoureux”, “a-ţi cădea cu tronc”), mai puţin cea românească (voila!), sunt nefericite fiindcă au la bază un divorţ între semnificat şi semnificant. Expresiile, sugerez eu, în vreme ce prin constituenţii lexicali se referă la IUBIRE, la activitatea şi fenomenul iubirii pe care le descriu mai târziu, idiomatic trimit de fapt spre acel eveniment sentimental specific incipitului unei idile-relaţii caracterizat amplu de către Ortega Y Gasset în Studii despre iubire (Humanitas, 2002) ca patologie a atenţiei, “îngustare şi relativă paralizare a vieţii noastre conştiente”, ca “gen de imbecilitate tranzitorie”, în limbaj curent “îndrăgostirea”, “faptul de a fi îndrăgostit”. Deşi reacţia firească e de şoc şi respingere în faţa a ceea ce pare o demitizare, chiar pângărire a ceva ce îndeobşte se consideră a fi o experienţă mai mult decât plăcută şi diafană, cred că doar o înţelegere temeinică şi o “descriere vârtoasă” atât a expresiilor folosite în mod curent pentru a descrie fenomenul plurivers al iubirii, cât şi a iubirii înseşi, dintr-o perspectivă teologică, pot reda farmecul autentic şi glamoarea cuvenită uneia dintre cele mai extraordinare experienţe umane.

De ce “falling” in love? De ce “tomber”? De ce ideea de cădere?

Nu îmi propun în seria asta de postări să fac o cercetare exhaustivă a felului în care e exprimat lingvistic fenomenul îndrăgostirii (deşi am rezerve să mai folosesc expresia) în toate limbile. Poate am cititori care ştiu echivalenţe şi în alte limbi în afară de engleză şi franceză. Le-am folosit, totuşi, pe acestea două în special fiindcă că sunt cel mai des întâlnite, mai ales engleza care demult s-a fixat ca lingua franca a satului global.

Evit a interpreta în cheie negativă orice expresie în care apare ideea de cădere. Dovada că nu tot ce descrie sau sugerează căderea în limba română are o conotaţie negativă sunt expresiile: “mi-a căzut bine”, “mi-a căzut în mână o carte bună”, “se cade să…” etc. Mă rezum prin urmare la câteva observaţii neutre cu valoare descriptivă: Căderea are sensul unei schimbări rapide, neaşteptate şi necontrolate de nivel. Rezultă în urma unui impuls exterior, unui dezechlibru sau a unei pierderi a sus-ţinerii. Dar cel mai semnificativ aspect pentru discuţia noastră despre “căderea în dragoste” e că aceasta nu presupune efort, ci se produce în virtutea gravitaţiei. Nimeni nu cade cu mare caznă, ci dimpotrivă unii chiar cu mare uşurinţă şi în unele cazuri cu mari dureri ulterioare.

Va urma

Era să încep reproşându-mi că nu am scris nimic de valentiniană şi că un post despre… dragoste scris astăzi e tardiv. Nu cred.

Am observat că au fost destui îngreţoşaţi de dulcegăria “zilei îndrăgostiţilor”. Adevărul e că eşti la un pas de indigestie vizuală după atâta roşu ţipător. Observ că am început să ne dezvoltăm, ca naţie, un tot mai treaz spirit critic faţă de importurile culturale en gros pe care le-am făcut după ’89. În lumina (falsei) ameninţări a pierderii identităţii naţionale odată cu integrarea europeană şi globalizarea pare-se că începem să ne manifestăm rezistenţa critică de tipul “nu tot ce zboară în şi dinspre vest înspre noi e comestibil pentru burdihaiul nostru naţional”. Dar mă tem că golul pe care-l lasă repudierea americanismelor de tot soiul nu ştim să îl umplem cum se cade. Referindu-mă strict la apariţia (forţată) a Dragobetelui ca alternativă la Valentine’s Day, pe care încearcă de câţiva ani încoace să o asimileze, mi se pare că resurecţia lui , fiindcă era mort, e artificială, ineficientă şi tardivă fiindcă despre Dragobete ştiau, până nu demult, în cel mai fericit caz etnologii şi folcloriştii patriei.

Dar o discuţie mai amplă despre gâlceava dintre Val’ Day şi Dragobete din unghi sociocultural mai bine anu’ viitor.

Un lucru e suficient de clar. Oricum i-am spune sărbătorii, zilei, festivităţii (14 februarie) şi indiferent unde-şi are obârşia, ea are făr-ndoială de a face cu dragostea, iubirea, îndrăgostirea - cu acel ceva controversat şi cvasi-indefinibil despre care toţi (cred că) ştiu şi pe care toţi pretind că l-au trăit şi pe care mulţi se avântă cu maximă dezinvoltură să-l exprime.

Dacă tot sunt Gândurar şi zice-se că am o oarecare îndemânare cu cuvintele, post-urile care urmează (da, cică fac o serie!) vor încerca să desfacă semantic expresia “falling in love” sau, în franceză, “tomber amoureux” – la noi, “a te îndrăgosti” sau, tot în metafora căderii, “a-ţi cădea cu tronc”.

Va urma (pe bune!)

Abia acum în timp ce scriu îmi dau seama că post-ul meu n-are nici în clin nici în mânecă cu Valentine’s Day. Şi totuşi… hai să spun că eram la cumpărături pentru ziua cu pricina.

După ce cumpăr ce e de cumpărat pentru roşiatica zi valentiniană intru, bineînţeles, şi în librărie. Umblu aiurea, scrutez rafturile şi îmi încerc norocul la secţiunea editurii Teora. Ce să vezi, dau peste o carte pe care o vânez de mult, “carte fundamentală” pe care am s-o răsfoiesc, citesc, citez, studiez etc. cu sârg în anii ce-mi stau în faţă: ADEVĂR ŞI METODĂ de Hans-Georg Gadamer. În sfârşit! O apuc de pe raft, mă grăbesc să o cumpăr şi ies în stradă. Mă duc direct în staţia de tramvai şi, cum mi-e obiceiul după asftel de achiziţii, deschid cartea şi încep să citesc introducerea. Nu apuc să parcurg 7 rânduri până când un bătrânel cu faţa veselă vine încetişor înspre mine, tace, se apleacă să poată citi de pe copertă şi zice: “Adevăr şi….”. Ridic cartea să o poată vedea mai bine, şi îi citesc eu: “Adevăr şi metodă”. “Aha, Adevăr şi metodă. Despre ce e cartea asta? Aşa, pe scurt” :)   - Pentru cei care nu ştiu, e vorba de un opus voluminos. Ediţia mea are 736 pagini, scris mărtunt, margini evervant de mici; vreo 2.5 cm în grosime. - Îi zic bătrânelului: “<Pe scurt> despre o carte lungă şi groasă? Cam greu… Totuşi, hai că vă spun. Cartea asta e despre înţelegere, despre fenomenului înţelegerii. E o carte de filozofie” “Aha, de filozofie… Păi, să fiţi sănătos când o s-o citiţi!”, îmi urează el. “Mulţumesc, domnule!”, îi răspund după care se depărtează de mine la fel de vesel şi zâmbitor.